Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Actualitatea criticii

Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Intransigent, polemic, ferm în opinii şi tranşant în atitudini, Mircea Iorgulescu (născut pe 22 august 1943, decedat în 7 iunie 2011, la Paris) ar fi împlinit anul trecut 70 de ani. Unul dintre criticii români influenţi în anii ’70-’80, foiletonist reputat şi exigent, Iorgulescu a fost, timp de optsprezece ani, redactor la „România literară”, între anii 1971 şi 1989. Cărţile sale (Rondul de noapte, Al doilea rond, Scriitori tineri contemporani, Firescul ca excepție, Critică și angajare, Ceara și sigiliul, Prezent, Spre alt Istrati, Eseu despre lumea lui Caragiale, Tangenţiale) dovedesc voinţă de rigoare şi imperativ al clarităţii, criticul fiind atras mai mult de „analitica actualităţii” (Dan Culcer). Cartea de debut, Rondul de noapte, conţine texte cu o natură complexă, ce se situează „între eseu, portret şi studiu analitic”, materia fiind configurată cronologic şi tipologic, deopotrivă. Scriitorii importanţi ai momentului sunt analizaţi din unghiul corelaţiei textului cu contextul, autorul fiind mai cu seamă atent la „descrierea unor forme literare şi a configuraţiei operei”, dar şi la acele momente cruciale în evoluţia literaturii române, ilustrate cu personalităţile ei exponenţiale. Perspectiva asupra poeziei circumscrie „poeţii tranziţiei” (Emil Botta, Maria Banuş etc.), momentul Steaua (A.E. Baconsky), până la poezia anilor ’70 (Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând). Aprecierile despre criticii români importanţi sunt sintetice, eficiente, plastice, procedându-se la reducţia trăsăturii dominante; de exemplu, la Maiorescu e vizibil un „ton al eficienţei”, Gherea e contemporan cu noi „printr-un mod de lectură”, în timp ce în cazul lui Lovinescu e pusă în lumină „impersonalitatea”. În privinţa criticilor contemporani, în Al doilea rond, procedeul sintetizării subliniază, dă rezultate de expresivitate sporită. Astfel, Adrian Marino se detaşează prin „vocaţie de competitor”, Al. Piru e dominat de o „voinţă de autoritate”, Eugen Simion are o altă vocaţie, anume a „instituţionalizării”, în timp ce Cornel Regman se impune printr-o „constantă atitudine de institutor mereu preocupat de menţinerea ordinii”.
Lecturile lui Mircea Iorgulescu se fundamentează pe necesitatea înţelegerii („Vreau să înțeleg, nu să demonstrez ceva ce știu dinainte”), printr-o camuflare a instrumentarului critic („ideal este ca metoda să nu se vadă”), dar şi prin apelul la portretul sintetic (ilustrative sunt portretele unor scriitori şi critici precum Radu Petrescu, Lucian Raicu, Mircea Zaciu, Marian Papahagi etc.), prin recursul la explorări atente, cu nelipsit nerv polemic. Ataşat unei etici a adevărului critic, foiletonistul problematizează acut spaţiul literaturii, oferind analize interesante ale unor scriitori precum Marin Preda, Augustin Buzura, George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu, Mircea-Horia Simionescu, Fănuş Neagu, Dinu Flămând, Bujor Nedelcovici, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Mircea Nedelciu etc. Cu o scriitură densă, contrasă, tensionată, sincopată, atrasă de fulguranţa aforismului, cu un ton ce refuză orice compromis, orice tranzacţie cu normele impuse sau cu prejudecăţile, textele critice ale lui Mircea Iorgulescu impun prin precizia enunţurilor, prin sistematica demonstraţiei şi prin rafinamentul expunerii, atentă la dimensiunile de profunzime ale tectonicii textului şi la dialectica atitudine / viziune lirică. De exemplu, la Dimov, criticul subliniază că: „jocul este expresia spaimei, miraculosul este un refugiu: jovialitatea poetului are un secret fior tragic”. Relevarea rolului şi a funcţionalităţii criticii de întâmpinare porneşte de la ideea utilităţii genului şi a ancorării lui în actualitate („Cronica şi recenzia nu au dispărut: își au rostul lor important şi bine stabilit, în mișcarea literară contemporană, atât la noi, cât şi în alte părți, mai vestice”).
Din volumul Firescul ca excepţie, se detaşează amplul eseu Din vremea lui Dinicu Golescu, „un text serios şi deopotrivă încântător, scris cu inteligenţă, cu umor şi pe alocuri cu sarcasm” (Nicolae Manolescu). Memorialul de călătorie al lui Dinicu Golescu e perceput de critic din perspectiva ambivalenţei normalitate / anormalitate: „Venit dintr-o lume aberantă, cum era aceea din principatele fanariotizate, Constantin Golescu descoperă, călătorind în Occident, o lume firească, în care spiritul său, deloc amorţit nici până atunci şi sigur nedeformat, se trezeşte şi se integrează într-un chip cât se poate de normal. Cu adevărat uimit se arată marele logofăt nu de ceea ce vede în voiajul său, ci de ceea ce îşi aminteşte despre ţara lui”.
Interesante sunt studiile despre Panait Istrati (Spre alt Istrati, reconfigurat ulterior în Celălalt Istrati), unde Mircea Iorgulescu se străduieşte să detaşeze amprenta tragică, să sublinieze refuzul literaturizării şi să repudieze eticheta pitorescului ce plana, uneori abuziv, asupra operei autorului Chirei Chiralina („Structural, Panait Istrati nu este un povestitor în sensul clasic al termenului şi cu atât mai puțin unul oriental: e un om care vine din infern şi scrie pentru a depune mărturie. Vrea să zguduie, nu să placă”). În fond, asta înseamnă binecunoscuta sintagmă „un alt Istrati”: altul decât cel impregnat de sonuri şi reflexe ale pitorescului, idilismului, lirismului edulcorat; un Istrati reconstruit prin prisma dosarului biografic, psihologic sau psihanalitic, dar şi prin reconsiderarea operei, cu sugestia accentului tragic, bine documentat şi interpretat. Al. Cistelecan subliniază, cu drept cuvânt, suspens-ul demonstraţiei, dar şi faptul că autorul acestui „spectacol de critică narativă” reconstituie biografia şi opera lui Istrati „în termenii frenetici ai unei drame. Recuperarea unei vieţi atât de precipitate într-un stil critic tranşant, de alertă, dar şi reflexiv în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, e dovada unei întâlniri de graţie. Pornind de la alte exegeze închinate lui Istrati, Iorgulescu găseşte repede un casus belli exegetic, începând de la care toată monografia respiră doar aer polemic. Rigoarea lui pune uşor la punct diletantismul altor cercetători ai biografiei istratiene; şi mai uşor deconspiră el răstălmăcirile şi manipulările operei; adevăratul conflict e însă cel al interpretării. Atât pentru operă – lăsată totuşi, în mare, pe altă dată –, cât şi pentru semnificaţia unor secvenţe biografice ori a unor peripeţii ideologice, ori de atitudine. Biografia lui Mircea Iorgulescu are o strategie de campanie şi un ritm intens dramatic”. Situându-se în limitele adevărului propriei concepţii artistice, Istrati se relevă ca un scriitor ce trăieşte autentic şi dramatic aporiile propriului destin chiar, sau, mai ales, în răspăr cu imperativele şi fixaţiile veacului său: „La începutul unui secol ce descoperă (descoperă sau inventează?) metamorfoza, alteritatea, depersonalizarea, schizofrenia ca fenomen social, multiplicarea în uniformitate, statistica totalizantă, disoluţia, rinocerizarea, Istrati are insolenţa de a rămâne aşa cum este”.
Cartea despre Caragiale, intitulată de autor Marea trăncăneală, a apărut în 1988, sub titlul, benign, Eseu despre lumea lui Caragiale. Aici Mircea Iorgulescu decupează şi explorează o latură nouă a lumii lui Caragiale; nu aceea idilică, de euforie, volubilă, delectabilă şi comică, ci una gravă, „serioasă”, violentă, agresivă. Limbajul nu e individualizant, ci omogenizant, trăncăneala ascunde o tendinţă de anonimizare, schematism verbal, vehemenţă vorbită şi fizică. Universul caragialian ar fi tutelat, în viziunea criticului, de două instanţe atotcuprinzătoare: secţia (simbol al autorităţii, al Puterii care, prin diferiţii săi agenţi, controlează, supraveghează şi sancţionează orice iniţiativă personală) şi carnavalul, care circumscrie existenţa debusolată, lipsită de repere ferme, a personajelor: „Secția este vital interesată în perpetuarea carnavalului şi în protecția mecanismelor de mistificare”. Dialogul dintre cele două instanţe se manifestă prin compromis, falsitate şi fraudă, iar tipul emblematic e „pişicherul”, care reprezintă un mod de existenţă ilegitim, adică „un puternic factor de unitate colectivă şi de armonie socială”. În acest univers neomogen, lipsit de fermitate ontică, de criterii, marcat de frecvente „schimbări ale macazului”, „oamenii ordinii şi ai legii parafrazează un mod de viață structural necinstit”. Volubilitatea infinită, incoerentă, mistificatoare construieşte un „infern fanfaron”, ce legitimează, cum scrie eseistul, „confortul complacerii”. În antiteză flagrantă cu universul euforizant al trăncănelii, secţia impune agresivitate, violenţă, control strict, supraveghere, în forme numeroase (agresarea fizică sau verbală, „turnatul la secție”, procesul-verbal etc.) care transformă violenţa în „ritual halucinatoriu”. Lectura „lumii lui Caragiale” e, mai ales, o exegeză, subversivă adesea, a lumii anilor ’80 (dominată de cenzură, teroare, autoritarism şi ideologie dogmatică) prin prisma operei caragialiene.
Volumul Tangenţiale (2004) marchează o reîntoarcere a criticului la foileton, fiind compus din cronici ale unor cărţi de critică, teorie, eseu, stilul fiind cel probat în cărţile anterioare: dens, eliptic, strâns argumentativ, polemic, tensionat. Seducător prin volutele frazării, dar şi prin concizia bine strunită, critica lui Mircea Iorgulescu oferă, mai ales prin „vocaţia formulei pregnante, memorabile, a portretului din câteva trăsături” (Nicolae Manolescu), multe perspective şi sugestii hermeneutice demne de interes.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog