Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

STAREA DE VEGHE

Procesul deznaţionalizării continuă accelerat

Petru SOLTAN

Alte articole de
Petru SOLTAN
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Sunt prea bine cunoscute şi demonstrate documentar cazurile de deznaţionalizare a românilor din afara frontierelor actualului Stat Român. Aici ne vom referi succint doar la câteva aspecte ale acestui proces în Republica Moldova, cu scopul de a argumenta, cel puţin parţial, titlul din capul acestor rânduri, iar apoi vom trece la examinarea subiectului propriu-zis.
Controlul Moscovei asupra Republicii Moldova a existat chiar şi în ziua proclamării independenţei noastre, deşi atunci acest fapt a fost mai puţin sesizabil. Fundamentul respectivului control e de esenţă strategică, pe când paravanul e demult construit pe două postulate false: existenţa „poporului moldovenesc” şi a „limbii moldoveneşti”. După destrămarea U.R.S.S.-ului şi formarea C.S.I.-ului acest control a devenit mai sofisticat. Un „nou mod” de abordare a prezenţei ruseşti în Republica Moldova trebuie calificate, în fond, separatismul transnistrean şi cel găgăuz, autodizolvarea Parlamentului ales în 1990 şi înscăunarea puterii agrariene în martie 1994. Această putere a legiferat, de fapt, aderarea la C.S.I., a adoptat o nouă Constituţie scrisă într-o limbă română impecabilă, însă numită moldovenească şi „a consfinţit” etnonimul de popor moldovenesc. Astfel, postulatele false, menţionate mai sus, sunt puse oficial în circulaţie. Ulterior, este adoptată Legea învăţământului, prin care (Articolul 6) „Statul asigură şanse egale de acces în instituţiile de stat de învăţământ liceal, profesional şi superior, în funcţie de aptitudini şi capacităţi” oricărui cetăţean, în mod „garantat, indiferent de naţionalitate, sex, vârstă” etc. Cu venirea la putere a comuniştilor, toate documentele oficiale sunt scrise în „moldovenească” şi rusă, este stopată trimiterea gratuită a tinerilor basarabeni la studii în România (anual circa 2.000 de burse). „Concurenţa” absolut inegală dintre limba rusă şi cea „moldovenească”, utilizarea în economie a terminologiei de specialitate preponderent în ruseşte, „adaptarea” la acest limbaj şi a tinerilor cu studii în instituţiile româneşti influenţează negativ procesul de folosire a limbii române, fapt sesizat de numeroşi experţi.
Să revenim, însă, la subiect – un pas diabolic, întreprins de puterea comunistă pentru a accelera procesul de deznaţionalizare, îl reprezintă Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova (în continuare Proiect).
Prima concluzie care se impune la lectura acestui document este că autorii Proiectului sunt certaţi cu semantica, logica, lingvistica, istoria, realitatea, şi cu... adevărul.
În compartimentul II, „Principiile politicii naţionale de stat”, scrie: „...păstrarea şi dezvoltarea diversităţii lingvistice, pe seama limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul Moldovei”. În compartimentul III, „Scopurile politicii naţionale de stat”, se spune: „...păstrarea şi dezvoltarea ... limbilor tuturor comunităţilor etnice din Moldova”. În compartimentul IV, „Sarcinile politicii naţionale de stat”, este indicat: „...susţinerea de către stat a dezvoltării limbilor ucraineană, găgăuză, bulgară, ivrit, idiş, ţigăneşti (romani) şi a altor limbi ale minorităţilor etnice care locuiesc pe teritoriul ţării noastre”. Să mă bată Dumnezeu, dar nu sunt în stare să sesizez diferenţa dintre sensurile frazelor citate. Precizăm că prima dintre acestea reprezintă un principiu, iar următoarele două poartă respectiv denumirile de scop şi sarcină. E unul din multele cazuri când noţiunile sunt, pur şi simplu, confundate.
În Proiect scrie negru pe alb: „...neutralizarea juridică şi politică a necontenitelor tentative de demoldovenizare”. (Ce termen? Probabil, a fost preluat de la separatiştii transnistreni, care în tălmăcirea acestora înseamnă „românizare” – n.n.) şi „...păstrarea şi dezvoltarea diversităţii lingvistice (de exemplu a moldovenilor – n.n.), pe seama limbilor altor grupuri etnice (bunăoară, a românilor, menţionaţi în Proiect ca etnie – n.n.) care locuiesc pe teritoriul Moldovei”. Sunt fraze al căror conţinut se bate cap în cap. Nu pot, de asemenea, să înţeleg ce ar vrea să însemne afirmaţia: „...integrarea poporului unic... al Republicii Moldova...”, care pare soră a altei expresii – „stat comun” – inventate, cu ceva timp în urmă, într-un alt document „luat” deja de apele Nistrului.
Referitor la existenţa „limbii moldoveneşti” s-a discutat şi s-a scris atât de mult, încât insistenţa de a promova vechea şi compromisa „teorie” ne provoacă un sentiment de milă faţă de cei care nu vor să înţeleagă că minciuna nu mai poate trece. Problemele lingvistice ţin, în exclusivitate, de forurile academice, de oamenii de ştiinţă cu reputaţie mondială, de scriitorii noştri din toate timpurile, un rol aparte revenindu-le celor contemporani – maeştrilor Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nicolae Dabija, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Anatol Codru, Ion Hadârcă, Serafim Saca, Arcadie Suceveanu. În context, trebuie remarcată şi opera academicienilor Dumitru Matcovschi şi Ion Druţă. Acesta din urmă, cu toate „devierile” sale conjuncturiste, precizează fără echivoc: „Cum o numim până la urmă? (E vorba de limba maternă – n.n.) Fireşte, limba română” (a se vedea volumul Ora jertfirii, Chişinău, 1998, p. 266).
„Republica Moldova constituie continuarea politico-juridică a procesului multisecular de statalitate continuă a poporului moldovenesc” – se constată în Proiect. Şi pentru cel mai puţin informat cetăţean este evidentă ignorarea cu bună ştiinţă a realităţilor noastre istorice, deloc favorabile pentru destinul românilor de la est de Prut. Aberaţia de mai sus promovată de autorii Proiectului trebuie pusă alături, „cuplată” cu cea expusă de ideologul separatismului transnistrean Vladislav Grossul, doctor habilitat în istorie: „Pe noi, moldovenii, ne-a costat prea scump afirmarea republicii noastre, de trei ori fiind lichidată statalitatea moldovenească, de aceea nu vrem să mai fie lichidată şi a patra oară” (a se vedea Literatura şi arta din 17 iunie 1999, „Din raniţa forţei imperiale”).
Proiectul prezintă în culori roze aşa-numita „pace interetnică”: „Pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale Găgăuzia statutul de limbi oficiale este consfinţit pentru limbile găgăuză, moldovenească şi rusă. În Transnistria funcţionează oficial limbile moldovenească, ucraineană şi rusă”. „Politica naţională de stat trebuie să fie orientată spre: ...depăşirea consecinţelor conflictului civil de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului XX, care a deformat relaţiile interetnice, tradiţional corecte în Moldova”. Or, aceste „exemplificări” sunt în discordanţă flagrantă cu realitatea şi trebuie interpretate ca o insultă directă la adresa populaţiei titulare a republicii, dacă nu mai mult.
„Moldovenii – naţionalitatea fondatoare a statului, împreună cu alte etnii: ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii, bieloruşii, ţiganii (romii), polonezii şi alţii constituie poporul Moldovei...”, – se accentuează în compartimentul „Dispoziţii generale”. A separa moldovenii de români echivalează cu negarea şi neglijarea adevărului ştiut de toată lumea. În 1859 are loc unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, iar în 1862 se realizează unirea constituţională şi administrativă a statului nou-format cu numele România, în care se vorbea aceeaşi limbă pe parcurs de milenii – limba română. De atunci, fiecare moldovean, oriunde s-ar afla de jure, devine român, indiferent dacă are sau nu are ştiinţă de acest act istoric. Ar fi greşit, însă, să considerăm că etnonimele muntean şi moldovean şi-au pierdut valoarea. Ca noţiuni subordonate etnonimului de român se utilizează în funcţie de provenienţă şi în raport cu Principatele istorice. Acest adevăr l-au ştiut ţarii, Lenin, Stalin etc. Situaţia respectivă e conştientizată de către Putin şi cele două Dume de Stat ale Federaţiei Ruse, de către Smirnov-separatistul, de către puterea de la Chişinău, şi, indiscutabil, de către autorii Proiectului. Din acest considerent nici nu pun în discuţie noţiunea nebuloasă „diaspora moldovenească”, care figurează în Proiect, dar care nu poate fi definită.
Proiectul, sub pretextul „consolidării păcii interetnice”, de facto urmăreşte un singur scop – legiferarea la nivel naţional a limbii ruse. Iată imperativele Proiectului: „...neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vieţii statului şi societăţii” („Dispoziţii generale”), „...asigurarea de condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea în continuare a funcţiilor oficiale ale limbii ruse” („Sarcinile politicii naţionale de stat”).
Acest Proiect, dacă va deveni o lege organică, va expune unui proces sigur de degradare nu numai limba română, limba populaţiei titulare, ci şi limbile etniilor minoritare, cu excepţia celei ruse, motiv pentru care respectivul document trebuie respins cu toată vehemenţa. Promovarea lui ar însemna o nouă încercare de a accelera procesul de deznaţionalizare a românilor moldoveni.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog