Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

COŞERIANA

La originea ideii de «colaj discursiv»: Platon – Phaidros

Cristinel MUNTEANU

Alte articole de
Cristinel MUNTEANU
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

0. Scopul acestui articol este acela de a contribui la cele spuse până acum (inclusiv de către autorul prezentului studiu1) referitor la problema tehnicii colajului discursiv prin semnalarea şi comentarea celei mai vechi atestări a procedeului în cauză. Mai mult decât atât, plecând de la o idee aparţinându-i lui Eugeniu Coşeriu, vom încerca să arătăm că, pe această linie, poate fi constatată o anumită tradiţie (milenară!) a citării enunţurilor celebre şi, în plus, o consecvenţă în denumirea respectivei tehnici, fiindcă termenii utilizaţi se înrudesc etimologic.
1. Una dintre distincţiile esenţiale pe care Eugeniu Coşeriu le face pentru a delimita limba funcţională (adică acea langue unitară şi omogenă a lui Ferdinand de Saussure) este – în plan sincronic – deosebirea dintre tehnica liberă a vorbirii şi discursul repetat2. Tehnica liberă a vorbirii (sau a discursului) cuprinde „elementele constitutive ale limbii şi regulile «actuale» cu privire la modificarea şi combinarea lor, adică «cuvintele», instrumentele şi procedeele lexicale şi gramaticale”, în vreme ce discursul repetat constă în „tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică sub formă de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»”3. Prin urmare, prin discurs repetat trebuie să se înţeleagă o frazeologie în sens larg, cuprinzând atât expresii şi locuţiuni, cât şi proverbe, wellerisme, citate şi formule celebre ş.a.m.d.
2. Desigur, a distinge nu înseamnă ‘a separa’: noţiunile / conceptele se disting, iar obiectele se separă. Actele de comunicare verbală se realizează prin combinarea – în diverse proporţii – a tehnicii libere a vorbirii cu discursul repetat, ceea ce face ca rezultatul să arate frecvent (după cum apreciază Coşeriu) asemenea unui colaj: „un discurs concret poate fi analog adeseori unui tablou realizat, în parte, ca [un] colaj; în tablou, pe lângă porţiuni executate cu tehnica pictorului care pictează, pot exista deopotrivă fragmente luate din alte tablouri, pictate de către alţi pictori” [subl.n. – C.M.]4. Se pare că analogia aceasta, discurs concrettablou-colaj, este una dintre preferatele lui Coşeriu, deoarece o descoperim şi în alte locuri: în prelegeri, cursuri, studii5 ţinute/redactate în diferite limbi. Ideea este uşor de transmis şi graţie faptului că termenul colaj este, practic, universal; de pildă, în limbile italiană, spaniolă, engleză şi germană (şi, probabil, în multe altele) se scrie la fel ca în franceză: collage.
3. Alegerea lui Coşeriu era motivată şi de cunoştinţele temeinice, legate de pictură în special şi de artă în general, pe care le avea. De altfel, în Italia, alături de doctoratul în litere, până să împlinească 28 de ani, îşi luase şi un doctorat în filozofie, tratând o problemă de estetică. Se explică astfel de ce, în creaţia sa ştiinţifică (adică în lucrările de lingvistică), savantul de origine română apelează uneori la analogii luate din domeniul culturii (în special din pictură6, dar şi din muzică, sculptură etc.) pentru a pune în evidenţă anumite concepte sau distincţii fundamentale referitoare la limbaj.
Se ştie că numeroşi oameni de ştiinţă, mai ales cei care au îmbinat cercetarea cu activitatea didactică, au întrebuinţat metafore (adesea, revelatorii) şi comparaţii în discursul lor, deci analogii (în sens larg), tocmai din dorinţa de a se face mai bine înţeleşi. Rămânând în sfera lingvisticii, îi putem menţiona, ca fiind unii dintre cei mai metaforici cercetători / profesori, pe Ferdinand de Saussure (ale cărui zeci de analogii din Cursul de lingvistică generală au făcut carieră, intrând în conştiinţa lingviştilor de mai târziu) şi pe Sextil Puşcariu (cu trimitere, îndeosebi, la excepţionala sa carte, Limba română. Privire generală)7. În cazul lui Coşeriu – un genial lingvist şi un mare profesor, totodată – se observă că modul în care îşi selectează analogiile corespunde concepţiei generale pe care o are despre limbaj şi, implicit, despre locul pe care îl ocupă lingvistica în clasificarea ştiinţelor. Limbajul (afirmă Coşeriu, urmându-l pe Hegel) este o formă a culturii, alături de alte forme culturale, precum arta, religia şi mitologia, ştiinţa şi filozofia, dar, în acelaşi timp, este şi baza întregii culturi. În consecinţă, lingvistica este o ştiinţă a culturii şi, ca atare, obiectul ei nu poate fi cercetat din perspectiva metodelor specifice ştiinţelor naturii, cum s-a încercat în perioada dominată de pozitivism (şi cum se încearcă şi în prezent, prin anexarea lingvisticii la biologie, în contextul marcat de „paradigma cognitivistă”). Deşi în ştiinţă, de obicei (mai ales astăzi, când cuvântul de ordine este interdisciplinaritate), analogiile pot proveni din foarte multe zone, înregistrându-se „migraţii” de termeni şi de principii dinspre disciplinele naturii către cele umaniste sau invers, totuşi E. Coşeriu dă impresia că respectă „regula” – izvorâtă dintr-o fermă convingere de ordin epistemologic – de a nu utiliza analogii din lumea naturii pentru aspectele ce ţin de limbaj / limbă8. Acestea trebuie luate, pe cât posibil, din lumea culturii.
4. Revenind la chestiunea colajului discursiv, trebuie spus că ideea/analogia aceasta au avut-o/au produs-o şi alţii în perioada modernă, bunăoară (ce-i drept, din perspectivă literară, ca intertextualitate) cu referire la modul în care unii scriitori obişnuiesc să (p)reia, în propriile texte, citate sau expresii străine. Iată, de exemplu, cum este definit, într-un dicţionar englezesc de termeni literari, procedeul denumit collage (aşadar, un termen deja încetăţenit în teoria literară britanică): „A term adopted from the vocabulary of painters to denote a work which contains a mixture of allusions, references, quotations [subl.n. – C.M.], and foreign expressions”9. Cuvântul colaj, pus în legătură cu folosirea citatelor, poate fi descoperit şi în exprimarea unor cercetători români ce activează în acelaşi domeniu. De pildă, comentând un fragment din jurnalul lui Marin Preda („Somnul este egal cu speranţa, a zis cineva. În somn uiţi drama vieţii tale şi fiecare deşteptare este un început nou de viaţă, o speranţă nouă. Deosebirea între rai şi iad nu poate fi decât aceasta: în rai poţi dormi cât vrei, în iad niciodată.”), cei care au îngrijit ediţia respectivă, Eugen Simion şi Oana Soare, au făcut următoarea notă la subsolul paginii: „Colaj de citate [subl.n. – C.M.], cu uşoare modificări, din Pe culmile disperării, cap. «Renunţarea», p. 104-105”10.
În acest din urmă exemplu, înclinăm să credem că termenul colaj are însă o semnificaţie mai curând „profană”, aceea de ‘amestec’. Este şi cazul altor termeni, pătrunşi în limbajul colocvial. Cineva ar putea spune, bunăoară, melanj / mozaic / cocktail de citate. În acelaşi sens utilizează şi Umberto Eco sintagma colaj de citate: „...în momentul redactării, colajul de citate se face cu toate textele la îndemână”11.
5. La E. Coşeriu, după cum am văzut, termenul colaj se referă nu doar la rezultatul propriu-zis, ci şi la tehnica / procedeul citării ca atare. În plus, lingvistul are în vedere atât citarea enunţurilor celebre în forma lor originară, nealterată, cât şi utilizarea acestora (motivată de context) într-o formă mai mult sau mai puţin modificată („imitaţie parodică”): „Discursul repetat poate fi un «citat»: repetarea unor fragmente de texte – literare sau altele – cunoscute ca atare. Astfel, dacă spun questo matrimonio non s’ha da fare, sau nel mezzo del cammin di nostra vita, sau en un lugar de la Mancha de cuyo nombre no quiero acordarme, mă refer la texte anumite din Manzoni, Dante şi Cervantes, la care continuu să fac aluzie chiar variindu-le parţial, spunând, de exemplu, questa lezione non s’ha da fare, nel mezzo del cammin di questo libro, sau en una calle de Madrid de cuyo nombre no quiero acordarme (în anumite cazuri, aluzia la text se configurează, tocmai, ca imitaţie parodică [aici subl.n. – C.M.] a unei opere literare)”12. Aşadar, poate fi descoperită în spusele lui Coşeriu, fie şi implicit, o distincţie între α) citarea ca atare (colajul) şi β) imitaţia parodică.
6. Într-o carte din anul 2006, Stelian Dumistrăcel s-a ocupat pe larg de problematica discursului repetat, pornind de la principiile fixate de Coşeriu13. Printre altele, lingvistul ieşean a oferit, în urma analizei unui material faptic foarte bogat, o confirmare a valabilităţii celor două tehnici, colajul propriu-zisşi imitaţia parodică, deosebind între „intertextualitatea de tip colaj aluzivă şi, respectiv, [cea] de transformare a enunţului prin diferite figuri de construcţie”14. Mai mult decât atât, pentru cel de-al doilea tip de intertextualitate, Stelian Dumistrăcel a stabilit, prin raportare la clasici, că modificările pe care le suferă aceste enunţuri aparţinând discursului repetat pot fi grupate în [doar] cele patru „figuri de construcţie” semnalate drept „solecisme” de Quintilian în Arta oratorică (I. 5, 39-41): detractio (suprimarea), adiectio (adăugarea), immutatio (substituirea) şi transmutatio (permutarea).
În aceeaşi carte, printre termenii utilizaţi de St. Dumistrăcel, am remarcat cuvântul-cheie «colaj», ca, de altfel, şi sintagme ce îl includ, precum „integrare de tip «colaj»” sau „tehnică «de colaj»” ori „utilizare de tip «colaj»” (aceasta din urmă chiar în titlul cap. 3 al părţii I: Utilizarea de tip „colaj” a EDR) sau „intertextualitate de tip colaj” sau „tehnică a «colajului»” etc., cu referire la modul în care EDR (= enunţurile aparţinând discursului repetat) sunt inserate în texte. Fiind o analogie, este explicabil de ce termenul colaj este folosit în majoritatea cazurilor (atât la E. Coşeriu, cât şi la St. Dumistrăcel) între ghilimele, aşa cum se întâmplă, de obicei, cu termenii neasimilaţi încă de lingvistică sau întrebuinţaţi în accepţie figurată, preluaţi fiind din alte domenii.
7. Într-un articol din anul 200815, am apreciat ca fiind binevenită utilizarea acestui termen (colaj) de către Stelian Dumistrăcel şi insistenţa Domniei Sale de a-l impune, având în vedere atât tehnica pe care o desemnează termenul în cauză, cât şi etimologia sa. Iniţiativa specialistului ieşean ni s-a părut lăudabilă, de vreme ce se înscria – după cum am arătat in extenso cu acel prilej – într-o anumită tradiţie (continuată cel puţin până în Evul Mediu), ale cărei origini pot fi aflate în Antichitate. Este vorba despre tehnica introducerii citatului în text, după (Pseudo)Hermogenes din Tarsus16, prin lipire (katà kóllesin) sau prin parodiere (katà paroidían). Aşadar, se confirmă, încă o dată, zicala potrivit căreia marile spirite se întâlnesc uneori.
De exegeza întregii probleme, aşa cum apare la (Pseudo)Hermogenes, ne-am ocupat în studiul deja menţionat17. Aici ne limităm la a spune doar că în tratatul Peri methodou deinotētos, în capitolul 30, (Pseudo)Hermogenes se referă la modalităţile prin care pot fi utilizate versurile (citatele) celebre într-un nou discurs, deosebind două procedee: katà kóllesin (κατὰ κόλλησιν), atunci când citatul este reprodus exact ca în original, şi katà paroidían (κατὰ παρῳδίαν), atunci când citatul este reluat într-o formă modificată (prin substituire, adăugire etc.)18. Dacă, în cazul celui de-al doilea termen, surpriza nu este foarte mare, dată fiind încetăţenirea cuvântului parodie (mai ales în teoria literaturii) şi fiindcă vorbim, în definitiv, de evoluţia / circulaţia aceluiaşi termen, în schimb, în cazul perechii kóllesiscolaj (collage), uimirea este provocată de întâlnirea a două cuvinte ce vin din sfere şi epoci total diferite. Într-adevăr, cei doi termeni au aceeaşi bază etimologică: atât gr. κόλλησις ‘lipire’, cât şi fr. collage provin, în ultimă instanţă, din verbul grecesc κολλάω ‘a lipi, a uni, a insera’ (< gr. κόλλα ‘lipici’). În plus, mai trebuie precizat că însuşi (Pseudo)Hermogenes a dat o utilizare metaforică lui kóllesis, transformându-l într-un termen tehnic19, specific retoricii acelor vremuri.
8. Am făcut această lungă introducere tocmai pentru a pregăti terenul unei receptări adecvate a celor câteva rânduri din dialogul Phaidros pe care le vom supune atenţiei cititorilor, rânduri ce atestă întâietatea lui Platon (şi) în această privinţă.
În Phaidros – dialog scris, fără îndoială, de Platon, dar considerat ca nefiind reprezentativ pentru platonism – Socrate combate retorica „precisă”, neobişnuită a lui Lysias, contrapunându-i o retorică pasională: „la un delir al sobrietăţii pe linie de exactitate, Socrate răspunde cu un delir al abundenţei pe linie de adevăr”20.
Cu puţin înainte de finalul acestui dialog, Socrate reafirmă şi subliniază apăsat opoziţia dintre (1) retorica „iubitorului de înţelepciune”, a autorului acelor cuvântări „care dau învăţătură şi sunt rostite pentru a instrui, acelea care cu adevărat scriu în adâncul sufletului despre ce este drept, frumos şi bun”, fiind „singurele deopotrivă certe, împlinite şi vrednice de osteneală” (278a), şi (2) oratoria celor precum Lysias („dimpreună cu toţi autorii de discursuri”), Homer („dimpreună cu toţi ce au compus poezii, pentru cântat sau pentru recitat”) şi Solon („dimpreună cu toţi cei care au contribuit la elocinţa politică prin lucrări numite de ei legi”) (278b).
Avem de-a face aici, aşadar, cu opoziţia dintre oralitate şi scriere sau – cu termenii lui Andrei Cornea – dintre „principiul organicităţii” şi „principiul listei”21: „Am putea spune că există în Grecia o condiţie «metecă» a scrisului şi legii scrise şi nu este, poate, o întâmplare faptul că, în Phaidros, tocmai «logograful» şi metecul Lysias este opus «oralului» şi cetăţeanului Socrate.”22. Prin urmare, într-o parte se află filozoful („iubitorul de înţelepciune”), iar în cealaltă parte se găseşte cel căruia „pe drept cuvânt îi vei zice poet, autor de discursuri, sau de legi.” (278e). În acest context, cu referire la cel din urmă (adică la logograf), apare şi aspectul care ne interesează în mod special.
9. Se poate susţine că originea ideii de „colaj discursiv”, fie şi într-o formă intuitivă, apare, cu multe secole înaintea lui (Pseudo)Hermogenes, în opera lui Platon. Într-o anexă ce însoţeşte comentariile sale la dialogul Phaidros al lui Platon, Gabriel Liiceanu publică, în traducere românească, un capitol – Scriere şi vorbire – din cartea lui Henri Joly, Le renversement platonicien. Logos, episteme, polis (1974)23. Citindu-l, ne-a atras atenţia, printre altele, faptul că filologul francez, comentând criticile pe care Platon le formulează la adresa scrierii în general, spune că „înjosirea” acesteia ar trebui înţeleasă în felul următor: „Procesul se organizează în jurul unui joc metaforic foarte diversificat, care merge de la drog la pictură şi de la «jardinage» la colaj”24. Ca să înţelegem la ce se referă Joly atunci când utilizează (cu sau fără ghilimele) termenul colaj [collage], mai reproducem un fragment din lucrarea sa: „Nemaiadresându-se sufletului, scrierea retorică încetează deopotrivă să trimită spre lucru. O asemenea situaţie se manifestă în însăşi practica scriitorului, care se exersează direct pe cuvinte, şi tocmai despre această situaţie este vorba în metafora «colajului» şi a «modelajului». Aşa se face că încă de la prima judecată asupra discursului lui Lysias, Socrate găseşte că «termenii sunt strălucitori şi şlefuiţi, ca şi cum ar fi fost aleşi unu câte unu». Revenind asupra funcţiei care îi e proprie «celui care compune discursul» sau «celui care redactează legile», Socrate observă că «ei îşi petrec timpul întorcând cuvintele pe toate părţile, lipindu-le (les colle) între ele sau desfăcându-le iar în bucăţi». Astfel se explică faptul că pentru scriitor «nimic nu este mai preţios decât ceea ce compune şi aşterne pe hârtie» şi că cititorul sau auditoriul nu este atent decât «la retorica discursului»”25.
După cum se observă, pentru a-şi dovedi spusele, Joly inserează în comentariul său scurte citate din Phaidros. Să vedem cum suna textul grecesc originar: „Σωκράτης: οὐκοῦν αὖ τὸν μὴ ἔχοντα τιμιώτερα ὧν συνέθηκεν ἢ ἔγραψεν ἄνω κάτωστρέφων ἐν χρόνῳ, πρὸς ἄλληλα [278ε] κολλῶν τε καὶ ἀφαιρῶν, ἐν δίκῃ που ποιητὴν ἢ λόγων συγγραφέα ἢνομογράφον προσερεῖς.”26.
Traducerea pe care o oferă G. Liiceanu arată astfel: „Socrate: În schimb celui ce nu cunoaşte nimica mai de preţ decât ce a compus ori scris şi care stă ceasuri în şir sucindu-şi opera şi răsucind-o, tot lipind şi tot ştergând, acestuia oare nu pe drept cuvânt îi vei zice poet, autor de discursuri, sau de legi?”27.
În lumina celor arătate până acum, se pare că precursorul lui (Pseudo)Hermogenes în privinţa tehnicii katà kóllesin este, într-adevăr, Platon: el foloseşte explicit verbul kolláo (κολλάω) în legătură cu alcătuirea discursului din elemente prefabricate de vorbire. Nu ştim dacă (Pseudo)Hermogenes a preluat ideea de „colaj” direct de la Platon (deşi în scrierea sa, printre numeroasele trimiteri la unele dialoguri platoniciene, se găsesc referiri şi la Phaidros28). Mai degrabă, se poate vorbi despre o distincţie (katà kóllesin vs katà paroidían), devenită tradiţională într-o anumită epocă şi într-un anumit spaţiu geografic, pe care (Pseudo)Hermogenes o consemnează, probabil, ca atare. Andrei Cornea a caracterizat foarte convingător perioada în care a activat (Pseudo)Hermogenes ca fiind una a culturii „puzzle”, în care accentul era pus pe tehnica pastişei şi a imitaţiei, pe meşteşugul compunerii de discursuri „noi” din bucăţi luate aproape exclusiv din textele clasicilor şi reorganizate după diverse structuri şi modele29. Uimitor este însă cât de firesc a făcut H. Joly legătura între fragmentul din Phaidros şi procedeul pictural modern al colajului, topind, practic, printr-o analogie motivată etimologic, o distanţă culturală de mai bine de două milenii!
Nu este foarte clar în ce măsură „colajul” lui Platon corespunde modalităţii citării versurilor celebre la (Pseudo)Hermogenes sau analogiei discurs concret – tablou de tip colaj la Coşeriu30. Platon pare să se refere, mai degrabă, la o intertextualitate „internă”: logograful „reasamblează” în forme noi bucăţi din propriile discursuri / texte mai vechi31. Or, (Pseudo)Hermogenes şi E. Coşeriu au în vedere enunţurile aparţinând discursului repetat, deci elementele acceptate ca un bun comun de o întreagă comunitate idiomatică, adică un tezaur de formule fixate prin tradiţie. Platon respinge o asemenea practică „scriitoricească” pusă în slujba unei retorici nerecomandabile, purtând marca „Lysias”. În schimb, (Pseudo)Hermogenes consemnează (şi recomandă, în acelaşi timp) o tehnică firească pentru retorica acelor vremuri, iar Eugeniu Coşeriu nu face altceva decât să constate un fapt care ţine de realitatea limbajului, şi anume de modul în care funcţionează efectiv vorbirea. Dar nu părerea lui Platon despre procedeul în cauză ne-a interesat aici, ci intuiţia pe care a avut-o acest filozof şi termenul figurat de care s-a folosit el în discuţie.
10. În concluzie, se poate afirma cu toată convingerea că, deşi termenul colaj a fost împrumutat de pictură mai multor domenii, în lingvistică, cu precădere în analiza discursului repetat, utilizarea sa este pe deplin îndreptăţită (chiar mai îndreptăţită decât în celelalte părţi), atâta timp cât la cei vechi a existat un termen asemănător (practic, un cvasidublet etimologic), kóllēsis, care ajunsese să denumească o tehnică asemănătoare privind inserarea citatului într-un text. Aşadar, „colajul” are toate şansele de „a face carieră” în metalimbajul disciplinei noastre.
Oamenii au fost dintotdeauna inteligenţi şi, în consecinţă, poţi descoperi câteodată (în Antichitate, de pildă) la precursori intuiţii remarcabile. În faţa acestora poţi să exclami (asemeni lui Aelius Donatus) Pereant qui ante nos nostra dixerunt!32 sau să aplici principiul judicios al tradiţiei, recomandat în cercetare de E. Coşeriu. Întoarcerea la fondatori reprezintă nu doar o obligaţie, ci, de multe ori, un câştig, iar dacă descoperim uneori că ceea ce am gândit noi se găseşte şi la antici, aceasta nu trebuie să ne înciudeze (decât dacă luăm, poate, în sens etimologic cuvântul ciudă ca ‘minune’, şi înciudarea ca ‘mirare’), ci să ne facă plăcere. În definitiv, garanţia obiectivităţii este tocmai intersubiectivitatea: suntem siguri că obiectele din jurul nostru există tocmai pentru că şi alţii le văd şi ne comunică acelaşi lucru.
 
Note
1 Vezi Cristinel Munteanu, Un vechi precursor al lui Eugeniu Coşeriu în privinţa tehnicii colajului: (Pseudo)Hermogenes din Tarsus, în Cristinel Munteanu (editor), Discursul repetat între alteritate şi creativitate. Volum omagial Stelian Dumistrăcel, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 175-197.
2 Vezi, de pildă, Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000, p. 250. Seria completă a distincţiilor este următoarea: 1) cunoaşterea limbii şi cunoaşterea „lucrurilor”; 2) limbaj primar şi metalimbaj; 3) sincronie şi diacronie; 4) tehnică liberă şi „discurs repetat”; 5) „arhitectura” şi „structura” limbii (sau limba istorică şi limba funcţională).
3 Ibidem, p. 258. Să se observe că – spre deosebire de tehnica liberă a vorbirii – discursul repetat în sine nu constituie o tehnică propriu-zisă (în sensul anticului concept de téchne ‘cunoaştere sigură, dar nejustificată’), ci un tip de tradiţie. Modul „adecvat” (conform aristotelicului tò prépon) în care elementele acestei tradiţii sunt întrebuinţate în vorbire poate reprezenta însă o tehnică aparte (vezi Cristinel Munteanu, Tehnica utilizării frazeologismelor expresive, în „Limba română”, Chişinău, anul XVI, nr. 7-9, 2006, p. 150-158).
4 E. Coşeriu, op. cit., p. 259.
5 În acest sens, putem oferi cel puţin încă şase atestări ale acestei analogii (în diverse limbi) din opera ştiinţifică a lui Coşeriu, în legătură cu problema discursului repetat (vezi Cr. Munteanu, Un vechi precursor..., p. 179-182).
6 Ibidem, p. 181-182.
7 Pentru unele metafore curente în lingvistică, vezi Cristinel Munteanu, O problemă de lingvistică „financiară”: analogia cuvinte – bani, în „Limba română”, Chişinău, anul XVIII, nr. 1-2, 2008, p. 137-149, şi Idem, Viaţa cuvintelor şi selecţia lor naturală (sau despre influenţa biologiei asupra lingvisticii), în „Communication interculturelle et littérature”, nr. 2 (14), Editura Europlus, Galaţi, 2011, p. 230-239.
8 Evident, există şi excepţii. Undeva (într-o prelegere de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu), Coşeriu compară facerea şi re-facerea continuă a limbii cu suprafaţa neîncetat unduitoare a mării.
9 J. A. Cuddon, The Penguin Dictionary of Literary Terms and Literary Theory [fourth edition], Penguin Books, 1999, p. 145. Procedeul este exemplificat cu un poem de David Jones, Anathemata, şi se menţionează, în acest sens, scriitori precum James Joyce, Ezra Pound, T.S. Eliot. Ca influenţă, tehnica (collage technique) este pusă pe seama suprarealismului, caracterizând şi romanul modern, dar mai ales aşa-zisul „antiroman”.
10 Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, Editura Ziua, Bucureşti, 2004, p. 158.
11 Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 180.
12 E. Coşeriu, op. cit., p. 259.
13 Vezi Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006.
14 Ibidem, p. 151.
15 Vezi Cr. Munteanu, Un vechi precursor..., p. 176 şi 196.
16 Despre Hermogenes din Tarsus (160-225 d.Hr.), născut în Cilicia, se spune că ar fi fost un copil minune, al cărui talent oratoric (la doar 15 ani!) l-ar fi impresionat şi pe împăratul Marcus Aurelius, care i-ar fi făcut o vizită anume pentru a-l auzi. Surse antice consemnează că şi-ar fi scris întreaga operă retorică până să împlinească 23 de ani. Dintre scrierile rămase, i se atribuie cinci lucrări (după unii, doar patru): Peri staseon, Peri ideon, Progymnasmata, Peri heureseōs şi Peri methodou deinotētos. Specialiştii moderni au dovedit că doar primele două sunt autentice. Celelalte trei au alţi autori, însă, încă din antichitatea târzie, au fost considerate ca fiind opera aceluiaşi Hermogenes şi au circulat împreună sub forma unui singur tratat de mare autoritate, umbrind Retorica lui Aristotel.
17 Vezi Cr. Munteanu, Un vechi precursor..., p. 182-193.
18 Vezi Invention and Method. Two Rhetorical Treatises from the Hermogenic Corpus, the Greek text, edited by Hugo Rabe, translated with introduction and notes by George A. Kennedy, Society of Biblical Literature, Atlanta, 2005, p. 253-254.
19 În cvasiexhaustivul Lexicon al limbii greceşti vechi, alcătuit de Liddell & Scott, termenul tehnic kóllesis (ce se referă la „unirea unui vers citat cu proza”) este atestat cu această întrebuinţare doar la (Pseudo)Hermogenes.
20 Constantin Noica, Interpretare la Phaidros, în Platon, Opere, IV, Ediţie îngrijită de Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 352.
21 Vezi Andrei Cornea, Scriere şi oralitate în cultura antică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. 11-29. Semnificativ este că în acest dialog (Phaidros, 274c-275b) este prezentat şi mitul lui Theuth referitor la apariţia scrisului în Egipt, invenţie dispreţuită din primul moment de faraonul Thamus pentru că slăbea „ţinerea de minte”.
22 Ibidem, p. 57. Iată şi alte lămuriri suplimentare: „Metec fiind, Lysias nu avea voie să rostească de la tribună vreun discurs, ci trebuia să-şi vândă lucrările altora, scriindu-le. Era, aşadar, un profesionist al scrisului, un logográphos, cum spuneau grecii, cu un oarecare dispreţ.” (ibidem, p. 24).
23 Henri Joly, Le renversement platonicien. Logos, episteme, polis, Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 1974, p. 111-127. Traducerea românească a fragmentelor citate aici a fost confruntată de noi cu originalul din limba franceză.
24 H. Joly, op. cit., apud Gabriel Liiceanu, Anexă, în Platon, Opere, IV, p. 399.
25 Ibidem, p. 400-401.
26 Am reprodus textul orginar după Plato, Platonis Opera, ediţia John Burnet, Oxford University Press, 1903.
27 Vezi Platon, Phaidros, în Platon, Opere, IV. Pentru comparaţie, iată şi o versiune englezească a fragmentului în cauză: „Socrates: On the other hand, he who has nothing more valuable than the things he has composed or written, turning his words up and down at his leisure, [278e] adding this phrase and taking that away, will you not properly address him as poet or writer of speeches or of laws?” (Plato, Plato in Twelve Volumes, Vol. 9, translated by Harold N. Fowler, Cambridge, MA, Harvard University Press, William Heinemann Ltd., London, 1925).
28 Vezi Invention and Method..., p. 205 şi 225.
29 Andrei Cornea, Ecclesiocraţia. Mentalităţi culturale şi forme artistice în epoca romano-bizantină (300-800), Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 77-92.
30 După cum ne-a atras atenţia, într-o discuţie particulară, dl profesor Andrei Cornea (căruia îi mulţumim şi pe această cale) nu reiese cu exactitate din context la ce anume se referă Socrate, întrucât verbele kollon (‘lipind’) şi aphairon (‘tăind’) nu au complement direct în fragmentul cu pricina. În opinia Domniei Sale, poate fi vorba, aşadar, fie de efortul scriitorului scrupulos care caută expresia cea mai potrivită (cum înclină să creadă şi H. Joly), fie de procedeul colajului (sau al „puzzle”-ului) pe care l-am descris mai sus.
31 Deşi ne pare de domeniul evidenţei faptul că „scriitorul” căruia „pe drept cuvânt îi vei zice poet, autor de discursuri, sau de legi” (Phaidros, 278e) nu poate crea texte fără să apeleze la textele altora (adică fără să facă uz de intertextualitatea ca atare).
32 Cuvinte admirabil tălmăcite la noi, de Dana Ligia Ilin, prin „Fir-ar să fie de clasici, că ne-au luat vorba din gură!” (vezi motto-ul tradus astfel în R. H. Robins, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 13).
 
Bibliografie
Andrei Cornea, Scriere şi oralitate în cultura antică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
Andrei Cornea, Ecclesiocraţia. Mentalităţi culturale şi forme artistice în epoca romano-bizantină (300-800), Editura Teora, Bucureşti, 1998.
Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura ARC, Chişinău, 2000.
J. A. Cuddon, The Penguin Dictionary of Literary Terms and Literary Theory [fourth edition], Penguin Books, 1999.
Stelian Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii comuniunii fatice prin mass-media, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Iaşi, 2006.
[Hermogenes of Tarsus] Invention and Method. Two Rhetorical Treatises from the Hermogenic Corpus, the Greek text, edited by Hugo Rabe, translated with introduction and notes by George A. Kennedy, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2005.
Henri Joly, Le renversement platonicien. Logos, episteme, polis, Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 1974.
Henry George Liddell, Robert Scott, A Greek-English Lexicon, revised and augmented throughout by Sir Henry Stuart Jones, with the assistance of Roderick McKenzie, Clarendon Press, Oxford, 1940.
Cristinel Munteanu, Tehnica utilizării frazeologismelor expresive, în „Limba Română”, Chişinău, anul XVI, 7-9/2006, p. 150-158.
Cristinel Munteanu, Un vechi precursor al lui Eugeniu Coşeriu în privinţa tehnicii colajului: (Pseudo)Hermogenes din Tarsus, în Cristinel Munteanu (editor), Discursul repetat între alteritate şi creativitate. Volum omagial Stelian Dumistrăcel, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 175-197.
Cristinel Munteanu, O problemă de lingvistică „financiară”: analogia cuvinte – bani, în „Limba Română”, Chişinău, anul XVIII, 1-2/2008, p. 137-149.
Cristinel Munteanu, Viaţa cuvintelor şi selecţia lor naturală (sau despre influenţa biologiei asupra lingvisticii), în Communication interculturelle et littérature, nr. 2 (14), Editura Europlus, Galaţi, 2011, p. 230-239.
Platon, Opere, IV, Ediţie îngrijită de Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
R. H. Robins, Scurtă istorie a lingvisticii, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog