Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

Lecţia de patriotism cu Grigore Vieru

Dragoş STOICA

Alte articole de
Dragoş STOICA
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

...Ne aflăm pe ultima sută de metri şi în loc de nervi avem nişte elastice bine întinse. Lucrăm la ediţia cu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Deodată intră pe uşă Grigore Vieru cu aeru-i inconfundabil. Ne înmânează un articol în care îi evocă pe cei doi artişti care i-au cântat răscolitorul imn Eminescu.
Luăm colile scrise de mâna lui în timp ce, culmea!, se scuza că poate articolul nu e ce aşteptam noi, că la presă „nu se pricepe aşa bine” ca noi!... Ca prin farmec, atmosfera se relaxează pe fondul vocii poetului. Ne luminăm sub privirea lui de un albastru închis, potolit. Părul îi este tot aşa rar, cum îl ştim de la televizor şi din fotografii, cărunt, aproape de umeri, poetic şi voievodal. În piept ascunde cinci bypass-uri, dar tot inimos rămâne şi, contrar indicaţiilor medicale, suferă: într-un ziar din Chişinău a fost numit „terorist”. Persistă în binecunoscuta lui teroare de a iubi românitatea...
ZVON DE CLOPOTE. I-am ascultat cu aviditate amintirile unei copilării în care adevărurile despre neam şi Dumnezeu au lipsit cu desăvârşire. „Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi, când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii. Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe celălalt mal, la Miorcani, unde şi-a petrecut marele poet Ion Pillat copilăria, pe malul drept al Prutului biserica era deschisă. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!”.
ACELAŞI NEAM. Când era copil, Grigore, fiul lui Pavel şi al Eudochiei Vieru, dorea să fie erou, ca Pavel Morozov. La şcoală erau îndemnaţi să fie vigilenţi cu spionii de pe malul stâng al Prutului, că ar putea oricând să invadeze Republica Sovietică Socialistă Moldova. Grigore Vieru ne mai povesteşte şi despre „generaţia schilodită” de regimul stalinist, despre cât de târziu a aflat că dincolo şi dincoace de Prut sunt oamenii aceluiaşi neam. „Eu din clasa I până la liceu, chiar la facultate, o parte din ea, ştiam că vorbesc limba moldovenească şi aici, în România, se vorbeşte altă limbă româna. Aşa ni se spunea, că suntem altă seminţie. Eu credeam ce îmi spunea învăţătorul acela. Eram nevoiaşi şi aveam o căpriţă care dădea lapte, ne mai ţinea ea, şi, mic fiind, o duceam să pască iarbă pe la malul Prutului, unde crescuse verdeaţă, erau sălcii mari. Nouă, copiilor, ne dădeau drumul până la sârma ghimpată. Şi dincolo de Prut arau cu caii, că nu erau tractoare pe atunci. Probabil că mai azvârlea câte un cal din copită şi câte un om striga la cal: «Ho, nebunule!». Eu mă frământam în mintea mea: «Ce o fi? Eu ştiu că asta e altă limbă, dar şi la mine în sat tot „Ho, nebunule!” se spune la cal». Încerca mintea mea de copil să desluşească, vă daţi seama...
Până la moartea lui Stalin, satele noastre, mai ales cele de pe malul Prutului, erau pline de rude. Nu ştiam nimic unii despre alţii, pentru că nici pasărea nu cuteza să treacă Prutul. Fusese război, apoi doi ani de foamete groaznică în ’46-’47. Trăiesc, nu trăiesc? Dar geniul femeii a găsit un mijloc de comunicare. Ţin minte că eu, ca oricare copil de ţăran, de pe la 6 anişori eram cu părinţii la prăşit, la secerat, ne luau la muncile câmpului. Eram cu grănicerul rus lângă noi, care nu ştia limba noastră. Stătea cu arma lângă noi, care seceram sau prăşeam. Atâta frică intrase în noi, că nu îndrăzneam nici să ridicăm capul să ne uităm pe malul Prutului. Prăşeau femeile, săracele, că mai mult ele prăşeau, cu capul în jos. Şi ce făceau ele? Cântau. Melodii populare, dar înlocuiau versurile şi aşa transmiteau mesaje dincolo, îşi povesteau viaţa. Dincolo, pe malul celălalt, erau şi ei la muncile câmpului şi se prezentau în cântec. Maică-mea spunea: «Eu sunt Doichiţa lui Pavel Vieru, fratele meu e în viaţă?». Cântau şi ei, le răspundeau tot aşa. Astăzi oamenilor nu le vine să creadă când află astfel de lucruri. Comunele acestea de pe malul Prutului erau supuse unui regim mai aparte faţă de celelalte. La noi veneau zilnic la şcoală, la club, ne adunau în casele noastre, veneau cei de la raion şi ne spuneau: «Să fiţi atenţi, că în orice moment partea dreaptă a Prutului poate să trimită câţiva spioni să invadeze». Eram îndoctrinaţi bine. Voiam să devenim eroi precum Pavel Morozov, care îşi trădase părinţii. Voiam să fiu, vezi bine!, erou şi eu. Aveam un ochean. Când au dus armatele pe la noi prin sat, Operaţia Iaşi, erau localizaţi soldaţii pe la casele oamenilor, iar la noi era bucătărie ofiţerească; maică-mea, fiind văduvă de război, era mai de încredere pentru ei. Un ofiţer avea un ochean cu o lentilă spartă, eram mic şi mi-a dat mie ocheanul acela. Pitit între sălcii, priveam spre Miorcani şi stăteam ore întregi să aştept spionul să apară. Prin anii ’80 se mai îmblânziseră lucrurile, era Gorbaciov la putere, au început să treacă Prutul nişte mari «spioni»: Sofia Vicoveanca, Tudor Gheorghe, Dumitru Fărcaş, Dida Drăgan, Mirabela Dauer, Adrian Păunescu, Marin Sorescu. Doar spioni din ăştia pe care lumea îi primea cu lacrimi în ochi”.
CREDINŢĂ. Există multe versuri memorabile în opera lui Grigore Vieru, dar parcă nimic mai tulburător decât: „Doamne, Cel din slăvile creştine, / Ce păcate oare-ai săvârşit? / Că te-au dus acolo şi pe Tine, / În Siberii fără de sfârşit”. E mare îndrăzneală în ele pentru un om credincios. Şi Grigore Vieru este. „Pentru timpurile acelea, da, erau îndrăzneţe versurile acestea. Am avut un prieten în copilărie, cel mai bun, era băiat de mare gospodar şi l-au dus în Siberia. Familia lui era foarte cumsecade, nu erau chiaburi, cum se spunea, erau oameni mai pricepuţi în gospodărie ca alţii. Ei ne ajutau mult, că maică-mea era singură după război, tata murise, eram nevoiaşi, nu aveam plug, nu aveam cal. Ne arau pământul. I-ajutam şi noi la muncile câmpului. Într-o noapte, că eram vecini, ne-am trezit în ţipetele lor, au venit ca hoţii, că asta erau, hoţi, şi, când am văzut cum l-au aruncat în maşină ca pe un obiect, aşa, m-a marcat pentru toată viaţa. Strigătul acela, plânsul lui sfâşietor, eram mic, nici ei nu prea înţelegeau de ce se întâmplă asta, cu atât mai puţin eu. Mereu am spus că este un mare neadevăr şi o crimă ce s-a făcut atunci. În mod programat au vrut să ne extermine ca etnie. Aici au fost puţine biserici demolate, dar la noi au fost rase de pe faţa pământului sau transformate în depozite. Mănăstirile, nu o să credeţi: una era spital de boli venerice, alta, spital de tuberculoşi, alta, puşcărie pentru minori, ca o sfidare.”
UN POEM. Abia când a devenit student şi-a dat seama de românitatea lui. Iar când i-a picat în mână publicistica lui Eminescu, a înţeles tot ce i s-a ascuns până atunci. De altfel, acest volum îl considera „manualul meu fundamental de istorie”. Grigore Vieru, cel cunoscut nouă mai mult pentru celebrele poeme patriotice, a debutat cu versuri pentru copii. Este coautorul unui Abecedar foarte apreciat şi al unor cărticele „obligatorii” în grădiniţele de copii. Primele rânduri în grafie latină apărute în Basarabia au fost ale lui Vieru, în 1988, în revista „Literatura şi Arta”.
Spunea undeva că unii visau să ajungă în cosmos, iar el a visat toată copilăria să treacă Prutul. Prima dată l-a trecut în 1973. Acum, aproape că face naveta între Bucureşti şi Chişinău. Dar când stă mai mult aici, cei de acasă îl ceartă, că îi duc dorul. „Sunt supăraţi cei de acolo, ia uite, ne-a răscolit pe noi, şi lui i-e bine la Bucureşti... Ca nişte copii”. Îl invită românii peste tot, şi în Germania, şi în SUA. I-au propus unii să rămână definitiv în America. Ce să facă el acolo? Că îl înjură cei de la Chişinău în reviste antiromâne? N-au decât. Îi pare rău că nu poate ajuta oamenii sărmani. „Mă sperie credinţa lor că aş putea să-i ajut, iar eu nu pot. Nu le pot lua apărarea decât în cântec, în poezie. Ei, săracii, au şi probleme materiale”.
Ne despărţim de poetul basarabean cu părere de rău. Se miră că am fost aşa prietenoşi cu Domnia Sa, noi ne mirăm că se miră. În urma lui, drumul se luminează a poezie.
19 octombrie 2008

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog