Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CRITICĂ, ESEU

Poetica albastrului eminescian

Lilia RĂCIULA

Alte articole de
Lilia RĂCIULA
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

„Cuvântul albastru desemnează, dar nu arată.
Problema imaginii cerului albastru este cu totul diferită pentru pictor şi pentru poet.
Dacă cerul albastru nu este pentru scriitor un
 simplu fundal, dacă el e un obiect poetic,
atunci el nu se poate însufleţi decât printr-o
 metaforă. Poetul nu trebuie să transpună
 o culoare, ci să ne facă să visăm culoarea.”
G. Bachelard
 
„Pentru ca frumoasele culori să intre în pupilă, trebuie ca şi irisul să aibă o culoare frumoasă.
Cum să vezi cu adevărat cerul albastru, fără un ochi albastru?”
G. Bachelard
 
Reflex eminamente romantic, ecou al marilor reverii1, albastrul se impune drept culoare cu vocaţia de a reverbera simbolic valori imagistice complexe, conturând pregnant reveria cerului albastru2. Imagine atât de frecventă la poeţii lumii, considerată şi „mit polivalent” [1, p. 180], cerul albastru surprinde, de fapt, prin „raritatea imaginaţiei aeriene” [idem, p. 168] pe care o comportă. „Filozoful imaginaţiei” (Martin), Gaston Bachelard încearcă să explice că această „raritate” provine „mai ales, din faptul că albastrul infinit, îndepărtat, imens, chiar şi când este resimţit de un suflet aerian, are nevoie să fie materializat pentru a intra într-o imagine literară. (...) Cerul albastru este atât de simplu, încât credem că nu-l putem oniriza fără să-l materializăm” [ibidem, p. 168].
Gaston Bachelard distinge patru categorii de poeți, în funcţie de cum percep albastrul celest: 1) poeţi care „văd în cerul imobil un lichid mişcător, care prinde viaţă la ivirea celui mai mic nouraş”; 2) poeţi care „trăiesc cerul albastru ca pe o flacără imensă – un albastru «arzător»”; 3) poeţi care contemplă cerul ca pe o boltă pictată – „azurul compact şi dur”; 4) poeţi care „participă cu adevărat la natura aeriană a albastrului celest” [idem, p. 167]. „Semnul cu adevărat aerian”, în viziunea lui G. Bachelard, se întemeiază pe o dinamică a dematerializării. Imaginaţia substanţială a aerului nu este cu adevărat activă decât într-o dinamică dematerializantă. Albastrul cerului pare aerian, visat ca o culoare ce păleşte puţin, ca o paloare ce aspiră la fineţe, la o fineţe ce ne-o închipuim mlădiindu-se sub degetele noastre precum o pânză fină (...) [idem, p. 168-169].
Din această perspectivă a imaginaţiei3 urmează să abordăm valorile albastrului eminescian. Dacă ar fi să efectuăm un tur de orizont asupra acestuia, nu putem să nu remarcăm virtuozitatea impresionantă cu care poetul decantează artistic esenţele albastrului. Astfel, în registrul imaginarului eminescian, se disting două formule stilistice ale albastrului: albastrul propriu-zis şi seninul (tot un albastru, dar deschis, „care aspiră la fineţe”).
Albastrul, culoare fascinantă ca spectacol în sine, actualizează, în general, ideea de imaterialitate şi ireal, „dăruind” propria regulă, propria poetică specifică elementelor cu care se asociază. Sub imaginaţia culorii, a formelor se deschide imaginaţia substanţelor, ar fi spus G. Bachelard. În alți termeni, „aplicat pe indiferent ce obiect, albastrul îl dematerializează, e cărarea infinitului, pe care realitatea devine vis (...)” [2, p. 49].
Deşi aflate sub semnul imaterialităţii şi aproape întotdeauna conturând un cadru natural, albastrul şi seninul eminescian prezintă o deosebire nu numai de nuanţă, ci şi de grad: gradul de dematerializare situează imaginaţia pe trepte diferite.
Seninul reprezintă mai mult sensibilitatea poeticii eminesciene decât albastrul. Anumeseninul apare imponderabil, onirizat, vibrant, transparent, depozitar al revelaţiilor transcendentale, înscriindu-se în perspectiva imaginaţiei aeriene. Seninul desemnează, aşadar, ipostaza dematerializată, aeriană, de esenţa cea mai pură a albastrului. Iată de ce seninul secundează albastrul în acelaşi context: „Şi seninul cer albastrumândru lacrimile-l prind”(Călin [File din poveste], p. 139), astfel proiectând albastrul într-o dinamică a dematerializării. Privilegiul seninului în raport cu albastrul este sugerat şi de permeabilitatea primului în comparaţie cu ultimul – seninul nu limitează privirea, ochiul are senzaţia că întrezăreşte un dincolo, dezvăluind dimensiuni ale profunzimilor fără limite.
Imaginea cerului senin atestă o frecvenţă accentuată în comparaţie cu cea a cerului albastru, care apare nesemnificativă: „Şi sub bolta cea senină”(Floare albastră,23); „Să am un cer senin” (Mai am un singur dor, 8); „Lucească-un cer senin”(De-oi adormi..., 11); „Şi codrul aproape, / Lucească cer senin / Eternelor ape” (Nu voi mormânt bogat, 15); „Să am un cer senin”(Iar când voi fi pământ, 11); „Stelele nasc umezi pe bolta senină”(Sara pe deal, 7); „A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-al iluziei deşarte” (Kamadeva, 19).
Ipostază esenţializată, cvasieterică a albastrului, seninul devine, de asemenea, o expresie a lumii interioare a poetului: „Am coborât cu-al meu senin”(Luceafărul); „Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine”(Nu mă înţelegi); or, „tangenţele sale spirituale cu transcendentul sunt de natură organică, el însuşi mărturisind apartenenţa la o altă lume decât cea omenească, finalul poemului Luceafărul aduce argumentul: „Ci eu în lumea mea mă simt / nemuritor şi rece”. Acest posesiv, mea, (şi în cazul de mai sus „al meusenin”– adăug. n.) îl implică într-o structură mundană, diferită de „cercul strâmt” al celorlalţi” [3, p. 95]. Acest fel de a aprofunda lucrurile ne face să înţelegem că albastrul în ipostaza seninului profilează şi un tip de destin, un destin al geniului.
Plecând de la premisa bachelardiană, potrivit căreia „fiecare adjectiv îşi are (...) substantivul său privilegiat, pe care imaginaţia materială îl reţine cu uşurinţă” [4, p. 40], observăm la Eminescu o serie largă de substantive care rezonează cu albastru: lac, flori, ochi etc. Albastrul eminescian tinde spre o simbioză a imaginaţiei terestre şi a celei aeriene în relaţie cu unele elemente. Meritul lui Eminescu este de a transfera imaginaţia aeriană în planul celei materiale: elementele ce poartă însemnele materialităţii telurice (floare, izvoare, liane etc.) nu pot fi învestite cu atributele aerianului (ideal, visare, sublimare etc.) decât prin transfer – lacul albastru, flori albastre, ochi albaştri etc. – toate acestea nu reprezintă decât oglindirea cerului albastru (aerianului) în flori, ape etc. Poetica albastrului eminescian reflectă o dinamică în care „lucrurile nu sunt ceea ce sunt, ci ceea ce devin” sub semnul reveriilor. Universul apare, dacă e să ne exprimăm în termenii lui G. Bachelard, ca un „reflex într-un reflex” [idem, p. 57]. Astfel, „imobilizând imaginea cerului, lacul creează în el un cer” [ibidem, p. 57]. În consecinţă, lacul, apele albastre, în general, ochii albaştri ar reprezenta „un cer răsturnat”, o nuntire4 dintre cer şi apă5. Albastrul ochilor este tot atât de vibrant, aerian ca seninul cerului eminescian. Se cuvine să amintim aici că în exegeza eminesciană se vorbeşte atât despre „realismul” cadrului natural, cât şi despre derealizarea imaginii: „Ceea ce «vede» Eminescu în peisaj nu sunt semnele realului înregistrate mimetic, ci sensul lor ascuns, noumenal, dezvăluit privirii vizionare” [apud. 5, p. 65].
Putem afirma, pe bună dreptate, că la Eminescu „pătrunderea în această culoare (albastru) este echivalentă cu trecerea, precum Alice, de cealaltă parte a oglinzii, adică în ţara minunilor” [2, p. 48]: printr-un soi de „contaminare” semantică reciprocă albastrul dematerializează elementele proxime (floare, apele, ochii etc.), impregnându-se, în acelaşi timp, de materialitatea acestora (albastrul pendulează între imaterial şi material). Iată de ce albastrul conservă o imaginaţie semiaeriană / semitelurică în comparaţie cu seninul în care se revelează imaginaţia aeriană, prin excelenţă. Albastrul devine o culoare fluctuantă „convertibilă”, în sensul că valorizează imaginaţia aeriană şi cea acvatică în imaginile lacului, izvorului etc.: „Laculcodrilor albastru”(Lacul); „Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre”(Scrisoarea V);De la munte până la mare şi la Dunărea albastră”(Scrisoarea III) etc.
Albastrul are vocaţia marilor expansiuni (orizontale şi verticale), debordărilor, revărsărilor pe teritorii largi, înscriindu-se într-o „poetică a răsfrângerilor” [4, p. 27]. Este o culoare care dezmărgineşte vizual: „Înălțimile albastre / pleacă zarea lor pe dealuri” (Lasă-ţi lumea); „Poate de mult s-a stins în drum / în depărtări albastre”(La steaua). Albastrul „se abate” asupra depărtărilor, ochilor, florilor (florile capătă mai multă sensibilitate alături de adjectivul albastru) etc., nereprezentând un simplu element cromatic de decor, ci participând la jocul imaginaţiilor materiale pe care le valorizează. Albastrul la Eminescu susură, freamătă, străluceşte, visează etc.
„De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.”
(Călin [File din poveste]);
sau
„Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,
Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;
Pe-al lui maluri galbii, şese, stuful creşte din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.”
(Egipetul);
sau
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.”
(Lacul).
Albastrul închide în sine acel illo tempore, scufundat în mitologia începuturilor: „Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, / Ce mitele albastreni le şoptesc ades” (Împărat şi proletar).
În Mortua est, albastrul, „culoare a Fecioarei”, prin excelenţă, conturează proiecţia acesteia în chipul iubitei defuncte:
„Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haina albastrăstropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.
Culoare a Fecioarei...”.
Orizontul de sensuri ale albastrului variază. În poezia Melancolie6 întâlnim un albastru melancolic, atins de moarte, concretizat în metafora „mormânt albastru”:
„Părea ca printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!”
(Melancolie).
Aici albastru participă la creionarea celestă a unei „naturi denaturate”, dominată de moarte [6, p. 27]. Dacă la unii autori apa este „materia deznădejdii” [4, p. 106], „elementul care melancolizează” [idem, p. 104], în poemul Melancolie, elementul fundamental, care prilejuieşte reverii melancolice, este aerul (cerul): cerul – „mormânt albastru” se edifică într-un „cosmos al morţii”(„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă regina nopţii moartă”).Lucrurile însă pot fi interpretate într-o altă manieră: aşa cum „fiecare element îşi are propria disoluţie, pământul îşi are praful, focul îşi are fumul (...), la fel putem spune că fiecare element îşi are propriile «condensaţii», forme, iar norii, ceaţa etc. ar fi expresii ale apei – cerul nu mai este decât (...) împărăţie a apei” [apud. 4, p. 105]. Aşadar, apa – „element melancholic, prin excelenţă” [idem, p. 104] – se regăseşte simbolic în metafora mormânt albastru. Mai mult decât atât, trebuie să menţionăm că la M. Eminescu această metaforă concentrează atât imaginaţia aeriana, cât şi cea acvatică, cu ajutorul albastrului, potenţând o atmosferă melancolică; or, melancolia este cu adevărat substanţială [ibidem, p. 104]. În acelaşi timp, sesizăm o notă prea telurizată a metaforei în discuţie, alături de substantivul mormânt, albastru, deşi aerian (metaforă a cerului nocturn), se îngreunează, se opacizează, se materializează. Încărcătura devine prea mare pentru imaginaţia aeriană şi trimite, inevitabil, la densitatea materiilor, proprii imaginaţiei pământului. Indiferent de cadrul natural, să nu uităm că la Eminescu melancolia ca sentiment de tristeţe „provine din starea de spirit a poetului, care se reverberează şi asupra peisajului (...) descris” [5, p. 64].
Albastrul proiectează imaginarul eminescian între imaginaţia aeriană şi cea acvatică. Reveria aeriană se dezvăluie mai mult în imaginea cerului senin, în timp ce albastrul „cheamă” la el materiile melancolice, precum apa. Spre deosebire de senin, albastrul cunoaşte, în poetica eminesciană, o dinamică a materializării, a densificării, a opacizării. În lumea albastrului eminescian formele şi conţinuturile sunt într-o totală osmoză.
 
Note
1 „(...) reveria este un univers în emanaţie, un suflu înmiresmat ce iese din lucruri prin mijlocirea unui visător” [4, p. 12].
2 „Primul albastru este pentru totdeauna albastrul aerului” [1, p. 177]. Astfel, „cerul albastru este cu adevărat, în toată puterea cuvântului, o imagine elementară” [ibidem, p. 177].
3 Referitor la imaginaţie, împărtăşim ideile lui G. Bachelard, potrivit cărora:„imaginaţia nu este aşa cum sugerează etimologia, facultatea de a forma imagini ale realităţii; ea este facultatea de a forma imagini care depăşesc realitatea, care cântă realitatea. (...) Imaginaţia inventează mai mult decât lucruri şi drame, ea inventează o nouă viaţă, ea inventează un spirit nou; ea deschide ochi capabili de noi moduri de a o vedea. Ea va vedea, dacă are „viziuni”, şi va avea viziuni dacă se educă prin reverie, înainte de a se educa prin experienţe, dacă experienţele vin apoi ca tot atâtea dovezi ale reveriilor” [4, p. 22-23].
4 În această ordine de idei, amintim că „(...) orice combinare de elemente materiale este, pentru inconştient, o nuntă (...)” [4, p. 19].
5 „Albastrul cerului, susţine Bachelard, este, mai întâi, spaţiul în care nu mai este nimic de imaginat. Dar când imaginaţia aeriană se însufleţeşte, atunci fondul devine activ. El provoacă în visătorul aerian o reorganizare a profilului terestru, un interes pentru zona în care pământul comunică cu cerul. Oglinda unei ape se oferă pentru a transforma albastrul cerului într-un albastru mai substanţial” [1, p. 179].
6 Ioan Constantinescu menţionează că „(...) începând cu Melancolie şi în întreaga etapă de creaţie, numită de noi nevizionară, natura este departe de a mai avea bogăţia miraculoasă şi paleta cromatică neobişnuită din Memento mori, Miradoniz ş.a.: ea devine în multe poeme o realitate restrânsă, sărăcită de o «metamorfoză» greu descifrabilă, o natură asemănătoare cu cea din Spleen şi poeziile din partea a doua a Florilor răului,uneori tangentă la / sau descinzând dintr-o irealitate pe care n-o putem numi decât senzorială” [6, p. 27].
 
Bibliografie
1. Gaston Bachelard, Aerul şi visele. Eseu despre imaginaţia mişcării, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1997.
2. Simona Modreanu, Nuanţe de albastru în civilizaţie şi literatură, în Însemnări ieşene, seria a treia, an II, nr. 2, februarie 2010, p. 46-49.
3. Mina-Maria Rusu, Nuanţe ale iubirii eminesciene (filia, agape şi éros), în Studii eminescologice, vol. 3, CLUSIUM, 2001, p. 95-106.
4. Gaston Bachelard, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, traducere de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995.
5. Rodica Marian, O lectură a poeziei Peste vârfuri – ca text integral, în Studii eminescologice, vol. 5, CLUSIUM, 2003, p. 55-95.
6. Ioan Constantinescu, Eminescu. Natură şi poezie, în Studii eminescologice, vol. 3, CLUSIUM, 2001, p. 15-40.
7. mihai-eminescu-opera-completa.software.informer.com
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog