Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ITINERAR LEXICAL

Imaginarul creştin în denumirile populare româneşti de plante (II)*

Ioan MILICĂ

Alte articole de
Ioan MILICĂ
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Analiza faptelor de limbă prezentate în cele ce urmează a fost realizată urmărindu-se două aspecte de bază: procedeele lexical-formative dominante în vocabularul etnobotanic românesc şi imaginarul botanic creştin reflectat de fitonime. O atenţie sporită a fost acordată compuselor în a căror structură intră constituenţi ce aparţin domeniului-sursă avut în vedere: creştinismul.
 
2. Formarea cuvintelor
Răsfoirea dicţionarelor şi enciclopediilor româneşti de etnobotanică (Borza, 1968; Drăgulescu, 2010; Florea Marian, 2008-2010; Panţu, 1906; Pârvu, 2002-2005) arată că cele mai productive mecanisme de formare a numelor de plante sunt derivarea şi compunerea. În chip firesc, cele două procedee lexical-formative sunt responsabile de apariţia a două clase de denumiri populare de plante: fitonimele simple (sintetice), alcătuite dintr-un singur cuvânt, şi fitonimele complexe (analitice), formate din doi sau mai mulţi constituenţi lexicali. Spre deosebire de această organizare a vocabularului etnobotanic românesc, nomenclatura ştiinţifică este exclusiv analitică; în botanica ştiinţifică, orice denumire are un constituent / nume generic (engl. generic name), prin care este desemnat taxonul de rang superior, al genului, şi un constituent / atribut specific (engl. specific epithet), prin care este desemnat taxonul de rang inferior, al speciei.
 
2.1. Derivarea
Dintre toate tipurile de afixare, sufixarea este mecanismul cel mai eficient în formarea denumirilor populare de plante12. Derivatele-fitonime fac, de regulă, trimitere la: 1) aspectul general al plantei sau al uneia dintre părţile constitutive: ghimpoasă13(Arcticum lappa); 2) coloritul plantei sau al uneia dintre părţi: albăstrică14 (Aster tripolium); 3) gustul sau mirosul plantei ori al uneia dintre părţi: dulcişor15 (Hedysarum grandiflorum); mirodele16 (Diplotaxis tenuifolia); 4) „comportamentul” plantei: somnişor17 (Calamintha clinopodium); 5) proprietăţile sevei: lăptic18(Euphorbia cyparissias); 6) întrebuinţarea plantei, cu următoarele subclase: a) terapeutică: negelariţă19 (Chelidonium majus); b) magică: drăgostiţă20 (Sedum maximum); c) ornamentală: bucuriţă21(Euphrasia stricta); d) practică: măturişcă22 (Artemisia annua); 7) locul: a) de creştere: băltăţele23 (Ranunculus acris); b) de origine reală sau presupusă: turcoaice24 (Zinnia elegans); 8) perioada de apariţie, maturizare sau înflorire, cu subclasele: a) momentul zilei: zorele25(Convolvulus arvensis); b) anotimpul: primăveriţă26(Galanthus nivalis); c) sărbătorile: crăciunele27 (Euphorbia pulcherrima).
În lumina acestei succinte clasificări trebuie arătat că domeniile-sursă ale terminologiei etnobotanice constituie o tipologie cuprinzătoare care pune în prim-plan dimensiunea antropologică a vocabularului botanic popular. Domeniile-sursă cel mai uşor de recunoscut stau în legătură cu referinţe precum:
– alimentele: plăcinţele28 (Trollius europaeus); untişor29 (Taraxacum officinale);
– animalele: vulpoi30 (Sorghum halepense);
– banii: bănucei, bănuţei, bănuţele31, părăluţe32 (Bellis perennis);
– corpurile cereşti: steluţă33(Aster alpinus); soreancă34 (Heliantus annuus);
– etnia: ţigănuţe35 (Tagetes patula).
– fiinţele supranaturale: zmeoaică36 (Laserpitium archangelica);
– insectele: puricică37 (Polygonum persicaria);
– obiectele de uz cotidian: găletuşi38 (Aquilegia vulgaris); punguliţă39 (Capsella bursa-pastoris);
– părţile corpului: limbariţă40 (Alisma plantago-aquatica);
– păsările: vulturică41 (Hieracium aurantiacum);
– alte plante: grâuşor42 (Ranunculus ficaria);
– relaţiile sociale: uncheşel43 (Nigella damascena);
– vestimentaţia şi podoabele: cerceluţ44 (Fuchsia coccinea) etc.
Departe de a fi complet, acest repertoriu trebuie să includă şi denumirile cu rezonanţă creştină, iar numele de plante aferente domeniului pot fi puse în relaţie cu patrimoniul folcloric de mituri, legende apocrife şi alte naraţiuni simbolice care stau alături de ideologia, ritualurile şi practicile religioase ce caracterizează viaţa spirituală tradiţională a comunităţilor creştine.
O succintă trecere în revistă a subdomeniilor care constituie imaginarul botanic creştin reflectă existenţa unor fitonime sintetice referitoare la:
sfinţi: în folclorul românesc, unii sfinţi se bucură de mare popularitate. O deosebită însemnătate în asigurarea acestui prestigiu pare să o fi avut suprapunerea sărbătorilor creştine peste vechi rituri agrare şi magice, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu ziua Sf. Gheorghe [(23 aprilie), care coincide, în mare, cu mijlocul primăverii astronomice, deci cu perioada de vârf a unor lucrări agrare] şi cu ziua Sf. Dumitru [(26 octombrie), care coincide, în mare, cu mijlocul toamnei, aşadar, cu perioada de încheiere a multor lucrări agricole]. Alţi sfinţi, precum Sf. Petru şi Pavel, sunt consideraţi de popor păzitorii raiului. O altă credinţă foarte răspândită este că de ziua Sf. Ion (24 iunie) cerurile se deschid şi toate necuvântătoarele capătă darul vorbirii. De altfel, ziua solstiţiului de vară este asociată cu numeroase superstiţii, ritualuri şi practici magice. Sf. Ilie, alungătorul de draci, sărbătorit pe 20 iulie, se bucură de mare preţuire în folclorul românesc45. Un colind transilvănean cules în 1873 de la un student transilvănean şi publicat în colecţia Teodorescu (1885: 33) sintetizează în chip ilustrativ importanţa sfinţilor cu care românii şi-au împodobit numeroase creaţii folclorice: „la scaunul Domnului, / la scaun de judecată / und’ s’adună lumea toată, / measă mândră mi-e întinsă / şi de sfinţi masa-i coprinsă:/ de Ion, sfântul Ion, / de Ilie, sfânt Ilie / şi Petru, sfântul Petru, / cu toţi sfinţii d’a’mpreună / ospătând cu voiă bună”. În calitate de matrice denominative pentru unele nume populare de plante, numele acestor sfinţi au stat în mod natural la baza unor creaţii lexicale precum dumitriţă46 (Aster salingnus, Begonia semperflorens, Sedum sieboldii) < (Sf.) Dumitru + suf. -iţă; georgiţe47 (Convallaria majalis) < (Sf.) George + suf. -iţă; sângiorgel48 (Pulmonaria angustifolia, Pulmonaria officinalis) < Sângeorgiu + suf. -el sau petreancă49 (Asclepias syriaca, Heliosperma quadrifidum) < (Sf.) Petru + suf. -eancă. Alte denumiri populare împrumutate de la alte popoare, cum ar fi, de pildă, cristoforiţă (Actaea spicata) < (Sf.) Cristofor + suf. -iţă, perpetuează credinţa că sfântul a binecuvântat planta pentru a-i apăra pe creştini de boli cumplite ca ciuma, iar astfel de credinţe au infuzat imaginarul omului medieval. Credinţa în puterea tămăduitoare a cristoforiţei este, după cum demonstrează Rolland (1896/I: 129-130), pan-europeană, aspect probat de marele inventar de denumiri etnobotanice dezvoltate după acelaşi tipar.
sărbători: pe lângă celebrările sfinţilor creştini, marile sărbători ale creştinătăţii, Naşterea şi Învierea Domnului, sunt reprezentate în vocabularul botanic popular de derivate precum crăciunele50 (Bergenia lingulata, Rhipsalis pachyptera) < Crăciun + suf. -ele sau păştele51 (Anemone nemorosa) < Paşte + suf. -ele, iar astfel de fitonime pun în evidenţă motivarea culturală a denumirilor de plante.
Fecioara Maria: există foarte puţine derivate care oglindesc veneraţia poporului român faţă de Maica Domnului, un exemplu tipic fiind rom. mărioare52 (Callistephus chinensis) < Maria + suf. -ioare, denumire ce semnalează că planta ajunge la maturitate în preajma Adormirii Maicii Domnului (15 august). Numărul foarte restrâns de derivate care au ca sursă numele Fecioarei Maria este însă compensat de numărul mare de compuse al căror nucleu imagologic şi denominativ este reprezentat de Sf. Maria. Dacă plasăm frumosul şir de fitonime analitice în vastul peisaj al creaţiilor folclorice româneşti dedicate Maicii Domnului şi faptelor acesteia (Marian, 1904; Pamfile, 2008; Niculiţă-Voronca, 2008; Teodorescu, 1885), se poate concluzia, în acord cu Mircea Eliade (1936: 33-39), că: „Maica Domnului s’a descoperit sufletului popular românesc sub forma sa cea mai umană, mai familiară. Legendele româneşti asupra Maicii Domnului întrec în frăgezimea sentimentului care le-a creiat, chiar cele mai umile legende medievale germanice. Este o trăsătură caracteristică a sufletului poporului românesc de a se apropia de tainele suprafireşti ale creştinismului cu umilinţă dar şi cu o cordială spontaneitate. Este o trăsătură caracteristică, asta, dar şi o dovadă de tăria sentimentului religios românesc”.
personaje biblice: rom. adămească53 (Ajuga laxmannii) < Adam + suf. -ească este o creaţie lexicală formată, cel mai probabil, după modelul altui fitonim, avrămească54 (Ajuga laxmannii); cea de-a doua denumire populară este, dacă le dăm crezare unor botanişti români, o etimologie populară în care este implicat numele patriarhului biblic Avram. Un alt nume popular mai sugestiv, barba-boierului, indică şi mai bine asocierea figurată pe care imaginaţia populară a stabilit-o între forma inflorescenţei şi sfintele personaje cu bărbi albe şi lungi, prezente în iconografia religioasă. Mai mult decât atât, în folclorul românesc, Adam, adesea denumit Moş Adam, are o bogată reţea de reprezentări literare, fapt probat de textele folclorice prezente în colecţiile de referinţă (cf. Pamfile 2008/I, Teodorescu 1885). Acelaşi lucru poate fi afirmat despre biblicul Avram şi despre planta numită avrămească (cf. Tocilescu & Ţapu, 1980/I: 154, 350; III: 89, 151 etc.). Ilustrativ pentru înţelegerea uzului popular al plantelor şi pentru aprecierea simbolismului lor ni se pare, de pildă, descântecul „în contra lipitorii şi sburătorului”, inclus în colecţia Teodorescu (1885: 379), pe care îl redăm cu ortografia actuală: „avrămeasă, / hristineasă, / drăgan, / leuştean, / şi odolean, / mătrăgună, / sânge-de-nou-fraţi, / iarba ciutei / şi muma-pădurii / cum se sparge târgul / cum se sparge Oborul / aşia să se spargă faptul / şi lipitura, / şi sburătorul”.
fiinţe celeste: rom. îngeraş55 (Begonia rex) < rom. înger + suf. - denumeşte o plantă al cărei nume este motivat de similaritatea pe care poporul a descoperit-o între aripile îngerilor şi frunzele plantei. Acelaşi tipar este prezent şi în denumirea ştiinţifică: în cazul binomului Angelica archangelica, constituentul generic Angelica se situează în descendenţa denumirii savante latineşti herba angelica, ilustrativă în a semnala că în conştiinţa omului medieval planta era considerată ca având proprietăţi curative (Quattrocchi, 2000/I: 141). Un astfel de traseu denominativ legitimează afirmaţia că unele denumiri ştiinţifice ale plantelor au ca prototipuri denumiri populare.
diavol: rom. drac a dar naştere unei ample terminologii etnobotanice constând atât din fitonime sintetice, precum dracă56 (Paliurus spina-christi, Xantium spinosum), drăcoaică57(Paliurus spina-christi), drăcuşor58 (Anthurus archeri), cât şi din fitonime analitice la care ne vom referi mai jos.
oameni ai bisericii: clerul şi monahii au în folclorul românesc reprezentări literare nu întotdeauna măgulitoare, dat fiind că diverse specii de texte folclorice pun aceste personaje în lumina critică a satirei. Această coordonată a imaginarului popular se regăseşte şi în terminologia poporană a plantelor59, mai cu seamă în cazul fitonimelor compuse. Derivate precum călugărei (Erythronium dens-canis) < călugăr + suf. -el, ~i, călugăraşi (Knautia arvensis) < + suf. -, ~i, călugărişoară60 (Succisa pratensis) < călugăr + suf. -işoară fie subliniază asemănarea pe care imaginaţia populară o stabileşte între aspectul plantelor şi înfăţişarea ori ţinuta monahală, fie sugerează că respectivele plante sunt cel mai adesea cultivate în grădinile monastice sau cresc în preajma mănăstirilor.
obiecte de cult: rolul crucial rezervat religiei în viaţa comunităţilor creştine a determinat formarea unor nume comune de plante care au ca baze lexicale termeni denumind obiecte bisericeşti: candeluţă61 (Aquilegia vulgaris) < candelă + suf. -uţă, prescuriţă62 (Sempervivum soboliferum) < prescură + suf. -iţă.
Dintre subdomeniile amintite, cea mai bogată reprezentare lexicală se remarcă în cazul derivatelor formate de la nume de sfinţi, cărora le asociem şi denumirile formate prin derivare de la numele marilor sărbători. Evidenţele lexicale prezente în dicţionarele şi enciclopediile etnobotanice susţin constatarea că una dintre categoriile centrale ale vocabularului popular al plantelor – timpul – este codificată lingvistic, luându-se ca reper diviziunile simbolice ale calendarului creştin. În conjuncţie cu alte realităţi culturale şi lingvistice, precum literatura populară, toponimele sau antroponimele, serii lexicale precum dumitraş (Aster novae-angliae), dumitrici, dimitriţe (Chrysanthemum indicum), dumitrie (Sedum sieboldii) şi dumitriţă63 (Aster salingnus, Begonia semperflorens, Sedum sieboldii) atestă prestigiul pe care o sărbătoare creştină îl poate avea în conştiinţa populară. Mai mult decât atât, fundamentul ritualic al numelor de plante cu rezonanţă creştină nu poate fi negat dacă sunt avute în atenţie familii lexicale dezvoltate, de felul celei ce are ca nucleu Crăciunul: crăciunăreasă, crăciunărică (Epiphyllum truncatum), crăciunel (Bergenia crassifolia, Epiphyllum truncatum, Phyllocactus ackermannii, Rhipsalis crispata), crăciunele (Bergenia lingulata, Rhipsalis pachyptera), crăciuniţă (Begonia semperflorens, Bergenia crassifolia, Bergenia lingulata, Epiphyllum truncatum), crăciuneasă (Epiphyllum truncatum, Phyllocactus ackermannii), crăciunească64 (Epiphyllum truncatum).
 
Note
12 La rigoare, se poate trasa o distincţie între derivatele formate iniţial pe terenul limbii române şi mai apoi adoptate în vocabularul etnobotanic şi derivatele care denumesc plante în mod exclusiv, însă această problemă nu formează obiectul analizei de faţă.
13 Drăgulescu 2010: 285; rom. ghimpoasă < rom. ghimpe + suf. -oasă.
14 Drăgulescu 2010: 32; rom. albăstrică < rom. albastră + suf. -ică.
15 Drăgulescu 2010: 238; rom. dulcişor < rom. dulce + suf. -işor.
16 Drăgulescu 2010: 407; rom mirodele < rom. mirodie, cuvânt de origine grecească, cel mai probabil împrumutat prin bulgară, întrebuinţat în trecut pentru a desemna, mai întâi, pătrunjelul, şi, prin extensie, o clasă mai largă de plante aromatice.
17 Drăgulescu 2010: 575; rom. somnişor este un derivat al rom. somn.
18 Drăgulescu 2010: 348; rom. lăptic este un diminutiv al substantivului lapte. Termenul desemnează albeaţa sevei.
19 Drăgulescu 2010: 428; în trecut, planta era folosită în leacurile contra negilor.
20 Drăgulescu 2010: 236; rom. drăgostiţă este un derivat al subst. dragoste. Fitonimul indică folosirea plantei în descântece de dragoste.
21 Drăgulescu 2010: 97.
22 Drăgulescu 2010: 394; rom. măturişcă < rom. mătură + suf. -işcă.
23 Drăgulescu 2010: 60; denumirea populară semnalează că planta creşte în zone de baltă şi mlăştinoase.
24 Drăgulescu 2010: 628 consideră că „numele ar putea sugera naţionalitatea femeilor de la care româncele au luat planta pentru a o cultiva în grădini”.
25 Drăgulescu 2010: 670; numele comun sugerează că planta îşi deschide inflorescenţa în zorii zilei.
26 Drăgulescu 2010: 507; denumirea este ilustrativă în a semnala că planta creşte la începutul primăverii.
27 Drăgulescu 2010: 208; fitonimul indică perioada de maturizare a plantei.
28 Drăgulescu 2010: 488; diminutivul cu formă de plural este motivat de forma frunzelor.
29 Drăgulescu (2010: 637-638) notează că în popor s-a încetăţenit credinţa că ierbivorele domestice care mănâncă planta vor da lapte mai bun pentru prepararea unor produse ca brânza sau untul.
30 Drăgulescu 2010: 663; deşi obscură, analogia prin care planta este asociată cu animalul ar putea indica că aceasta creşte în habitatul natural al vulpii. Conform unei alte ipoteze, impactul plantei asupra habitatului este, prin transfer metaforic, asemănător cu instinctul de prădător al animalului care în conştiinţa colectivă simbolizează viclenia.
31 Drăgulescu 2010: 62.
32 Drăgulescu 2010: 463. Seria de denumiri etnobotanice prin care monedele sunt asociate cu aspectul florilor sau al frunzelor este mai amplă.
33 Drăgulescu 2010: 587. Denumirea este motivată de similitudinea stabilită în imaginaţia poporului între inflorescenţele unor plante şi forma aparentă a stelelor pe bolta cerească, aspect amplu codificat şi în nomenclatura ştiinţifică a plantelor. Diminutivul codifică dimensiunile reduse ale plantei.
34 Drăgulescu 2010: 576. Numele codifică abilitatea plantei de a sta cu „faţa” la soare în timpul zilei, proprietate denumită heliotropism.
35 Drăgulescu 2010: 634. După cum indică numele, această plantă cu flori este asociată cu vestimentaţia viu colorată a ţiganilor şi cu comportamentul lor stereotipic.
36 Drăgulescu 2010: 669.
37 Drăgulescu 2010: 514. Fitonimul sugerează că planta este întrebuinţată pentru a alunga puricii.
38 Drăgulescu 2010: 276. Această denumire populară este motivată de asemănarea pe care poporul o găseşte între inflorescenţa plantei şi un obiect de uz cotidian în gospodăria ţărănească.
39 Drăgulescu 2010: 513. Denumirea comună cea mai cunoscută este traista-ciobanului, denumire codificată şi în constituentul specific al binomului ştiinţific întrebuinţat de botanişti.
40 Drăgulescu 2010: 357; rom. limbariţă < rom. limbă + suf. -ariţă. Denumirea este motivată de aspectul frunzelor.
41 Drăgulescu 2010: 663; rom. vulturică < rom. vultur + suf. -ică. Termenul etnobotanic pare a-şi avea originea în credinţa că păsări de pradă precum vulturul sau şoimul consumă planta pentru a-şi îmbunătăţi vederea.
42 Drăgulescu 2010: 297; rom. grâușor < rom. grâu + suf. -uşor. Numele popular indică asemănarea cu grâul.
43 Drăgulescu 2010: 636; rom uncheşel < rom. reg. uncheş + suf. -el. Fitonimul pare motivat de asemănarea pe care imaginaţia populară o stabileşte între forma mugurilor şi capul unui om bătrân.
44 Drăgulescu 2010: 154; rom. cerceluţ < rom. cercel + suf. -. Denumirea populară trebuie pusă pe seama metaforei prin care florile plantei sunt asemănăte cu cerceii.
45 Vezi Pamfile 2008, Niculiţă-Voronca 2008.
46 Drăgulescu 2010: 239.
47 Drăgulescu 2010: 281.
48 Drăgulescu 2010: 552.
49 Drăgulescu 2010: 478.
50 Drăgulescu 2010: 208.
51 Drăgulescu 2010: 467.
52 Drăgulescu 2010: 389.
53 Drăgulescu 2010: 26.
54 Drăgulescu 2010: 50.
55 Drăgulescu 2010: 339.
56 Drăgulescu 2010: 234.
57 Drăgulescu 2010: 235
58 Drăgulescu 2010: 235.
59 A se vedea, de pildă, Teodorescu 1885, Tocilescu & Țapu 1980.
60 Drăgulescu 2010: 140.
61 Drăgulescu 2010: 128.
62 Drăgulescu 2010: 506.
63 Drăgulescu 2010: 239.
64 Drăgulescu 2010: 208.
 
 
* Continuare. Partea I în nr. 1, 2014, p. 69-79.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog