Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RETROSPECTIVĂ NECESARĂ

De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi numită moldovenească?

Silviu BEREJAN

Alte articole de
Silviu BEREJAN
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

1. Noţiunii, conţinutului şi sensului cuvintelor li se pot da o interpretare logică şi una curat lingvistică (semantică).
1.1. Sub raport logic noţiunea generică (şi cuvîntul prin care este ea desemnată) cuprinde în sine toate noţiunile de specie (şi denumirile respective) subordonate ei.
1.2. Sub raport semantic noţiunea generică (ce exprimă doar trăsăturile esenţiale, relevante ale întregului gen) se include ca parte componentă obligatorie în conţinutul tuturor noţiunilor de specie subordonate (ce înglobează, în afară de această componentă, şi trăsături suplimentare specifice, relevante numai pentru noţiunea de specie corespunzătoare)1.
 
2. Unităţilor lexicale (inclusiv termenilor) ce se află în relaţia „gen: specie” (această relaţie este percepută numai la al doilea nivel de abstracţie) le este caracteristică sub aspect ştiinţific încă o particularitate specifică: în anumite condiţii contextuale, cînd nu importă detaliile, adică trăsăturile individuale suplimentare ale obiectului desemnat, ci doar cele esenţiale, în locul denumirii de specie se admite a fi folosită denumirea de gen (şi nu numai a genului proxim). Legitatea dată însă nu poate fi inversată: denumirea de specie (cea a uneia dintre varietăţile noţiunii) nu poate fi folosită în locul celei generice, deoarece în acest caz obiectului desemnat i s-ar atribui caracteristici semantice pe care el nu le posedă în realitate.
 
3. Pe acest fundal teoretic se pretează a fi proiectate şi denumirile varietăţilor teritoriale (locale, regionale) de vorbire românească din Romania Orientală.
După cum în locul denumirilor de specie crap, ştiucă, plătică, şalău etc., care au toate trăsăturile lor specifice, se foloseşte liber denumirea de gen peşte, ce întruneşte numai trăsăturile caracteristice ale genului şi face abstracţie de trăsăturile suplimentare ale speciilor, tot aşa în locul denumirilor de specie moldovenesc, muntenesc, bănăţean etc. ale vorbirii dacoromâne, care au toate trăsături specifice proprii, se foloseşte în mod firesc denumirea generică românesc, ce întruneşte doar trăsăturile esenţiale, relevante pentru întregul gen, făcînd abstracţie de trăsăturile suplimentare ale fiecărei specii. Invers nu se poate fără a denatura realitatea: nici crap sau plătică în loc de peşte, nici moldovenesc sau bănăţean în loc de românesc.
3.1. Dacă pornim de la premisa că graiurile româneşti din nordul Dunării sînt în mare de două feluri – de tip moldovenesc şi de tip muntenesc, cum preconizează Al. Philippide, I. lordan, Em. Vasiliu şi alţi cercetători de autentică notorietate, – vedem că ele împart spaţiul romanic oriental nord-dunărean nu pe verticală (pe Prut sau pe linia Carpaţilor), ci pe orizontală. Tipul moldovenesc (fiind în ipostaza dată o noţiune abstractă de gen proxim) cuprinde (după cum indică Sever Pop) Moldova şi Basarabia pînă dincolo de Nistru, Bucovina şi partea de nord a Transilvaniei, iar tipul muntenesc (şi el noţiune de gen proxim) – Oltenia de est, partea de sud-est a Transilvaniei, sudul Moldovei istorice, Muntenia şi Dobrogea (în Banat aceste două tipuri s-au contopit, cuprinzînd şi vestul Olteniei).
3.2. Sever Pop menţionează în legătură cu aceasta: „Frontierele politice ale vechilor provincii româneşti (Muntenia, Oltenia, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul) nu coincid cu cele ale subdiviziunilor dialectului dacoromân indicate mai sus”2.
3.3. S-ar putea adăuga însă că în schimb denumirile graiurilor teritoriale locale concrete ale celor două mari subdiviziuni (subdialecte) abstracte ale dialectului dacoromân coincid în mare anume cu denumirile provinciilor enumerate, de la care ele îşi trag originile. Astfel, deşi graiurile de tip moldovenesc cuprind, după cum s-a indicat, o zonă mult mai extinsă a spaţiului glotic românesc, e numit moldovenesc numai graiul din Moldova istorică (ce include şi actuala Republică Moldova); în celelalte regiuni pentru acelaşi tip dialectal de vorbire românească se folosesc denumirile teritoriale corespunzătoare (după provincii) şi se vorbeşte, în consecinţă, de graiurile bucovinean, ardelean, maramureşean, crişean şi bănăţean.
 
4. Deci denumirea de specie moldovenesc, care înseamnă „caracteristic pentru Moldova”, a fost aplicată numai acelei varietăţi de vorbire dacoromână ce se caracterizează prin anumite trăsături specifice suplimentare: lipsa africatelor c (şer, nu cer) şi g (jineri, nu ginere), prezenţa africatei dz (dzăhár), palatalizarea consoanelor labiale p (chept), b (ghini), v (jin), f (şin), trecerea vocalelor atone e (repede) şi ă (casă) respectiv în i (răpidi) şi î (casî), în special în poziţie finală, prezenţa unor unităţi lexicale regionale ş.a. Pe cînd denumirea generică abstractă românesc se aplică liber (mai ales atunci cînd particularităţilor suplimentare specifice locale nu li se acordă o importanţă deosebită) la orice varietate de vorbire dacoromână (moldovenească, bucovineană, ardeleană, maramureşeană, bănăţeană, muntenească, oltenească sau oricare alta) şi la toate varietăţile sud-dunărene (aromână, istroromână, meglenoromână). Inversarea legităţii date este însă inadmisibilă (cum s-a arătat mai sus), căci în acest caz denumirea unei specii aplicată altor specii de acelaşi rang nu ar fi adecvată obiectelor desemnate.
 
5. Prin urmare, denumirea moldovenesc o poartă graiul vorbit în Moldova (de pe ambele maluri ale Prutului), vorbirea populară orală (nu scrisă!), folosită în această zonă a romanităţii orientale, vorbire care are trăsăturile sale specifice în comparaţie cu vorbirea din alte zone ale spaţiului romanic dunăreano-carpato-nistrean, dar care este doar una dintre varietăţile întregului glotic cunoscut sub denumirea generică abstractă de limbă română (după cum se vede bine din schema alăturată).
6. Nici una dintre denumirile varietăţilor concrete ale limbii române nu poate fi dată deci întregului în totalitatea sa, căci fiecare varietate se include în întreg, este doar o parte a acestui întreg. Cu atît mai mult cu cît pe baza tuturor varietăţilor ce constituie întregul s-a format o limbă de cultură, limba română literară, limbă standard numită de marele lingvist al contemporaneităţii, conaţionalul nostru Eugen Coşeriu, limbă exemplară3.
 
7. Limba aceasta exemplară a fost consfinţită prin tradiţii îndelungate, fixate într-un corpus solid de monumente scrise, deservind deja de-a lungul a mai bine de două secole cultura comună a tuturor purtătorilor varietăţilor enumerate în schemă (inclusiv a varietăţii din Moldova istorică, care nu are şi nici n-a avut vreodată o altă formă de manifestare literară bazată în exclusivitate pe graiul moldovenesc, cum a avut cel puţin varietatea din Banat4).
 
8. Limba exemplară în care se vorbeşte, dar mai ales cea în care se scrie astăzi în Republica Moldova în toate sferele oficiale, nu reflectă specificul varietăţii locale a dialectului dacoromân de pe acest teritoriu (fonetica ei este, de exemplu, aproape în întregime de tip muntenesc, nu moldovenesc: forme ca făcea, piatră, bine au la bază nu formele dialectale moldoveneşti făşé, chiatrî, ghini, proprii cu anumite variaţii întregului teritoriu al republicii, ci pe cele din alte regiuni româneşti, dar care au devenit normă literară).
8.1. Pentru a demonstra şi ilustrativ că limba scrisă din Republica Moldova nu reflectă specificul local, să comparăm un scurt fragment (luat la întîmplare) din Clopotniţa lui Ion Druţă în original şi transcris cu particularităţile proprii vorbirii moldoveneşti din Republica Moldova.
8.1.1. lată, întîi, fragmentul aşa cum l-a scris autorul:
Porneşte dar pe jos şi el. Dacă nu-l ajunge nici o maşină din urmă, îl va culege autobuzul de la cinci jumătate undeva pe o margine de drum. A face însă mişcări în aer liber e, oricum, mai sănătos decît a sta locului şi-a te legăna împreună cu umbrele. Scria Amosov într-o revistă, apoi şi japonezii au confirmat, că fără cincisprezece mii de paşi făcuţi zilnic organismul n-are forţa necesară pentru a se reface, şi ziua fără şapte-opt kilometri făcuţi pe jos e ca şi cum ar fi o zi pierdută.
A legat geanta de plasa cu portocale, făcînd din ele un fel de desagi. Şi i-a aruncat pe umeri, pornind încet de-a lungul şoselei.
El corespunde întru totul, precum se vede bine, normelor limbii literare române.
8.1.2. Şi iată cum ar arăta acelaşi fragment rescris cu specificul, în primul rînd fonetic (dar nu numai), al vorbirii moldoveneşti:
Porneşti darî pi jios şî el. Dacî nu-l ajiunji niş’ o maşînî din urmî, l-a culeji avtobusu di la pol şestovo (sau: di la jiumătati la şăsî) undeva pi o marjinî di drum. Da sî ti nişt’ la vozduh îi, orcum, mai sănătos dicît a sta locului ş-a ti legăna împreunî cu umbrili. Scrie undeva Amosov într-on jurnal, pi urmî şi iaponenii o potvirdit, cî fărî şinspreşi nii di paş făcuţ în tătî dzîua organizmu n-ari puterea trebuinşioasî sî sî dreagî, şî dzîua fărî şăpti-opt kilometri făcuţ pi jios îi ca şî cum ar şi o dzî prăpăditî.
O legat sumca di avosca cu apelsini, făcînd din eli on fel di desaj’. Şî i-o azvîrlit pi umer’, pornindu-sî înşet de-a lungu şuşălii.
8.2. Or, I. Druţă, ca şi oricare alt scriitor din Republica Moldova, n-a scris niciodată în această formă, care este într-adevăr moldovenească (dar dialectală!). Toţi au scris, şi scriu şi în prezent, respectînd normele limbii literare române (alte norme literare pur şi simplu nu există).
 
9. Prin urmare, nimeni nu are dreptul (nici ştiinţific, nici juridic, nici moral) să atribuie limbii oficiale de cultură, folosite în republică, o denumire neadecvată conţinutului său, improprie prin însăşi definiţia sa.
 
10. Anume în virtutea acestui fapt Articolul 13 din noua Constituţie a Republicii Moldova nu are nici o justificare sub aspect ştiinţific: în el se spune, pe de o parte, că limba oficială de stat este „moldovenească” (ceea ce implică în mod obligatoriu, după cum am văzut mai sus, trăsături specifice inerente!), pe de altă parte însă, se presupune că ea este limbă literară, exemplară, din moment ce pretinde a fi limba de cultură a unei ţări care se vrea respectată în lume (dar limbii literare existente nu-i sînt proprii trăsăturile specific moldoveneşti amintite!).
Este deci un caz tipic de alogism elementar, de contradictio in adjecto.
 
11. De aici decurge în mod absolut firesc că a numi limba de stat „moldovenească” este sau o perseverare (diabolică!) în eroare, sau o utopie, sau o fraudă ordinară, cum subliniază deja cu mai multe ocazii Eugen Coşeriu.
 
12. Se impune deci concluzia că vorbirea din Republica Moldova, neîncetînd a fi istoriceşte vorbire moldovenească, deoarece ţine de prima din cele două mari ramuri ale dialectului dacoromân (moldovenească şi muntenească) şi este parte integrantă a vorbirii din Moldova istorică, constituie o varietate teritorială a limbii române comune. Această varietate îşi păstrează şi în prezent specificul său dialectal tradiţional şi are chiar, atunci cînd nu e alterată de influenţe străine, o savoare deosebită.
Fiind însă locuitor al Moldovei (de pe un mal sau altul al Prutului), considerîndu-te moldovean şi vorbind moldoveneşte, trebuie să înţelegi că graiul local nu există separat, ci se include într-o unitate glotică de rang superior, şi nu poate substitui limba de cultură, unică pentru toţi cei ce vorbesc româneşte, indiferent în ce regiune locuiesc.
Cele expuse mai sus permit să se dea un răspuns cît se poate de clar la întrebarea scoasă în titlul comunicării noastre. El poate fi formulat astfel:
Limba română exemplară nu poate fi numită moldovenească, pentru că limbă literară „moldovenească” nu există. Există numai vorbire dialectală moldovenească. Ceea ce ani în şir am numit noi în R.S.S.M. impropriu „limbă literară moldovenească” nu era altceva decît limbă română exemplară, doar că era scrisă cu alfabet rusesc. E de ajuns însă ca orice text publicat în acea perioadă să fie transcris cu alfabet latin ca oricine să se convingă că el n-a avut şi nu are nici o particularitate specifică pentru vorbirea actuală moldovenească.
 
Referinţe bibliografice
1. Бережан С.Г., Семантическая эквивалентность лексических единиц, Chişinău, 1973.
2. Pop S., La dialectologie. l – Louvain, 1950, p. 667-668.
3. Coşeriu E., Unitatea limbii române – planuri şi criterii // Limba Română, nr. 5-6, 1994, Chişinău, p. 10.
4. Beltechi E., Limba literară şi literatura dialectală // Limba română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, 1995.
 
Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 20-24.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”,
Chişinău, 20-21 iulie 1995
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog