Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

ADEVĂRUL DESPRE NOI

PROZĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

ITINERAR LEXICAL

PRO DIDACTICA

CRITICĂ, ESEU

POESIS

BLAZON DE PROFESOR

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

ION VATAMANU – 80

EX CIVITAS

DIALOGUL ARTELOR

INEDIT

TRADIȚII ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Utopia romanului (II)*

Adrian Dinu RACHIERU

Alte articole de
Adrian Dinu RACHIERU
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Convins că nu există roman în afara personajului (fireşte, nu în sens canonic), Nicolae Breban caută – în pofida erodării poziţiei personajului – tocmai marile personaje. Chiar dacă s-a prăbuşit concepţia naratorului omniscient şi creaţia „obiectivă” e privită suspicios în numele autenticismului, demiurgia – ca mare privilegiu al romancierului – îşi conservă putinţa de a concura starea civilă. Or, eroii lui Breban se mişcă la limita câmpului vizual al conştiinţei naratoare; sunt marginalizaţi, dar concreţi, cotrobăind prin cotloanele vieţii biologice, răscolind teritorii necercetate, fixaţi în barocul întâmplărilor existenţei, în amorful care vegetează. Ţesutul epic creşte la intersecţia fatalităţii şi cauzalităţii, prin subiectivizarea viziunii. Rătăcim în „insula” Provinciei, într-un univers migrator supus spiritualizării şi degradării, pe orbite convenţionale, cu acutul presentiment al catastrofei, printre bărbaţi „de vârstă virilă”, trăind cu un violent cult al trecutului, şi femei care vor călăi sau victime. Încăpăţânat reprezentant al tradiţiei falocrate, cum s-a tot spus, Breban pledează pentru „femeia uriaşă”; nu e doar o hachiţă personală aici. Dacă o iubire plăsmuită năştea eroismul lui Don Quijote (nu observa Unamuno că întreg eroismul celebrului hidalgo pleacă de la o femeie?), Breban vede în prezenţa femeii uriaşe un ax al operei, chiar posibilitatea re-fecundării lumii.
Tema-obsesie este deci Cuplul. Tezismul forţei îşi face loc, Breban este un fin psihanalist, atent la manipularea erotică a partenerilor, sondând zonele abisalităţii. Eroii lui Breban par născuţi sub zodia victimei; ei fug de o singurătate imposibilă şi găsesc contradictoriul inevitabil. O viziune feudală ordonează aceste cupluri asimetrice. Abstragerea în cuplu dezvăluie tocmai rolul celuilalt: „creaţia” în celălalt. Atras de maniheismul tipologic, Breban divulgă aceste raporturi dintre tare şi slab, călău şi victimă, stăpân şi slugă. Puterea funcţionează ca instinct erotic; erosul se politizează, îndrăgostiţii lui – s-a observat – necăutând fericirea, ci căutându-se pentru a-şi demonstra puterea, prinşi în această reţea relaţională. Dacă toată proza brebaniană stă sub fascinaţia forţei, e cazul să notăm – pe urmele altora – că nu e vorba de o distribuţie univocă a rolurilor. Raportul de forţe nu se exercită unilateral, reducţiunile stârnesc revolta romancierului. Erotismul devorant îşi află finalitatea în luptă, supunere, dominare, aservire, pornind de la constatarea împerecherilor nepotrivite: „Ce greşit sunt făcute cuplurile” – citim în Don Juan. Urmărind mişcările obscure, luând probe ale sedimentărilor abisale, Breban violentează experienţa aperceptivă; frenezia vitalistă, incizia realistă şi obscurizarea existenţelor coabitează în numele pomenitului tezism al forţei. Luarea în posesie a semenului – iată deviza lui Breban; metamorfoza – iată soluţia eroilor săi. Din nevolnicul şi cenuşiul Grobei (Bunavestire) se naşte „un tare”; prestigiul tipului tare e însoţit de sarcasmul auctorial, dar, să nu uităm, în primul Grobei se deşteaptă stăpânul. Provincia elitară este un univers feudal; stăpânii şi slugile obediente închipuie o lume dictatorială, populată de roboţi spirituali, o utopie negativă şi o religie totalitară, feudalizând opoziţiile. Bogata producţie de tipuri e reductibilă la o ecuaţie proprie; iar fascinaţia forţei e biciuită cu un cinism plebeian. Breban discută, cu o vervoasă capacitate de observaţie, forţa celor mici, acea forţă „măruntă, consecventă, inepuizabilă”. Scriitorul urmăreşte ipostaza umilă, anonimă a puterii, decelând „urmele” în ceilalţi. Eroii fascinează, fac prozeliţi, dezvoltă o forţă iradiantă. Dezinvoltura, spontaneitatea, imprevizibilitatea, ambiguizarea – toate slujesc respectării schemei: inversarea rolurilor. Martiri ai unor cauze obscure, eroii lui Breban sfârşesc în impostură. Cu o remarcabilă ştiinţă a detaliului, imaginativ şi concret, prozatorul repovesteşte lumea; e atent şi grijuliu cu „ofertele” romaneşti. Oferta vieţii este, însă, anarhia vieţii. De aici vorbăria, verbiajul năclăit, redundanţa, nerespectarea normelor tradiţionale. Nicolae Breban sfidează, spuneam, logica narativă în numele haosului vieţii. Viul, fiinţa, ontologicul, „ceea ce ne înconjoară de peste tot”, această mare şi imprevizibilă mişcare ar fi substanţa odiseicului roman Drumul la zid (1984). Un roman total, în accepţia unui aspirator Breban care absoarbe orice (totul) pentru a desacraliza eposul şi a reinventa realitatea prin mitizare. Drumul la zid, s-a spus, poate fi citit ca o epopee a dereificării, descoperind excepţionalitatea omului comun; adică excepţionalitatea ascunsă în banalitate, aflând puterea de a renaşte prin cucerirea spaţiului interior. Aflând şi reaflând miracolul de a fi, recuperând – sub dimensiune alegorică – umanul, în care intră, desigur, şi subumanul.
Un Castor Ionescu trăieşte o revelaţie, se retrage din lume pentru a reveni, menit şi el unui „rol sacral” [5, p. 851], cu influenţă modelatoare, nedorită chiar. În enigmaticul K. (Pândă şi seducţie, 1991) „lucrează” un demon al farsei. Domnul K., eroul acestei naraţiuni, este un scriitor corupt de glorie; interviurile acordate ziarelor „burgheze”, în numele unei dubioase revolte, îl aruncă în vidul social. Profesiunea de a fi celebru, megalomania (deşi trăieşte „în afara socialului”) cochetând cu ritualul seducţiei (erotică şi politică, deopotrivă) îl definesc drept un politician al amorului; un mic Dumnezeu – constructor de farse. Descoperim aici, în embrion, tema creaţiei (posesiei), testată prin invocarea unui Don Juan creator (un Romeo „mărunţel”, deşteptând feminitatea) sau prin citarea „găliganului de Rogulski”, un memorabil şi grobian viitor erou de roman. Să ne amintim că în Don Juan, Tonia, „fixaţia” lui Rogulski, va lupta pentru „apărarea cuplului”: o viaţă mecanică ascunsă într-o familie afişând masca respectabilităţii. Micuţa Tonia, crispată, pare intangibilă, dar Rogulski o va trezi la o nouă viaţă; o va remodela. Rigiditatea contrariată, alarma de animal vânat, teama de vulgaritate se risipesc; Tonia, cu ale ei efluvii enigmatice, devine autentică, supusă unui ritual coruptiv. Nicolae Breban demolează mitul fericirii erotice, trecând prin filtrul ironic discursul romanesc. Don Juan este o „epopee” în registru parodic, scriitorul „jucându-se” cu metafora vânătorii. În spatele lui Rogulski, cel pentru care a poseda înseamnă a descrie (a crea), stau interogaţiile asupra actului creator; „boala lui Rogulski” este boala creaţiei. Demiurgismul e drapat în faldurile agresiunii donjuaneşti; cel care posedă descriind, împărtăşeşte soarta scriitorului. Palavragiul Rogulski, dincolo de poezia trivialităţii, dincolo de efectele fals-pedagogice pe care romanul le evidenţiază, accede la libertatea de a rămâne ceea ce este.
Orgoliul creator, mizând pe supremaţia romanului, a învins; în contextul exploziei şaizeciste, N. Breban a urcat impetuos spre statutul de „romancier al generaţiei”. Nichita, în anii de început, paria pe acel june atletic, fără volum încă, negrăbit, afişând, imperativ, o siguranţă nutrită de un imens orgoliu. Care, iată, peste ani, a rodit. Breban a visat să ajungă romancier şi această fascinaţie, „tulbure şi precoce”, l-a însoţit mereu. Romancier „instinctual”, cu lăcomie de lume, încercând să cuprindă existenţa totală, palpând „fundul” existenţei, Nicolae Breban a impus o formulă, asumându-şi riscul greoiului. Proza sa nu desfăşoară un interes localist, nu cade în cazuistică minoră, ci tinde spre general-uman, reproblematizând. Chiar şi când ratează, Breban rămâne interesant. Iar vegetaţia interpretativă poate creşte luxuriant pe acest sol. Cum realitatea dilematică provoacă „animalul interior” şi spaţiul romanesc este confortabil-duplicitar, invazia personajelor oximoronice pare firească, prelungind o ambiguitate salvatoare.
Previzibil, nici ultimul roman brebanian, masiv, dificil, confesiv etc., nu se dezice de buchetul tematic îndelung testat de prozator, fiind, deopotrivă, reconstituirea unei epoci (acele „incredibile vremuri” ale primului deceniu comunist) şi, mai ales, o lungă retrospecţie a sinelui, ca singura cale de a-şi înţelege destinul. Ultimele pagini ale romanului precipită „evenimentele”: o informaţie şoptită, neverosimilă, un zvon neverificat (pe filiera tovarăşului Vitregu) funcţionează ca declic. Petrecăreţul Const Buzilă, înalt activist şi „prieten de ultimă oră” al lui Calistrat, un impostor jovial, are o idee „năstruşnică”: dispare, se dă drept altul şi aterizează „acolo”, „la fund”, experimentând universul carceral. Iar naratorul ne asigură: trebuia să fie aşa. Începe detracarea / degradarea lui Cali, deja om aşezat, prins într-o „căsnicie tovărăşească” (cu Valentina). Cu ştiutu-i arivism „anemic”, în plasa micilor laşităţi şi ipocrizii, vizitat de iluzii paranoice şi fantasme indigeste. Şi care, brusc, ascultând vocile inconştientului, revine în „propria-i temniţă” (nemulţumirea de sine), realizând că acel Const ar fi maestrul visat, pierdut. Încât, etalându-şi defectele, coborând în rătăcire şi, „scrânteală”, subjugat de obsesia de a-l căuta (aşteptându-l), îşi propune să rămână viu, trăind „aidoma lui”, să-i ducă „propria lui viaţă”. Se reface, în absenţă, cuplul ucenic – maestru. Dar, s-a observat, e vorba de o convertire prin delegaţie. Revelaţia lui Calistrat, după o aşteptare intensă, anunţând „învierea”, o parafează. Cinicul Const Buzilă alesese puşcăria pentru salvarea sufletului după ce gustase, în plin stalinism, misterul puterii şi „reala falsitate a noii lumi”, întronând – sub şenilele Istoriei – minciuna existenţială, sub un „regim năvalnic”. Confruntat cu „măştile răului”, va căuta măreţia suferinţei. Iar Calistrat, înşurubat în angrenaj, nu vrea să ajungă şi să reziste „sus”, desigur într-un timp lacom al Revoluţiei, devorator, cu eroi şi victime; nu vrea să parvină, ci să devină, întâlnindu-şi / contemplându-şi destinul. Aşteptându-şi timpul, lunecând în detracare ca într-un coşmar melodios. O devenire ţinută sub observaţie, o ratare planificată, conjugând „lenea de destin” pe fundalul „basmului negru” al Istoriei, stângăcia (de mare „adâncime”) şi forţa interioară, dorind a rămâne viu, salvând umanitatea. După ce, sub semnul provizoratului, întâlnise atâţia maeştri de împrumut, acei falşi maeştri, repudiaţi. Descoperind, apoi, salvator, că această obsesivă căutare a magistrului este o cale de a afla umilinţa.
În fond, la ora bilanţului, autorul Franciscăi recapitulează, cu farmec epic şi portretistică suculentă, divulgând şi informaţii de culise, credinţele tinereţii. Acele seri aprinse şi nopţi albe când foştii prieteni, aspiranţi la glorie, mânaţi de o impulsivitate paranoidă, schiţau utopii tangibile. Ortacii de atunci, euforizaţi, cu o beligeranţă mascată, înfrângând vitregiile timpului social, credeau neclintit în viitorul lor, dovedind o infailibilă încredere. Trăind, altfel spus, „în cuşca propriei obsesii de destin” şi apărând, cât se putea, microcosmosul literar. Iată pilda celui înrobit de proza abisală, consacrat definitiv utopiei romaneşti. Şi care, având – arhitectural – viziunea Operei, impunând prin ritm şi debit, forând abisalitatea, refuzând maniheismul, nu dezvoltă o perspectivă justiţiară, ci o gândire vie, contradictorie, protejând şi pregătind explozia virtualităţilor; adică, salvând „adevărul spermatic” (cioranian).
 
*
Ca „descriptor” infatigabil, Nicolae Breban ne propune o poetică explicită. Evident, realismul tradiţional e neîncăpător pentru un prozator care, insinuat în text, îşi rosteşte infatuat megadiscursul, transferând protagoniştilor, într-un limbaj nediferenţiat, propriile teorii. Marile teme, dobândind carnaţie epică şi vitalitate, se desfăşoară repetitiv, aluvionar, descentrat, urmând o schemă bătătorită, fără economie de mijloace, alunecând în eseism. Bolnav de grandoare, fără rigoare narativă, Breban preferă distribuţia dihotomică; plonjează în concretul existenţial oferind romane „ideologice”, cu lungi discuţii şi febrile dezbateri „de idei”; manevrează inşi şterşi, puşi în situaţii excepţionale, deschizând un destin înalt sau, dimpotrivă, cheamă la rampă inşi magnetici, sadici, asumându-şi mentoratul, cu schimbări de rol în ecuaţia călău / victimă; în fine, rămâne „un maestru al ambiguităţii” [2, p. 1131], dezvoltând un tezism diluat, „de dincolo de timp”, cu o halucinantă indentificare de roluri (personaj, narator, autor). Catapultat în prima linie, cu o carieră rapidă, dobândind funcţii înalte, chiar în nomenclatura de partid, alertat de mini-revoluţia culturală (iulie 1971), el va reacţiona paradoxal: va demisiona, va denunţa „pericolul unui nou stalinism” („Die Welt”) şi „ameninţarea unei întoarceri la dogmatism” (v. „Le Monde”, 22 septembrie 1971), va reveni în ţară stârnind nedumeriri şi suspiciuni. Dubla cetăţenie îi va permite să penduleze între frondă şi colaborare. Agent al Securităţii în ochii exilului, proscris în propria-i ţară, va fi supravegheat, monitorizat; deoarece pune probleme, se va încerca, punând la lucru şi cercurile adverse din lumea literaţilor, compromiterea. Cum Breban nu ataca politica internă a regimului, ci doar cea culturală, energia sa recalcitrantă trebuia domolită. I s-au satisfăcut poftele, scria Gabriel Andreescu, pentru a nu deveni un „adversar activ” [4, p. 255]. Supus unui linşaj mediatic, a fost declarat, prin direcţia de investigaţie a CNSAS, la 6 aprilie 2011, cu statut de colaborator. Acelaşi Gabriel Andreescu era îndreptăţit să reclame „anarhia jurisprudenţială” în materie de colaboraţionism, definit lax, sub cupola serviciilor aduse regimului. Cu ascensiune bruscă, dar fără „merite activistice” [5, p. 849], cu o disidenţă estompată [6, p. 94], privit mefient, amărât şi bârfit după „trădare”, considerat un element „net duşmănos” (sursa Costea), cazul Breban a ţinut afişul lungă vreme. Dificil, dar nu ostil, fanatizat pentru cauza literaturii (salvarea propriei opere), flirtând cu autorităţile, independent, dar şi oportunist, orgoliosul Breban era, de fapt, imprevizibil. „Nerealizat” în vest, idee de circulaţie în mediile literare, „Baltag” (numele de cod) ar fi revenit în ţară, încheindu-şi, s-a spus în aceleaşi cercuri, misiunea securistică. Apolitic, obsedat de sine, Breban ar fi decepţionat; în consecinţă, nu s-a bucurat de graţiile Cabinetului parizian, simetrizabil cu cel din ţară. „Cancelaria pariziană” [1, p. 188], cu nostalgia cenzurii şi imixtiunii, predica, se ştie, est-etica, „gustul arbitrar al unei morale” [1, p. 94], colorată, totuşi, politic. Un „anticomunism primitiv”, după gustul lui Breban, impunând, după 1989, direcţia de dreapta în cultura noastră şi o ierarhie confecţionată pe acest calapod. Dacă în anii dictaturii, în cele trei decenii de cronică radiofonică, Monica Lovinescu, ascultată „cu sfinţenie”, ne reaminteşte N. Manolescu [2, p. 1206], acţiona complementar, printr-un efort conjugat, cu cei din ţară, salvând – în coliziunea cu cenzura – cărţile valabile, e total nedrept să acceptăm ideea, vehiculată cu hărnicie de unele voci, că adevărata literatură s-ar fi scris în exil. Ori că acolo s-a purtat bătălia canonică. Indiscutabil, ierarhizarea este „operă de interior”, sublinia ferm Al. Cistelecan [7, p. 6], chiar dacă nucleul parizian, fanatizat politic, trasa linia ideologico-literară, cerând alinierea. Nesupus comandamentelor externe şi considerat, de vârfurile emigraţiei reacţionare, drept „omul Securităţii”, cu „sarcini speciale”, fireşte, lapidat, izolat, refuzat de editori, Breban a suportat o intensă campanie de intoxicare şi incitare, stimulând disensiunile. Egocentrismul „patologic”, denunţat de un Dorin Tudoran (v. Adio, Grobeimea Voastră), îl conducea spre concluzia că autorul Îngerului de gips ar fi „un perfect agent de influenţă”; taxat ca agent al Securităţii, într-un material destinat CIA, de către Emil Hurezeanu, controversatul Breban, incomod, volubil, notoriu, stârnind invidie etc., se preta „exploatării informative”. „Măreţia” afişată, megalomania, disidenţa vizibilă (cf. Eugen Simion), au întreţinut pe piaţa publică un şir de legende brebaniene. Ca să nu mai vorbim de luptele intense din saloanele emigraţiei culturale, acolo unde virusul suspiciunii făcea ravagii. Personalitate egolatră, emfatică, antipatizată, invidiată, copios bârfită, supus „birocraţiei de publicare”, chemat pentru lungi discuţii la CCES (conivenţele politice fiind inevitabile), sfidând prin importanţa de sine, provocând – ca figură publică – viesparul literaţilor, „obiectivul” Breban cerea, din partea organelor, o strategie prudentă. Fiindcă nu-şi dorea explicit statut de opozant, strecurând, de pildă, în „Scânteia”, câte un articol „pentru a-şi putea face liniştit de cap”, prozatorul trebuia neutralizat, exploatându-se „particularităţile temperamentale”. După cum Breban însuşi se iluziona că mascarada naţionalistă, redogmatizarea, adiind a realism-socialist, cum observase Nicoleta Sălcudeanu [6, p. 92], puteau fi stopate prin rezistenţa culturală, limitând efectele.
Am putea, desigur, eseiza îndelung pe marginea asumării acestui trecut convulsionat, angajând pasional taberele. Ultimul Manolescu, fostul prieten, notează, de pildă, în Istorie, că Breban a fost demis şi că sub directoratul său România literară se ideologizase; Breban, în replică, precizează corectiv că şi-a dat demisia, în plic, din Franţa, printr-un „protest explicit” [1, p. 257], fiind exclus din Biroul Uniunii Scriitorilor (laş, nepăsător, răspunzând docil comenzii de partid). Tot Manolescu e de părere că memorialistica brebaniană ar fi tendenţioasă [2, p. 1133], acumulând frustrări şi inexactităţi, cu fulgere polemice pentru a-şi croi „o imagine avantajoasă”; că romancierul, evident provocator, original, digresiv, cultivă un stil „plin de greşeli” [2, p. 1121], vehiculând idei paranoice şi stereotipii morale. Nici Alex Ştefănescu nu e mai blând, obiecţiile sale vizând proza tautologică şi „surditatea” autorului, imun la observaţii, făcând din literatură un scop în sine. Cert e că măreţia leonină a lui Breban, sâcâit de roiuri de muşte, nu poate accepta condiţia de victimă. Cu origine „nesănătoasă” (tatăl său fiind preot greco-catolic), cu o viaţă aventuroasă, cititor bulimic, el face din scris, cu îndărătnicie, o irepresibilă vocaţie, lansând, cu aplomb, proiecte impunătoare. Un eroism tenace îi întreţine pulsiunea creaţiei şi credinţa în scris. Această mistică a literaturii, afişată orgolios, care, să observăm, precede şi anunţă opera, exhibă o „plăcere vicioasă” [8, p. 538]; ferment cultural, animat de ideea (nepoetică) de construcţie masivă, Breban nu poate uita – în nicio împrejurare – de sine. Acceptă „impostura” poetică (Paris, 1986), scrie, tot acolo, despre Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, dar, printre rânduri, se iţeşte, maiestuoasă, figura sa mustrătoare, îndemnându-ne somativ să fim, ieşind din tunelul dictaturii, „adulţi şi responsabili” [9, p. 99]. Şocul libertăţii a tulburat multe spirite, întreţinând, doar aparent, „o răfuială colegială” [1, p. 242]. Apriga falangă politică postdecembristă, sub flamura unei moralităţi severe, a iscat, discreţionar, răstălmăciri, amânând reala normalitate. Vizaţi erau corifeii GDS. Încât, bântuiţi de „stafia prezentului”, după lungile decenii comuniste, riscăm să nu ne putem bucura de prezentul nostru. „Surparea” decembristă ne-a adus libertatea, un „dar otrăvit”, scrie Breban. „Veşnicul provincial” încă se mai mângâie cu speranţa re-unirii spiritelor creatoare [1, p. 280], încă mai crede (himeric) că intelectualii de vârf vor abandona scenariile veninoase, „mincinoase cu program”, conlucrând. Deşi el, un „nordic” coborât la Bucureşti, un ardelean rigid, bătându-se îndărătnic pentru cărţile sale, voiajând în comunism, fără slujbă, strâmtorat, dar cu cetăţenie germană (din 1972), obosit după atâtea lupte, stânjenit să răspundă la acuze („tovărăşia” cu Burtică, „prietenia” cu Pleşită, scriitor al Ministerului de Interne, cu sarcina de „a sparge” exilul etc.), alesese tăcerea. Având însă mirajul literaturii şi cultul cantitativului, atacând teme „imposibile”, de mare întindere, construind romane-catedrală. Fiindcă, recunoscându-şi stilul „dezordonat”, riscând, Breban afirma tăios: „stilistica este gâfâitul autorului” [9, p. 291].
Acum, respirând în libertate, ieşind din coşmarul social al totalitarismului roşu, îşi poate contempla truda, convins că teza deşertificării este falsă. Că rezistenţa prin cultură a îngăduit supravieţuirea în esenţial, câtă vreme, la noi, într-un regim discreţionar, opoziţia făţişă a fost „exotică” [1, p. 147], mulţumindu-ne cu „revolta în oglindă”. „Păcălit” de primul Ceauşescu, Breban a luptat să rămână scriitor. Şi e convins că, în pofida ingerinţelor, s-au ivit opere valabile în acel „exil estetic”, chiar dacă fenomenologia revizionistă de azi, reexaminând în regim de urgenţă literatura postbelică, îmbrăţişează justiţiar criteriul moral-politic, devenind o „procuratură literată”, în numele unui militantism fantomatic.
Scriitor vizionar, „nebun”, fără „tact social”, totuşi „descurcăreţ” (cum a fost suspectat), vizitat de spaimele ratării, aşteptând – într-o tinereţe căutătoare, nesigură – o glorie incertă, anunţând proiecte „bombastice”, Nicolae Breban s-a confruntat cu o benefică întârziere de destin. Un adolescent ezitant, întârziat deci, terorizat de gândul de a nu avea talent, un „ratat potenţial”, crescând sub protecţia grupului, ca „atelier de lucru şi de formaţie” [10, p. 316], un scrib epic, retras într-o „marginalitate activă” [10, p. 63]. Revanşându-se spectaculos, sedus şi la bătrâneţe de vechea „fervoare scripturistică”, credincios temelor obsesive, slujind utopia romanescă, desfăşurată amplu, problematic, inconfundabil, ispăşind, astfel, o vină inefabilă.
 
Note
5. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Fundaţia „Luceafărul”, Bucureşti, 2001.
6. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.
7. Al. Cistelecan, De la revizuire la revizionism, în „Argeş”, nr. 8/2013.
8. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005.
9. Nicolae Breban, Riscul în cultură, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
10. Nicolae Breban, Sensul vieţii (Memorii, I), Editura Polirom, Iaşi, 2003.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1, 2014, p. 94-101.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog