Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂȚII ROMÂNEȘTI

PRECURSORII DESPRE UNIRE

ECOURI, REFLECȚII

SUFLET DE VEGHE

ÎNSEMNE IDENTITARE

LA ACADEMIA ROMÂNĂ

COŞERIANA

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

POESIS

CRITICĂ, ESEU

SINTEZE

ANIVERSĂRI. MIRCEA COLOȘENCO – 80

DESTINE

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

DATINI ȘI OBICEIURI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

DIALOGUL ARTELOR

Şansa estetică a fragmentului care devine întreg

Mihai Ştefan POIATĂ

Alte articole de
Mihai Ştefan POIATĂ
Revista Limba Română
Nr. 4, anul XXIV, 2014

Pentru tipar

Cei care nu l-au cunoscut pe Sergiu Plămădeală înainte de 19 martie 2014 (când a fost inaugurată expoziția „Kilometrul 0”) au rămas surprinși de faptul că evenimentul găzduit de Galeria Parter a Muzeului Național de Artă a fost mediat atât de generos și nu s-ar fi mirat dacă ar fi aflat că protagonistul acestui eveniment a trezit invidia unor maeștri „rezidenți” în sala mare a Galeriei „Brâncuși”, dar trecuți cu vederea de mass-media.
Pentru cei care cunosc traseul creator al lui Sergiu Plămădeală surprinderea a fost, probabil, și mai mare, deoarece majoritatea cronicarilor evenimentului s-au încolonat sub flamura unui singur mesaj, care, deși a fost formulat diferit, a exprimat un punct de vedere comun: „frumuseţea ruinată a oraşului”, „o expoziţie care bate alarma”, „patrimoniul istoric este în pericol”, „autorul ne avertizează”, „autorul este îngrijorat”, „Sergiu Plămădeală se arată sigur de misiunea civică a fotografiilor sale şi de faptul că acestea ar putea schimba lucrurile” [1].
Trebuie să recunoaștem că acest mod de a interpreta lucrările expuse în Galeria Parter a fost provocat (și stimulat) chiar de autorul lor, care a declarat: „Azi, în centrele istorice din Bucureşti şi din Chişinău, practic nu există stradă fără casă în agonie, ce ne cerşeşte milă şi îndurare, încercând să ne spună că fără istorie, fără trecut nu există viitor” [2]. Într-adevăr, ne sângerează inima când vedem vestigiile arhitecturale de pe str. Șelimbăr, str. Colței (2), Calea Moșilor, str. Paleologu colț cu str. Negustori și ar fi firesc să ne alăturăm celor ce deplâng monumentele demolate și rămase „ca o tristă amintire doar în fotografiile lui Sergiu Plămădeală”.
La prima vedere, nimeni nu ar avea de obiectat nimic. Nici nouă, nici autorului. Dar la o „a doua vedere”, mai atentă, vom descoperi că ușile din str. Biserica Amzeisunt într-o stare admirabilă. Și dacă-i așa, de ce le-a fotografiat? Doar nu le amenință niciun pericol. Pare a fi satisfăcătoare și starea ușilor metalice de pe str. Doamnei din București, dar au fost, totuși, fotografiate. De ce oare?
În căutarea răspunsului la această întrebare putem ajunge la presupunerea că dacă, printr-un miracol, lucrările de consolidare-restaurare ar fi fost finanțate conform necesităților, atunci cele mai importante monumente de patrimoniu din București și din Chișinău ar fi fost reabilitate, iar expoziția „Kilometrul 0” nu ar mai fi avut loc. Pentru că lui Sergiu Plămădeală i-ar fi lipsit „sursa de inspirație”.
Iar dacă examinăm mai atent lucrările dânsului, simțim că ne dă ghes și o altă presupunere: că autorul este încântat de ceea ce vede, că el admiră aceste vestigii și că savurează posibilitatea de a surprinde efectele demolatoare ale timpului. Supoziția devine certitudine după ce ascultăm confesiunile autorului, care recunoaște că „fiecare casă își are o istorie a sa, care se depune peste ea de-a lungul anilor. Asta încerc să redau în fotografiile mele” [3]. Dar Sergiu Plămădeală nu se mulțumește să „redea” amprentele istoriei, el caută (și găsește) procedee care evidențiază și amplifică aceste efecte distructive, le adaugă expresivitate.
Iar publicul nu pare deranjat de intenționatele exagerări. Ba am putea afirma că ele au un efect contrar celui așteptat. După ce auzim declarațiile lui Sergiu Plămădeală, e firesc să ne așteptăm că lucrările lui ne vor mobiliza la luptă cu nepăsarea birocrației, care nu întreprinde acțiunile necesare pentru a proteja patrimoniul național, dar când pășim pragul sălii de expoziții simțim că trăirile care pun stăpânire pe noi sunt cu totul de altă natură: revolta și indignarea cedează locul curiozității și revelației, iar mai apoi plăcerii și chiar admirației. Sentimentele noastre civice cedează locul sentimentelor artistice. Și nu ne mai întrebăm de ce oare autorul nu indică adresele clădirilor de patrimoniu pe care le-a fotografiat.
Această surprinzătoare „înșelătorie” se produce datorită excesului inexplicabil de modestie al lui Sergiu Plămădeală, care nu îndrăznește să ne destăinuie că, deși nu operează cu pensula și vopselele și recurge doar al serviciile aparatului de fotografiat și ale Photoshop-ului, el este, totuși, artist plastic, și nu membru al Asociației pentru Protecția Monumentelor.
Și dacă fotografia este un domeniu cunoscut de peste un secol, de Photoshop am auzit abia după 1990, când frații Thomas și John Knoll au reușit să vândă companiei Adobe prima versiune a acestui software, care este un program pentru editarea imaginilor digitale pe calculator. În prezent există peste 20 de programe de acest profil, cu diverse nivele de complexitate și fiecare utilizator își alege editorul foto în funcție de necesități și de pachetul de funcționalități pe care îl oferă acesta. Nu vom intra în detalii, dar credem că, pentru a ne face o impresie despre „instrumentele” pe care le are la îndemână un artist-fotograf, ar fi bine să cunoaștem posibilitățile Photoshop-ului și să specificăm că acest program permite să fie efectuate următoarele „operații”: editări de luminozitate și contrast, culoare, focalizare, aplicare de efecte pe imagine sau pe zone (selecții), retușare de imagini degradate, îndepărtarea unor elemente nedorite sau suprapunerea imaginilor, schimbarea selectivă a culorii sau selectarea și îmbinarea imaginilor, controlul perspectivei și distorsiunea, schimbarea contrastului și luminozității etc.
Cu alte cuvinte, este vorba despre procedeele care pot fi utilizate pentru a modifica o imagine fotografică digitală în funcție de intențiile creatoare ale autorului, dar și de „marja de creativitate”, pe care o oferă imaginea „inițială”. Iată de ce o importanță deosebită are și aparatul de fotografiat, care este „arma de vânătoare” a autorului, preferabil una performantă.
Aparatul de fotografiat îi permite lui Sergiu Plămădeală să colecteze „materie primă” – imagini supuse ulterior procesului de selecție și valorificare. Lucrările prezentate în cadrul expoziției ne permit să presupunem că acest proces se desfășoară în două etape: din unele imagini sunt omise „surplusurile”, altora li se adaugă ceea ce le lipsește. Ușor de spus, dar mai greu de realizat. În opinia noastră, prima etapă constă în decuparea unor fragmente sau detalii care au șansa unei „existențe” autonome. Autorul le testează ca să vadă dacă fragmentul poate deveni întreg. De fapt, le oferă o nouă șansă de a se impune atenției noastre.
Iar noi, privitorii, ne întrebăm: dacă autorul este alarmat de starea de degradare a unui edificiu întreg, de ce ne prezintă doar un fragment? Fiind întrebat dacă nu cumva fotografiile sunt pentru el doar un pretext, Sergiu Plămădeală ni s-a destăinuit: „Așa este. Pornind de la un lucru aparent banal, eu îl refac, îl recreez, îl cizelez, îl şlefuiesc, îl amplific, dându-i o viață nouă, individualizată la maxim” [4].
Decupând și „individualizând” fragmente arhitecturale, Sergiu Plămădeală ne invită să participăm la un exercițiu de imaginație și, dacă ne lăsăm ademeniți de această perspectivă, să intuim întregul din care a „evadat” elementul respectiv, dacă nu, atunci să-l acceptăm în versiunea propusă de autor și să-i descoperim valențele care au fost puse în valoare datorită integrării lui într-un nou context. Iar dacă suntem dintre cei care ne lăsăm încântați de un ansamblu arhitectural, dar ne scapă detaliile, artistul ne îndeamnă să ne oprim și să le admirăm – este și acesta un exercițiu util, o șansă de a deveni participanții actului creativ inițiat de autor.
Presupunem că unii vizitatori ai expoziției, după ce l-au ascultat pe Sergiu Plămădeală, după ce au admirat fotografiile lui, după ce au citit comentariile din presa periodică, s-au întrebat: păi bine, dar unele fotografii reprezintă edificii care nu merită să fie nici păstrate, nici restaurate, pentru că nu au nici valoare artistică, nici valoare istorică. Nu putem să nu le dăm dreptate acestor privitori, pentru că am identificat și noi câteva edificii despre care am putea spune că singurul lor „merit” este că sunt vechi.
„Dar mai sunt și frumoase”, ne-ar putea replica autorul fotografiilor. Îi vom da dreptate, desigur. Se pare că Sergiu Plămădeală este un adept al lui Cesare Brandi, care consideră că „valoarea de vechime are funcţie estetică” [5, p. 74]. Trecerea timpului peste un monument face, inevitabil, parte din „biografia” sa [6], iar Sergiu Plămădeală ne sugerează că aceste monumente fac parte și din biografia noastră. În lipsa lor, am avea mai puține de povestit celor care vor dori, cândva, să ne asculte...
 
Bibliografie
1. Aurelia Borzin, Frumuseţea ruinată a oraşului, „Ziarul Naţional”, 29 martie 2014.
2. Ibidem.
3. Interviu cu Sergiu Plămădeală, realizat de Irina Nechit, Buticurile, dughenele sufocă centrul istoric al Chişinăului, „Jurnal de Chişinău”, 25 martie 2014.
4. Ibidem.
5. Cesare Brandi, Teoria restaurării, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996.
6. Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor (Esenţa şi geneza sa), INPRESS, Bucureşti, 1999.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog