Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

O limbă cu două denumiri?

Rajmund PIOTROWSKI

Alte articole de
Rajmund PIOTROWSKI
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

După părerea mea, discuţia legată de formularea Articolului 13 din Constituţia Republicii Moldova cu privire la denumirea corectă a limbii folosite în Moldova are trei aspecte:
1) aspectul ştiinţific, mai exact, istorico-lingvistic;
2) aspectul politico-cultural;
3) aspectul economico-pragmatic.
În ceea ce priveşte primul aspect, noi, lingviştii, sîntem cu toţii de acord că limbajul, vorbirea fiecărui popor se prezintă minimum sub două forme: primo, cea a limbii vorbite, nereglementate, dialectale, şi, secundo, cea a limbii literare, care e forma unei norme superioare a acestei limbi comune.
Norma aceasta se numeşte limbă standard, ea serveşte drept limbă de stat şi de cultură, propagată prin intermediul şcolilor, prin manuale, publicaţii, presă etc.
Domnii academicieni Nicolae Corlăteanu şi Silviu Berejan au demonstrat în mod convingător că fenomenul lingvistic pe care îl marcăm prin glotonimul (expresia) „limba moldovenească” sau, mai exact, „graiul moldovenesc” este forma vorbită a idiomului romanic de pe teritoriul Republicii Moldova.
A doua formă a acestui idiom este limba standard, care e identică – în ceea ce priveşte gramatica, vocabularul, alfabetul şi ortografia – cu limba standard de la vest de Prut, adică limba română.
Din aceste motive nu putem confunda tipul de vorbire ierarhic subordonat – graiul moldovenesc – cu limba română literară ca tip de vorbire supraordonat, nu putem utiliza deci două sintagme – limba moldovenească şi limba română – pentru marcarea unei singure noţiuni: una – limba română – pentru România şi alta – limba moldovenească – pentru Republica Moldova.
Abordînd termenul limba moldovenească, ne-am îngădui să facem o paranteză, care nu se leagă propriu-zis de tema noastră. După cum ştiţi, în Transnistria şi în Ucraina învecinată limbajul moldovenesc se transformă, pas cu pas, într-un jargon mixt slavo-romanic cu utilizarea curentă a unor fraze de tipul: „M-am prostudit şi căşleiesc, c-o fost morozu mari”. Poate cîndva, în viitor, în cazul în care va apare un scriitor de talia lui A. Puşkin sau W. Shakespeare, ce va putea ridica acest grai mixt la nivel de limbă literară standard, vom putea introduce glotonimul „limba moldovenească” pentru o nouă limbă literară slavo-romanică standard. Bineînţeles că astăzi aceasta este o ipoteză fantastică.
Aşa se prezintă pe scurt esenţa aspectului istorico-lingvistic al discuţiei noastre.
Să trecem acum la aspectul politico-cultural al problemei. Situaţia cu două denumiri pentru cele două manifestări ale limbii naţionale – cea vorbită şi cea de stat – este tipică pentru întreaga lume romanică. De exemplu, cetăţeanul italian din Roma la întrebarea ce limbă vorbeşte va răspunde că el „parla romano, no italiano”, cel din Napoli va răspunde „io parlo napolitano, no italiano”. Dar dacă îl întrebaţi ce limbă învaţă fiul său la şcoală sau care este limba oficială a statului, italianul va răspunde că, desigur, nu este nici romana, nici napolitana, ci limba italiană.
Aceeaşi situaţie e caracteristică pentru Spania şi pentru America Latină. Cetăţeanul spaniol din Castilla (centrul Spaniei) va spune că el „habla castellano, no español”, cel din provincia Aragon – că vorbeşte aragoneza, cel din Bolivia – că vorbeşte boliviana. Totodată, fiecare cetăţean latino-american, ca şi cel din Spania, ştie că limba standard (de stat şi de şcoală) este pentru el limba spaniolă. Acest fapt nu afectează suveranitatea Boliviei, Argentinei sau a Mexicului şi în nici un caz nu jigneşte mîndria naţională a bolivianului sau a mexicanului.
Mai mult decît atît, unitatea limbii standard cimentează unitatea culturii şi a literaturii ibero-romanice, tot aşa cum limba română standard cimentează literatura dacoromână, începînd cu Coresi sau Miron Costin şi pînă la Sadoveanu sau Panait Istrati.
Trecînd la cel de-al treilea aspect al problemei noastre, am vrea să subliniem că utilizarea glotonimului limba moldovenească creează o confuzie periculoasă în relaţiile cu statele din Apus, ba chiar creează nişte bariere economice. Iată o pildă: în luna mai am efectuat o vizită în Statele Unite, unde am dus cu reprezentanţii firmei IBM – cea mai mare companie producătoare de computere – tratative financiare cu privire la alcătuirea programelor pentru traducerea computerizată din limbile europene.
Printre altele, a venit vorba despre programele pentru limba română. Am spus că în România nu există nici un colectiv care ar fi capabil de a compune programe corespunzătoare. Unicul colectiv care e competent în problemele traducerii mecanizate din română în limba engleză şi invers este grupul de cibernetică de la Universitatea Tehnică din Chişinău sub conducerea dlui profesor Anatol Popescu şi a dnei conferenţiare Vera Goncearenco. Şi atunci, pe neaşteptate, unul dintre interlocutori a replicat: „Dar eu am auzit că la Chişinău, în Republica Moldova, se utilizează nu limba română, ci limba moldovenească”.
Nu ştiu dacă am reuşit să-i conving pe interlocutorii mei, deşi le-am explicat că limba română şi limba moldovenească sînt denumiri ale aceleiaşi limbi. Americanul continua să persevereze spunînd că, în conformitate cu Constituţia statului, limba oficială în Moldova este cea moldovenească şi ei nu sînt siguri că algoritmul pentru traducerea computerizată a textelor moldoveneşti va prezenta interes pentru firma IBM. Vedeţi ce consecinţe neaşteptate provoacă un termen neadecvat?
Aş mai adăuga la cele spuse că termenul „limba moldovenească” are o istorie mai veche pe teritoriul Basarabiei. Acest termen a fost un instrument al politicii imperiale ţariste, iar apoi al politicii imperiale staliniste-bolşevice. Menirea acestui instrument era de a izola Basarabia, iar mai tîrziu – Republica Moldova de arealul românesc. Indiferent de caracterul „argumentelor” lingvistice invocate, false sau neîntemeiate, scopul era limpede. Oamenii de ştiinţă au conştientizat întotdeauna acest adevăr, reliefat cu pregnanţă în special după evenimentele din ’89-’90. Personal, eu nu pot nicidecum înţelege atitudinea acelor locuitori şi purtători ai limbii care insistă cu îndărătnicie asupra folosirii glotonimului „limba moldovenească”.
E important să avem în vedere, aşa cum am menţionat mai sus, că unitatea limbii literare standard implică şi unitatea procesului cultural şi literar al statelor care au aceeaşi cultură.
În cazul nostru, limba română are rolul de integrare şi cimentare a întregii culturi româneşti ori, dacă vreţi, dacoromâne, începînd de la Coresi sau de la Miron Costin şi continuînd cu scriitorii clasici din cele trei Principate, apoi cu scriitorii contemporani din România şi Republica Moldova.
Din acest considerent cred că problema denumirii limbii trebuie scoasă de pe ordinea de zi. Există alte probleme mult mai complicate, de ordin social şi economic, a căror soluţionare va solicita eforturi mult mai mari. În cazul problemei limbii lucrurile sînt limpezi: limba literară, scrisă, oficială este una – limba română.
Unii întreabă de ce continuă aceste discuţii interminabile despre denumirea limbii. Răspund: mulţi dintre cetăţenii Moldovei – eu am lucrat aici şi cunosc situaţia – mai judecă după calapoadele propagandei staliniste, cînd se făcea tot posibilul pentru a-i contrapune pe moldoveni şi români. Îmi amintesc de anii ’50, după moartea lui Stalin, cînd se vehicula ideea că cel mai temut duşman ai poporului moldovenesc şi al R.S.S.M. este România, deşi această ţară atunci făcea deja parte din blocul comunist. Din păcate, această mentalitate cultivată premeditat decenii în şir este încă vie şi continuă să influenţeze negativ societatea.
Consider că această conferinţă va ajuta multora să înţeleagă adevărul despre limba şi istoria locuitorilor republicii, va determina deplasarea accentului de la denumire la cultivarea limbii române. Or, realitatea cea mai tristă e că foarte multă lume, chiar şi din rîndul intelectualilor, nu poate întocmi corect un document. Într-o stare catastrofală se află terminologia naţională. În această direcţie sînt necesare eforturi imense.
Introducerea în Constituţia Republicii Moldova a modificărilor de rigoare privind denumirea corectă a limbii de stat ar înlesni funcţionarea nestingherită a acesteia.
 
Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 25-28.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”.
Chişinău, 20-21 iulie 1995
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog