Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GRAMATICĂ

Caracterul nemotivat al unor titluri tipologice de complemente

Petru BUTUC

Alte articole de
Petru BUTUC
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Până în prezent, în lingvistica modernă a fost publicat un număr suficient de lucrări cu referire la importanţa cercetării sistemice a faptelor de limbă, în care se susţine, pe bună dreptate, că „numai prin acordarea priorităţii, în cercetare, a aspectului conţinutal, aflat într-un raport corelativ (şi neapărat echitabil) cu cel al formei lui, poate fi obţinută o sinteză teoretico-aplicativă reală şi obiectivă” [5, p. 167]. În exprimarea acestui aspect relaţional, sintaxei, ca nivel ce reprezintă limba sub aspect comunicativ, îi revine statutul primordial.
Cât despre raportul dintre categoriile semantico-funcţionale şi cele lexico-semantice, în mod concret, aceste probleme au fost puse mai întâi de către renumiţii lingvişti A. A. Potebnea, A. A. Şahmatov, I. I. Mescianinov, W. Meyer-Lübke, N. S. Trubetskoy, V. Mathesius ş.a., fiind nevoiţi să aibă, prin anii ’20-’30 ai sec. trecut, aprige discuţii cu mladogramaticienii, care confundau forma gramaticală a cuvântului cu conţinutul lui, suprapunând, astfel, sensul informativ-comunicativ cu cel lexico-semantic. Pentru mladogramaticieni lexicologia şi sintaxa aveau cam acelaşi obiect de studiu, atât doar că „în lexicologie erau analizate cuvintele aparte, iar în sintaxă erau supuse analizei grupuri de cuvinte” [4, p. 120-122].
Spre deosebire de mladogramaticieni, astăzi reprezentanţii Şcolii de Lingvistică Funcţională tratează altfel problemele respective, demonstrând că aspectele ce ţin de lexic şi sintaxă sunt mult mai complicate şi mai profunde. Funcţionaliştii susţin că lexicologia este preocupată nu numai de cuvinte aparte, dar şi de relaţiile dintre ele, fiindcă este imposibil să analizezi sinonimele din punct de vedere lexico-semantic şi gramatical fără a ţine cont de corelaţia dintre ele. După funcţionalişti, relaţiile dintre cuvinte în lexic se deosebesc de relaţiile dintre cuvinte din cadrul propoziţiei, deoarece în sistemul lexical au loc relaţii lexico-semantice, care marchează sensul denotativ al cuvintelor luate aparte, iar în sintaxă se produc relaţii semantico-informative, ce semnifică funcţia comunicativă a cuvintelor şi îmbinărilor de cuvinte în enunţ, devenite părţi de propoziţie; la nivel frastic, respectiv, se realizează funcţiile propoziţiilor în frază şi ale frazelor în text.
Categoriile abstracte însă, conform criteriilor funcţionaliste, sunt aceleaşi „atât în sintaxă, cât şi în lexic,” doar că se manifestă diferit: în lexicologie avem de-a face „cu obiecte sau noţiuni abstracte, iar în sintaxă – cu abstracţii ale categoriilor gramaticale, unde, pe baza acestor raporturi sintactice, se realizează variate sensuri informativ-comunicative generalizate (posesia, însuşirea, circumstanţele şi alte semnificaţii analogice)” [5, p. 168]. Tratând astfel lucrurile, observăm că interacţiunea dintre sintaxă şi lexic alcătuieşte un fenomen permanent şi destul de pregnant, din care reiese că sintaxa nu se suprapune cu lexicul, deoarece sintaxa dispune de propriile categorii conţinutale.
După părerea noastră, anume aceste principii metodologice nu sunt respectate atunci când în unele cărţi de gramatică a limbii române actuale apar termeni dezorientativi, prin care, bineînţeles, se creează şi unele „falsuri ştiinţifice” [5, p. 204-205]. În acest context, se impun, cu prisosinţă, următoarele sintagme terminologice: complemente prepoziţionale, complemente comparative partitive, complemente secundare, complemente de materie, complemente interne, atribute substantivale, adjectivale, pronominale, verbale etc. [3, p. 416-432].
Considerăm că respectivele titluri tipologice de complemente şi atribute, în limba română, nu exprimă obiectiv şi adecvat statutul morfologic şi sintactic, deoarece, la delimitarea lor, nu s-a ţinut cont de relaţia cu regentul, ci numai de sensul lexical al cuvintelor prin care se exprimă ori de prezenţa prepoziţiilor, ca părţi constituente ale structurii componenţiale.
Din punct de vedere logico-semantic şi funcţional, un tipaj comunicativ-informativ (o funcţie sintactică a unei părţi de propoziţie) provine din relaţia sintagmatică (morfologică şi sintactică) dintre un determinat şi un determinant, iar titlul sintactic (funcţia) este formulat sau stabilit pe baza semanticii informative, pe care o obţine acest tipaj comunicativ-informativ (această parte de propoziţie). Nicidecum titlul tipologic al unei părţi de propoziţie nu poate fi stabilit punându-se la bază sensul lexical al cuvântului sau denumirea părţii de vorbire prin care se exprimă. Sus-numitele tipuri de complemente şi atribute poartă o denumire inadecvată statutului lor semantico-funcţional, contradictorie chiar. Analizate din punct de vedere logico-semantic şi funcţional, li se poate uşor elucida tot conținutul ireal, lucru pe care îl vom demonstra în continuare, cu exemple preluate din lucrările la care facem trimitere:
Complementul prepoziţional [3, p. 416] este prezentat în Gramatica Academiei [Bucureşti, 2005, p. 416] drept o unitate sintactică ce se manifestă atât la nivel propoziţional, cât şi la nivel frastic. Ca parte de propoziţie, acest tip de complement se exprimă printr-un grup prepoziţional, în a cărui componenţă intră fie un substantiv sau un substitut al lui (pronume, numeral) la cazul cerut de prepoziţie (de ex., „Mă gândesc la Ion”, „Decizia aceasta se repercutează asupra tuturor”), fie o formă nepersonală cu dublă esență, verbală şi nominală (de ex., „S-a săturat de mers pe jos”).
La nivelul frazei, o atare situaţie sintactică de complement se realizează atât printr-un prepoziţional cu o propoziţie relativă fără antecedent (de ex., „Apelez la cine se pricepe”), cât şi printr-o propoziţie conjuncţională (de ex., „Mă tem că voi întârzia”, „Se străduieşte să ajungă la timp”).
Sub aspect frastic, complementul prepoziţional denaturează nu numai completiva indirectă, dar şi subordonata completivă directă (Mă gândesc... ce? cum să procedez), şi subordonata finală (Se străduieşte... cu ce scop? să ajungă la timp).
După părerea noastră, lucrurile ar fi trebuit să fie lăsate ca şi în tradiţia gramaticii româneşti, unde atare complement prepoziţional (şi subordonata prepoziţională) este considerat, pe bună dreptate, drept o singură parte de propoziţie, cu funcţie de complement indirect (respectiv subordonata completivă indirectă). Titlurile sintactice de complemente prepoziţionale generează variate ambiguităţi, creează nişte situaţii dezorientative în sintaxa limbii române actuale. Faptul că ele se exprimă prin substantive cu prepoziţii deloc nu înseamnă că se produc şi raporturi prepoziţionale (raporturile reale sunt de referinţă); iar obiectele exprimate de aceste tipuri de complemente se află într-o relaţie indirectă faţă de acţiunea verbului-predicat. Această funcţie sintactică de complement prepoziţional nu este nici motivată şi nici sistemică. Ea este ireală, pentru că în limba română toate tipurile de complemente, chiar şi cele circumstanţiale, au capacitatea de a se exprima şi prin substantive cu prepoziţii. Prin atare titluri de complemente prepoziţionale se denaturează nu numai statutul sintagmatic al complementelor, dar şi al tuturor celorlalte părţi de propoziţie exprimate prin substantive cu prepoziţii.
Tratându-le în baza criteriilor metodologice, semantice şi funcţionale, aceste tipuri de complemente sunt reale complemente indirecte, de ex., „Mă gândesc... la cine? la Ion”; „Decizia aceasta se repercutează... asupra cui? asupra tuturor”; „S-a săturat... de ce? de mers pe jos”.
Nici subordonatele lor nu pot fi calificate drept propoziţii subordonate prepoziţionale, deoarece comportă evidente şi distincte trăsături ale subordonatelor completive indirecte: „Apelez... la cine? la cine se pricepe”; „Mă tem... de ce? de faptul că voi întârzia” (această ultimă propoziţie comportă şi valoarea sintactică de subordonată cauzală: „Mă tem... din ce cauză? ca nu cumva să întârzii (că voi întârzia).
În ceea ce priveşte fraza „Se străduieşte să ajungă la timp”,aceasta nu conţine o subordonată completivă indirectă şi pentru faptul că propoziţia subordonată din componenţa ei „...să ajungă la timp” este alcătuită în baza sincretismului sintactic, având, astfel, două valori funcţionale: de subordonată finală (Se străduieşte... cu ce scop? ca să ajungă la timp) şi de subordonată cauzală (Se străduieşte... din ce cauză? fiindcă vrea să ajungă la timp).
Din acest comentariu, este evident că nu susţinem existenţa tipului de „complemente prepoziţionale”. În sintaxa limbii române actuale nu există, deocamdată, raporturi comunicativ-informative „prepoziţionale”, adică nişte raporturi semantico-informative ce ar avea valori „prepoziţionale” în sine; fapt care ar crea vădite absurdităţi. Prepoziţiile alcătuiesc doar mijloacele de exprimare a raporturilor sintagmatice dintre cuvinte în cadrul enunţului, iar raporturile date, deşi sunt de mai multe feluri, niciunul nu are valoare sintactică prepoziţională, ci sunt numai realizate structural-gramatical cu ajutorul prepoziţiilor.
Complementul comparativ partitiv [3, p. 459-460]. Acceptând existenţa acestui tip de complement, denaturăm, de fapt, nu numai statutul sintactic al complementelor indirecte, dar şi pe cel al complementelor de relaţie, şi pe cel al predicatului nominal, exprimat printr-un adjectiv la gradul superlativ, ceea ce poate fi uşor demonstrat: „Cântă cel mai frumos dintre concurenţi” (cuvintele evidenţiate sunt considerate complemente comparative partitive). Adevărata valoare sintactică a acestora însă este de complement de relaţie: „Cântă cel mai frumos... în raport cu cine? în raport cu toţi concurenţii (dintre toţi concurenţii, (el) cântă cel mai frumos); „E cel mai bun din clasă” (cuvintele evidenţiate sunt considerate drept complement comparativ partitiv). Valoarea semantico-funcţională reală însă este de complement de relaţie: „E cel mai bun... în raport cu cine? în raport cu toţi elevii din clasă” (faţă de toţi elevii din clasă, (el) este cel mai bun); „Eu sunt cel mai frumos băiat din lume” (cuvintele evidenţiate sunt considerate drept complement comparativ partitiv). Valoarea sintactică reală este însă de complement de relaţie (în raport cu toată lumea de pe pământ, eu sunt cel mai frumos); sau de elemente constituente ale numelui predicativ al predicatului nominal: „Eu sunt cel mai frumos băiat din lume” (nume predicativ al predicatului nominal, prin care se exprimă ideea superlativului absolut: „Eu sunt frumosul frumoşilor de pe tot pământul” (cuvintele evidenţiate îndeplinesc funcţia sintactică de predicat nominal).
În concluzie, menţionăm că nu există tipul de complemente comparative partitive, deoarece prin atare titlu sintactic sunt exprimate raporturi caracteristice altor părţi de propoziţie: ale complementului indirect şi ale numelui predicativ, cărora, tratate astfel, le este denaturat statutul morfo-sintactic.
Complementul de materie [2, p. 166-167] este formulat astfel: „Partea secundară de propoziţie prin care se desemnează materia din care se realizează un obiect”. Complementul de materie are ca regent verbe de tipul: a clădi, a confecţiona, a construi, a crea, a fabrica, a împleti şi altele, de exemplu: „Construită din lemn,casa este mult mai călduroasă”; „Casa reconstruită din beton, pare mai rezistentă”. Din punct de vedere logico-semantic şi funcţional, cuvintele evidenţiate nu pot fi denumite complemente de materie, deoarece, pe de o parte, aceste substantive cu prepoziţie (din lemn, din beton) fac parte din construcţiile participiale (construită din lemn şi reconstruită din beton), unde îndeplinesc funcţii sintactice în bloc, iar, pe de altă parte, ambele aceste blocuri cumulează mai multe valori comunicativ-informative, având la bază fenomenul sincretismului sintactic, conform căruia ambele blocuri sintactice dispun, în particular, de mai multe valori semantico-funcţionale, toate fiind corecte: a) de complement circumstanţial cauzal („Casa, fiindcă este construită din lemn,este mai călduroasă”); b) de complement circumstanţial condiţional („Casa, dacă este construită din lemn, este mai călduroasă”); c) de atribut („Casa, care este construită din lemn, este maicălduroasă”).
Un comentariu identic suscită şi blocul „reconstruită din beton”: a) de complement circumstanţial cauzal („Casa, fiindcă este reconstruită din beton, pare mai rezistentă”); b) de complement circumstanţial condiţional („Casa, dacă este reconstruită din beton, pare mai rezistentă”); c) de complement circumstanţial de timp („Casa, când este reconstruită din beton, pare mai rezistentă”); d) de atribut („Casa, care este reconstruită din beton, pare mai rezistentă”).
Din punct de vedere teoretic, o atare delimitare tipologică a complementelor de materie este efectuată în baza formulelor-cheie ale mladogramaticienilor, care, după cum se ştie, suprapuneau sensul informativ-comunicativ (valoarea sintactică) cu sensul lexico-semantic (valoarea lexicală) al cuvintelor din orice enunţ. Conform principiilor funcţionaliste însă, la determinarea şi delimitarea tipologică a subgrupelor de complemente e necesar să se ţină cont, în primul rând, de specificul sintaxei, în raport cu lexicologia şi morfologia, şi de specificul lor în parte. Totodată, trebuie să se perceapă corect o corelaţie dintre aceste compartimente ale limbii (sintaxa, lexicologia şi morfologia), şi nicidecum să nu se creeze o suprapunere, care ar genera fie o morfologizare sau o lexicalizare a sintaxei, fie o reducere sau un surplus al tipurilor şi titlurilor de complemente în limba română.
* După părerea noastră, lingvistica, asemeni tuturor ştiinţelor umanistice, nu poate să se dezvolte pe calea variatelor multiplicări sau simplificări posibile. Obiectul complicat de studiu al ştiinţei despre limbă necesită o cercetare în complexitatea ei subtilă şi profundă, deoarece numai astfel rezultatele filologiei pot fi reale şi obiective. Simplificând numărul părţilor de vorbire (avem în vedere dizolvarea particulei în clasa adverbelor) [5, p. 189-207] sau multiplicând numărul tipurilor şi titlurilor de părţi de propoziţie (inventând mai multe feluri de atribute şi complemente), concomitent, complicăm şi metodele de analiză şi cercetare în gramatică. Astfel, facem să apară şi, respectiv, să dispară mulţi termeni, sintaxa devenind, oarecum, consecinţa unor cercetări nemotivate, asistemice şi nejustificate chiar. Rostul unor atare schimbări în gramatica limbii române necesită o demonstraţie ştiinţifică (teoretică şi aplicativă), prin experimente, în caz contrar, rămân a fi, după cum afirma şi profesorul moscovit Ruben A. Budagov, „nişte erori provenite din dorinţa de a descoperi gânduri şi idei profunde, care, drept consecinţă, generează falsuri ştiinţifice” [5, p. 189-207].
** Metodele, prin care unele tipuri de complemente (părţi de propoziţie) sunt denumite în conformitate cu sensul lexical al cuvântului prin care se exprimă sau în baza tipului părţii de vorbire cu atare funcţie sintactică, sunt metode ce contravin şi contrazic inclusiv doctrinele lingvistului Eugeniu Coşeriu, îndeosebi cele cu privire la „raportul dintre studiul faptelor de limbă şi studiul teoretic”. Sub acest aspect, potrivit tezelor coşeriene, orice analiză a faptelor de limbă „neapărat necesită un suport teoretic”, însă teoria nu trebuie să fie „o construcţie arbitrară şi abstractă”. Adevăratul suport teoretic îi solicită cercetătorului să posede „intuiţia universalului în fapte”. Astfel, orice teorie „necesită să respecte trei lucruri: 1) să nu existe nicio opoziţie reală între studiul teoretic şi cel al faptelor de limbă (teoria trebuie să fie întotdeauna o expresie a realităţii, şi nicidecum o construcţie apriori); 2) teoriei i se cere să reprezinte reflectarea universalului existent în faptele de limbă, încât realitatea faptelor să nu poată fi ignorată”. După Coşeriu, „nu este adevărat că o teorie este valabilă, chiar dacă nu se aplică”, deoarece „o teorie inaplicabilă este contrazisă de fapte”; 3) teoria nu trebuie să fie un model abstract, care se aplică faptelor, ci să alcătuiască chiar fundamentul cercetării empirice, pe care îl are cercetătorul, intuitiv, în trei ipostaze: înainte de examinarea faptelor, în timpul cercetării lor şi după încheierea cercetării” [5, p. 189-207].
Prin urmare, între studiul teoretic şi studiul faptelor de limbă trebuie să existe „un raport dialectic”, care, cu siguranţă, nu ar admite să fie excluse, fără temei teoretic, unele părţi de vorbire (avem în vedere dizolvarea particulelor în categoria morfologică a adverbelor) [1, p. 92-103] sau să se inventeze, în sintaxa limbii române, mai multe tipuri de complemente ireale.
 
Referinţe bibliografice
1. Petru Butuc, Statutul morfologic şi sintactic al particulei în limba română, în „Limba Română”, Chişinău, nr. 9-10, 2011.
2. Maria Emilia Goian, Limba română. Probleme de sintaxă, Editura Recif, Bucureşti.
3. Gramatica limbii române / Academia Română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
4. Ф. M. Березин, История лингвистических учений, Высшая Школа, Москва, 1975.
5. Р. A. Будагов, Язык и речь в кругозоре человека, Добросвет, Москва, 2000.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog