Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LIMBA ROMÂNĂ AZI

Despre identitate lingvistică vs identitate culturală

Mina-Maria RUSU

Alte articole de
Mina-Maria RUSU
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Introducere – Despre rost, rostire şi rostuire, prin comunicarea lingvistică şi culturală
Rostul fiinţei în Trecere este de a rosti. Singurul verb care imprimă sufletului amprenta vieţuirii fără sfârşit şi care dă sens existenţei noastre omeneşti. De la rost până la rostire şi de acolo până la spaţiul spiritual în care sălăşluim, ca rostuire ontologică, traseul este unul iniţiatic. Astfel, ne vom putea poziţiona în spaţiul bine definit al expresiei „a-şi face un rost” în viaţă. Căci rostul şi sensul devin, contextual, sinonime, ajustând bipolar existenţa noastră istorică. De aici înainte, putem nuanţa în variaţiuni pe aceeaşi temă, în căutarea propriei şi inconfundabilei noastre identităţi. De la a rosti vom ajunge la a rostui, adică la acţiunea de a da rost altora, dincolo de fiinţa noastră, dar prin inevitabile conexiuni cu propriul nostru rost.
Aburind ca pâinea caldă, cuvântul rostit cheamă omul, îl ademeneşte, robindu-l sau dezrobindu-l, i se aşază pe limbă, îi sare în ureche şi i se cuibăreşte în suflet. De acolo, miile de feţe ale sale curg în cascadă şi conduc într-un perpetuum mobile toate sentimentele către albia sinelui.
Evident că avatarurile cuvântului, de la rostire la scriere, sunt expresii ale unei râvnite metamorfoze a trecătorului în peren, întru configurarea rostului fiinţei noastre în spaţiul existenţei.
În contextul acestei paradigme, ea însăşi purtând semnele epocilor istorice şi, evident, ale mentalităţii, ecuaţia care se generează în jurul cuvântului – ca unică necunoscută – conţine, ca într-o balanţă în deplin echilibru, de-o parte rostirea, de cealaltă parte scrierea.
 
1. Comunicare – comuniune
După un excurs eseistic introductiv în fenomenologia comunicării, se cuvine să construim câteva repere pentru abordarea identităţii lingvistice şi culturale comune, partajate istoric şi geografic. Într-un secol al frământărilor şi al rapidelor schimbări, preocuparea omului modern pentru a-şi integra propriul destin în cel colectiv declanşează un proces de redefinire generală potenţată de idealul contemporan. Individul uman trăieşte cu sentimentul unei desincronizări sociale, fapt care stimulează revigorarea sentimentelor identitare, într-o formă nouă, decorată de relaţia comunicare – comuniune. Comuniunea nu este doar o simplă legătură socială, ci implică şi un sentiment al fuziunii, la nivel macrosocial, cu scopul de protejare a identităţii personale şi naţionale.
Această atitudine nouă a individului mileniului III vine din nostalgia după comunitatea tradiţională, arhetipală, după sincronia care o definea şi al cărei rezultat era, pe de-o parte, înglobarea persoanei, cu toate slăbiciunile sale, într-un mediu puternic, iar pe de altă parte, comunicarea, ca legătură de fuziune, cu spaţiul macrosocial1. Această mentalitate pe fondul conectării la tradiţie este, la prima vedere, unul dintre paradoxurile ontologice ale modernităţii, care ne obligă la o scurtă privire asupra modelului social practicat în Antichitate. Ne amintim faptul că două limbi de cultură au dirijat configuraţia istorică a Romei şi a Greciei antice şi tot acestea au definit relaţia de echilibru dintre cultură şi civilizaţie. Evoluţia ciclică a omenirii dezvăluie, la un moment dat, criza umanismului. Studiind fenomenul, C. Rădulescu-Motru2 pune în relaţie Antichitatea înfloritoare cu mediocritatea contemporană, descoperind că umanismul nu este doar o atitudine, ci şi o construcţie spirituală de substanţă, care defineşte marile epoci istorice, reglându-le sistemul de valori. În logica aceasta, Rădulescu-Motru conchide: „Idealul omului de astăzi şi de mâine ar trebui să fie credinţa că destinul omului individual dobândeşte înţeles prin contopirea lui în destinul neamului întreg din care face parte”3. Extrapolând, ducem raţionamentul mai departe şi concluzionăm că destinul individual şi cel naţional se conturează şi se dezvoltă în contextul larg european actual. Nu vorbim despre globalizare, ci despre afirmarea identităţii prin comparaţie, prin analiza atentă a valorilor individuale şi conectarea la sistemul colectiv de valori din spaţiul comunităţii, într-o permanentă relaţie de schimb. Un rol esenţial, în acest caz, îl are comunicarea.
 
2. Limbă şi comunicare
Fireşte că dimensiunea comunicativă a destinului se fundamentează pe componenta lingvistică. Limba devine mijloc de punere în comun a valorilor individuale şi de raportare la cele universale, generale, având ca scop conectarea destinului individual la cel colectiv. Reconfigurarea istorică a spaţiilor geopolitice a impus şi o regândire a conceptului de limbă, ca vehicul al comunicării, cu rol de liant în plan cultural, între valorile individuale, valorile naţionale şi cele universale. Pornind de la modelul antic, definit şi de impunerea celor două limbi de cultură, latina şi greaca veche, politicile lingvistice actuale promovează limbile de mare circulaţie, asigurându-le statutul oficial în procesul de comunicare în diverse medii, dar susţin deopotrivă şi limbile naţionale, regionale, minoritare, stimulând astfel conştiinţa identitară. Limba devine, generic vorbind, soluţia de integrare deplină a omului în contextul social şi este calea de punere în comun a valorilor cu scopul de a-şi afirma individualitatea personală sau naţională, cu respect faţă de valorile celuilalt. Politicile lingvistice europene actuale deschid calea dialogului şi a concilierii.
Se vorbeşte aproape obsesiv despre fenomenul crizei, în mai toate domeniile; vizibil însă cu precădere în comunicare, acesta poate determina desocializarea fiinţei umane sau închiderea la dialog cultural a ţării, fie dintr-o aroganţă a proprietăţii culturale, fie din umilinţă în faţa marilor culturi. Din acest motiv, regândirea conceptului de comunicare analizează limba din perspectiva importanţei în realizarea finalităţilor comunicării: punerea în comun a valorilor individuale şi naţionale cu scopul de a le conecta la valorile universale. Cadrul European Comun de Referinţă pentru Limbi4 este, în acest sens, un normativ care asigură matricea comunicării lingvistice, punând în valoare fiecare limbă, indiferent de statutul pe care aceasta îl are între limbile europene.
 
3. Limba română în context european
Vorbind despre limba română, logica expunerii se nuanţează, prin aducerea în prim-plan a realităţii contemporane, consecinţă firească a istoriei trăite în spaţiul românităţii. Identificăm, din perspectivă istorică, elemente care nu permit întotdeauna punerea în comun, la modul propriu, a coordonatelor care asigură unitatea limbii şi culturii româneşti în raport cu spaţiul ei matricial. Cât despre arealul de circulaţie, fireşte că raportarea limbii române se face evident şi substanţial în primul rând la reprezentarea ca limbă maternă, apoi, contextual, la cea de a doua limbă de comunicare, ca limbă oficială sau ca limbă străină.
O limbă vorbită de o populaţie reprezentativă numeric, la nivel mondial, poate fi studiată cu interes ca limbă străină – spre exemplu engleza –, nu însă în egală măsură şi o limbă cum este româna. Interesul străinilor de a comunica în limba română nu poate avea decât o eventuală susţinere culturală şi secvenţial economică, privind accesul nemijlocit la informaţii şi conectarea facilă la mediul economic intern. Din acest motiv, româna ca limbă străină nu poate fi analizată cu aceleaşi instrumente ca o limbă de circulaţie internaţională. Statutul ei de limbă străină este susţinut doar de faptul că, pentru majoritatea cetăţenilor din alte ţări, este o limbă necunoscută. Faptul că este irelevantă pentru funcţionalitatea comunicării face dificilă impunerea ca posibilă limbă străină de comunicare, de interes general. Poate că ar trebui să punem problema ca, în spaţiul european, limbile oficiale şi limbile de comunicare să construiască împreună o nouă configuraţie discursivă a bătrânului continent, servind, de fapt, ca instrument de satisfacere a nevoii omului de a comunica.
Istoric vorbind, limba română şi-a dus destinul într-o albie care a primit influenţele altor idiomuri vecine, pentru ca apoi, geografic, să intervină graniţa artificial trasată, care să construiască unul dintre marile paradoxuri ale istoriei noastre: criza identitară în raport cu valorile comune: teritoriul, religia, aspiraţiile. Prin urmare, spre deosebire de alte limbi, româna trăieşte o dramă dublă: aceea a utilităţii minore în comunicare, ca limbă străină, şi a înstrăinării în chiar spaţiul autohton.
Limba, care reprezintă mijlocul de comunicare specific unei comunităţi umane, este o construcţie spirituală ce dezvăluie o arhitectură ale cărei componente coexistă, relevându-şi funcţionalitatea la diferite niveluri, în diferite zone si prin diferite stiluri. Pe de altă parte, vorbim despre varianta populară a limbii, marcată de indici de oralitate, necanonică în procesul de comunicare, dar expresivă şi funcţională.
Varianta românei ca limbă străină trebuie să fie limba literară, normată, subordonată canonului lingvistic şi care asigură accesul la cultură. De cealaltă parte, româna ca limbă străină poate fi învăţată şi în varianta ei populară, fenomen care se petrece, de regulă, spontan, în mediul economic şi vizează simpla funcţionalitate. Învăţarea unei limbi străine se conectează la algoritmul lingvistic generat de materna vorbitorului şi presupune, de cele mai multe ori, o abordare contrastivă, prin raportare la structurile bine cunoscute ale limbii materne.
 
4. Despre identitate şi criza identitară
Din acest motiv, situaţia unui vorbitor străin de limba română are ca reper conotaţiile culturale şi funcţionale care asigură aspectul pragmatic al învăţării acestei limbi. În cazul concret al unui cetăţean străin aflat pe teritoriul României, învăţarea limbii române poate avea ca motivaţie accesul direct la informaţie şi facilitarea inserţiei culturale, elemente care pot genera un efect integrator în spaţiul românesc.
În acest sens, există categorii de cetăţeni străini care beneficiază de cursuri de limba română ca limbă străină, după o programă adaptată nevoilor fiecărui grup-ţintă. Este vorba despre persoane discriminate (Programă de limba română – curs de iniţiere – pentru copiii străinilor care au dobândit statutul de refugiat în România şi pentru minorii refugiaţi neînsoţiţi aprobată cu ordin al ministrului nr. 4041 / 16.06.2004), protejate de Oficiul Român pentru Imigrări (O.R.I.), de regulă cetăţeni străini de condiţie modestă, care doresc să trăiască şi să muncească temporar pe teritoriul României. Programa specială de limba română ca limbă străină este adaptată pentru nivelele A1-A2, iar cursurile sunt gratuite. În paralel, O.R.I. asigură imigranţilor conservarea identităţii proprii, deoarece astfel se evită o criză identitară, care ar avea efecte catastrofale asupra integrării acestora în noul mediu cultural. Modelul este aplicat şi în alte ţări.
Exemplul Belgiei este relevant. În mediul şcolar în care există elevi de diverse etnii, se studiază disciplina Limba şi cultura de origine (L.C.O.), menită să conştientizeze la elevii străini interferenţele culturale şi eventualele aspecte de istoria limbii care să dezvăluie etimonuri comune, precum şi dinamica împrumuturilor lexicale. Acest curs urmăreşte conservarea identităţii lingvistice şi culturale a elevilor, în vederea înţelegerii importanţei comunicării, precum şi asumarea propriei identităţi, ca semn distinctiv în raport cu mediul ţării de adopţie. În astfel de situaţii, se constată, cu timpul, că limba română maternă creează un cadru afectiv eficient de afirmare a identităţii naţionale şi facilitează comunicarea culturală, generând toleranţa şi respectul faţă de valorile celuilalt. Totodată, atrage vorbitorii de alte etnii să înveţe limba română pentru comunicarea culturală. Pentru aceştia, evident, limba română este limbă străină, descoperită ca limbă de comunicare, alături de marile limbi ale Europei.
Înstrăinarea limbii române în raport cu vorbitorii nativi, care locuiesc temporar în alte ţări, îi schimbă acesteia statutul, de la limbă maternă la limbă de comunicare, ca oricare alta. Grupul-ţintă vizat este alcătuit din oameni cu un nivel mediu şi sub mediu de cultură şi cu achiziţii lingvistice modeste, la care se observă fenomenul de contaminare a limbii române materne cu elemente de fonetică şi de lexic, care produc o hibridare aleatorie a două idiomuri, realitate postmodernă sancţionată din punct de vedere ştiinţific. Totodată, fenomenul are implicaţii şi asupra conservării şi afirmării identităţii culturale a celor în cauză, care manifestă înstrăinare de propria cultură, ca reflex al voinţei de adaptare la mediul lingvistic şi cultural al ţării de adopţie. Acest grup-ţintă este extrem de vulnerabil din perspectivă identitară. Fenomenul care se manifestă din ce în ce mai pregnant vizează refuzul acestora de a-şi declara apartenenţa etnică, lingvistică şi culturală şi, în consecinţă, declanşarea unei crize identitare având ca efect inadaptarea şi excluziunea socială.
O măsură cu efect remediabil şi integrator este oferirea cursului opţional extracurricular Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească (aprobată prin Ordinul M.E.C.T. nr. 1303 / 13.06.2007).
La începutul derulării acestui proiect grupul-ţintă viza elevi care aveau conştiinţa naţională conturată. În ultimii doi ani însă România se confruntă cu situaţia în care copiii participanţi la curs s-au născut în ţara de adopţie, iar limba română şi cultura naţională nu au, pentru ei, o reprezentare adecvată. Prin urmare, ne confruntăm cu un paradox: deşi sunt români, aceşti copii nu au conştiinţa limbii lor materne, deoarece nu o vorbesc în familie şi trăiesc într-un mediu lingvistic străin, pe care îl asimilează cu limba lor maternă, având în vedere efectul benefic în comunicare şi integrare. În acest context, o cercetare efectuată de Asociaţia Alternative Sociale din Iaşi5 a evidenţiat că fenomenul remigraţiei (reîntoarcerea în ţara de origine după o experienţă de migraţie ratată) este o realitate care pune în discuţie statutul limbii române în conştiinţa acestor copii. „Remigraţia se prezintă deci ca o situaţie de viaţă potenţial vulnerabilizantă, care are la unii copii sau care poate avea la alţii consecinţe pe planul adaptării şi pe plan psihologic”, susţine Şerban Ionescu6.
Din punctul nostru de vedere, efectul vizibil negativ al fenomenului este reperat în golirea limbii române, în conştiinţa acestor vorbitori, de componenta afectivă în comunicare, dimensiune care marchează statutul de maternă al unei limbi. Prin urmare, ne confruntăm cu o înstrăinare a limbii în propria matcă, efect generat de avatarurile destinului social de care unii români au parte, în contextul mobilităţii forţei de muncă.
 
5. Despre identitatea culturală prin comunicare
Punând problema din punctul de vedere al reacţiei psihicului uman la impactul cu mediul, satisfacerea nevoii de identitate vizând componentele lingvistică, naţională şi culturală are un rol integrator şi de echilibrare a fiinţei în raport cu lumea. Totodată, nu se poate ignora nevoia alterităţii, ca expresie a raportării la celălalt, exprimată în planul comunicării prin dialog. Omul este, aşadar, o fiinţă socială, pentru care comunicarea creează un spaţiu al devenirii, tocmai prin punerea în comun a valorilor individuale pentru obţinerea valorii generale, colective, configurând grupul, ca formă de existenţă socială. De fapt, nevoia de identitate se conturează prin raportarea la alteritate, fiind astfel o formă de conştientizare a existenţei individuale, prin intermediul celei colective. Limba maternă vs străină asigură instrumentul specific de comunicare şi facilitează construirea dimensiunii sociale şi culturale a fiinţei, într-un efort integrator evident. Un caz special este acela al limbii române vorbite de comunităţi reprezentative din alte ţări, având chiar şi altă cetăţenie decât română. Situaţia este şi mai complicată dacă, aşa cum precizam mai sus, intervin în ecuaţie şi elemente de ordin istoric, controversate şi evident dificil de gestionat.
 
Concluzii
Limba română ca limbă străină trebuie privită ca o modalitate de comunicare în vederea înţelegerii interumane, cu implicaţii majore în comunicarea interculturală. Calitatea dublă de limbă străină şi de limbă maternă sporeşte competenţa de comunicare – în limba şi cultura proprie, de origine, şi în limba şi cultura străină. Prin urmare, ancorarea în procese interculturale se face eficient prin comunicarea deopotrivă în limba maternă şi într-o limbă străină, tocmai din nevoia de alteritate, pentru confirmarea identităţii.
 
Note
1 Cf. Philippe Breton, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, 2006, p. 130.
2 Constantin Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Editura Minerva, 1997, p. 182.
3 Ibidem.
4 Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi[1]: Învățare, Predare, Evaluare (CECRL) este un document publicat de Consiliul Europei, în 2001, care definește nivelurile de stăpânire a unei limbi străine, în funcție de „ce știi să faci”, în diferite domenii de competență. Aceste niveluri constituie, în prezent, referința în domeniul învățării și al predării limbilor.
5 Acest proiect a fost realizat în parteneriat cu Fondazione Albero della Vita (Italia), Fondazione Iniziative e Studi sulla Multietnicita (Italia), Universitatea din Barcelona (Spania), Asociația Alternative Sociale (România) și Fundacion Instituto de Reinsercion Social (Spania) și a fost finanțat prin programul Daphne JUST/2009/FRAC/AG/0933.
6 Cf. Şerban Ionescu, MD, PhD Profesor de psihologie clinică şi de psihopatologie, Université Paris 8 Saint-Denis, Université du Québec à Trois-Rivières.
 
Bibliografie
1. Philippe Breton, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, 2006.
2. Constantin Rădulescu-Motru, Timp şi destin, Editura Minerva, 1997.
3. Mina-Maria Rusu, Limbă, cultură şi civilizaţie românească – pentru elevii românilor care învaţă în şcoli din spaţiul UE, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.
4. Mina-Maria Rusu, Limba română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.
5. Mina-Maria Rusu (referent ştiinţific), Manual de iniţiere în limba română şi de orientare culturală pentru străini, Imprimeria Mirton, Timişoara, 2010 (Produs realizat în cadrul proiectului „Limba română – oportunitate pentru integrare socială şi culturală”, finanţat prin programul general Solidaritatea şi gestionarea fluxurilor migratorii, Fondul Social European de Integrare a Resortisanţilor ţărilor terţe).
6. Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi(CECRL), Consiliul Europei, 2001.
7. Programă de limba română – curs de iniţiere – pentru copiii străinilor care au dobândit statutul de refugiat în România şi pentru minorii refugiaţi neînsoţiţi, aprobată prin Ordinul nr. 4041 / 16.06.2004.
8. Programa de curs opţional, limbă, cultură şi civilizaţie românească, pentru elevii români care studiază în şcoli din afara graniţelor României, aprobată prin Ordinul M.E.C.T. nr. 1303 / 13.06.2007.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog