Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SOCIOLINGVISTICĂ

Legislaţie şi dispută lingvistică în Estonia şi în R. Moldova (Studiu comparativ)

Flavius SOLOMON

Alte articole de
Flavius SOLOMON
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Dacă problemele de structură – politice, sociale şi economice –, alături de handicapul tehnologic faţă de Occident au constituit motorul ce a condus Uniunea Sovietică pe drumul eşecului final, atunci controversele naţionale, în general, şi cele lingvistice, în special, au fost catalizatorul ce a „netezit” mersul spre deznodământul din august 1991. În cele mai multe republici sovietice, mai ales în cele din partea europeană, mişcările reformatoare au avut la origine cercuri culturale, oficiale sau mai puţini oficiale, care, încă din anii ’70, s-au constituit într-o opoziţie deschisă faţă de politica etnolingvistică a autorităţilor sovietice. Către sfârşitul penultimei decade a secolului trecut, anul de referinţă rămânând, desigur, 1989, în majoritatea republicilor au fost adoptate noi legi şi reglementări privind funcţionarea limbilor. Acestea vor influenţa într-o măsură considerabilă şi evoluţiile politice ulterioare.
În cele ce urmează ne propunem să abordăm, într-o manieră sintetică, două modele de reglementare în spaţiul post-sovietic a raporturilor dintre limba populaţiei titulare şi alte limbi vorbite, în special limba rusă. Este vorba de monolingvismul naţional şi bilingvismul naţional-rus. Pentru demersul nostru sunt semnificative cazurile a două foste republici sovietice – Estonia şi Republica Moldova –, state cu o istorie şi probleme asemănătoare, dar care au gestionat în mod diferit disputele lingvistice. Vom încerca să vedem care dintre aceste scenarii pot răspunde mai bine la două dintre provocările ce îşi aşteaptă încă răspunsul: 1) satisfacerea nevoilor culturale şi politice ale minorităţii ruse (rusofone) din „vecinătatea imediată” – inovaţia terminologică aparţine diplomaţiei ruse –; 2) stabilirea unor canale durabile de comunicare între diversele grupuri lingvistice, integrarea minorităţii în „societatea-gazdă” şi, în consecinţă, realizarea unei cât mai solide coeziuni sociale. Pentru cea dintâi perspectivă am fi putut apela, cu siguranţă, şi la exemplul Letoniei sau al Lituaniei, în timp ce în locul Republicii Moldova s-ar fi putut situa Bielorusia sau, într-o măsură mai mică, Ucraina.
 
 
1. Monolingvismul naţional. Cazul Estoniei
 
După 1989, alături de celelalte două state baltice – Letonia şi Lituania –, Estonia s-a remarcat prin promovarea unui monolingvism oficial naţional activ, cu scopul declarat de a lichida consecinţele a jumătate de secol de rusificare. Estonia s-a numărat printre puţinele republici sovietice în care mişcarea reformatoare, cu o puternică latură naţională, a produs mutaţii politice şi economice consistente şi de durată pe linia modernizării rapide şi a integrării europene. Încă în decembrie 1988, Sovietul Suprem al R.S.S.E. a decis să atribuie limbii estoniene statutul de limbă de stat. După proclamarea Independenţei (20 august 1991), au urmat noi modificări ale legislaţiei, amendamente care trebuiau să conducă la consolidarea importanţei acesteia. Modificarea definitivă a raportului de forţă dintre limba estoniană şi cea rusă avea să-şi găsească consacrarea în „Legea despre funcţionarea limbilor”, adoptată în februarie 1995. Limba estoniană devenea atunci, în mod oficial, singura folosită în administraţie, în timp ce alte limbi, inclusiv rusa, trebuiau să se mulţumească cu un rol mai degrabă secundar.
Politica lingvistică a autorităţilor estoniene după proclamarea independenţei a fost parte a unei strategii de revenire la situaţia etnolingvistică de până la 1940. Printre deciziile importante care au grăbit afirmarea caracterului naţional al noului stat, declarat succesor de jure al Republicii Estoniene din perioada interbelică, s-a numărat reactivarea, la 26 februarie 1992, a Legii despre cetăţenie, adoptată în 1922. Astfel, obţinerea cetăţeniei acestei ţări era condiţionată, alături de competenţele lingvistice, de locul naşterii sau naturalizare, persoanele care au intrat pe teritoriul Estoniei după invazia Armatei Roşii (iunie 1940) urmând să solicite cetăţenia în mod individual. La adoptarea prin referendum a noii Constituţii (3 iulie 1992) şi la alegerile în primul parlament post-sovietic aveau să participe doar persoanele care au primit la acea dată cetăţenia estoniană.
Noile reglementări lingvistice au avut impact important şi asupra structurii socio-economice a populaţiei rusofone din Estonia. După închiderea întreprinderilor de subordonare unională (mari unităţi industriale care ţineau de ministerele centrale de la Moscova şi produceau, în mare parte, mărfuri pentru unităţi din afara Estoniei), foarte mulţi dintre vorbitorii de limbă rusă nu au reuşit să-şi găsească imediat un loc de muncă pe măsura pregătirii profesionale, mai ales din cauza slabei cunoaşteri a limbii de stat. Rezultatul acestor evoluţii a fost apariţia unor diferenţe sociale majore între populaţia vorbitoare de limbă estoniană şi rusofoni. Astfel, salariul mediu al etnicilor ruşi din Estonia era acum câţiva ani de două ori mai mic decât cel al nativilor estonieni. Alături de problemele lingvistice, o anume agitaţie în mediul populaţiei ruse a fost provocată şi de situaţia juridică a acesteia. În anul 2000, mai puţin de 30% dintre etnicii ruşi erau cetăţeni estonieni, peste 40% apatrizi, iar aproape 30% aveau cetăţenia rusă.
 
 
2. Bilingvismul naţional-rus. Cazul Republicii Moldova
 
În cadrul transformărilor lingvistice din Republica Moldova de până la mijlocul anilor ’90 pot fi desprinse două etape distincte: 1) faza revendicativă, inspirată de intelectualitatea românofonă, începând cu anul 1987, prin care s-a urmărit anularea statutului de minoritate a populaţiei titulare şi spargerea monopolului cvasi-total al limbii ruse în viaţa politică, economică, socială şi culturală din R.S.S.M. Această etapă s-a încheiat cu adoptarea cadrului legislativ ce reglementa statutul limbii române (moldoveneşti) şi a unor limbi ale minorităţilor, în special rusa şi găgăuza; 2) perioada de penetrare a limbii române în instituţiile statului, trecerea rapidă la alfabetul latin, lărgirea sferei de folosire a limbii de stat în sistemul educaţional şi viaţa economică, armonizarea programelor şcolare cu cele din România etc. Această etapă a fost marcată de trecerea temporară de la moldovenismul sovietic la românismul cultural.
Începând cu mijlocul anilor ’90 a devenit însă tot mai evidentă tendinţa noii elite politice moldoveneşti, provenită în mare parte din fosta nomenclatură de partid, de a se îndepărta de principiile mişcării naţionale, principii formulate la cumpăna dintre ultimele două decenii ale secolului. Acest lucru trebuie explicat, nu în ultimul rând, prin dorinţa liderilor politici moldoveni de a-şi conserva poziţiile obţinute în anii „revoluţiei naţionale”, o garanţie în plus în acest sens fiind câştigarea sprijinului politic al minorităţilor naţionale – ai căror membri au fost naturalizaţi in corpore prin Legea despre cetăţenie – şi al segmentului nostalgic al populaţiei moldoveneşti. Pe de altă parte, strategiile etnoculturale, inclusiv cele lingvistice, au constituit o parte importantă în politica de reaşezare a Republicii Moldova în sfera de influenţă a Rusiei. Încă de la sfârşitul anului 1991 şi începutul celui următor, mass-media apropiate cercurilor politice pro-ruse a legat recesiunea economică şi degradarea nivelului de trai al populaţiei de aplicarea noii legislaţii lingvistice şi apropierea de România.
Această perspectivă va deveni, ulterior, unul dintre pilonii discursului a două forţe politice care se identifică cel mai mult cu promovarea moldovenismului cultural şi politic: Partidul Democrat Agrar şi Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (P.C.R.M.). Deloc întâmplător, la scurt timp după ce aveau să câştige alegerile parlamentare (1994, respectiv 2001), aceste partide au încercat să modifice curriculumul şcolar, prin înlocuirea limbii şi istoriei românilor cu limba moldovenească şi istoria Moldovei.
În 2001-2002, la fel ca şi în 1995-1996, tentativa de modificare a fragilului echilibru lingvistic în favoarea limbii ruse (de exemplu: încercările de ridicare a limbi ruse la rangul de limbă de stat, amânarea testării cunoştinţelor de limba română pentru funcţionarii publici şi conducătorii unităţilor economice de stat, tolerarea abaterilor de la legea privind funcţionarea limbilor etc.), care, şi în cadrul juridic actual, continuă să domine mai multe domenii ale vieţii publice, în special în sfera economică şi în mass-media, a condus la două prelungite crize politice, crize dezamorsate fie de părăsirea taberei agrariene de către Mircea Snegur, fie, mai recent, de intervenţia unor instituţii politice europene.
 
 
3. Câteva consideraţii finale
 
După destrămarea U.R.S.S., cca 25 de milioane de etnici ruşi din fostele republici unionale au format cea mai importantă minoritate etnică din Europa de Est şi Asia Mijlocie. Mutaţiile de ordin social, nevoia de a se adapta la condiţii noi de viaţă, sentimentul de apartenenţă la o enclavă ruptă de restul propriului grup etnic, nostalgia pentru un stat centralizat şi puternic, toate acestea formează principalele bariere în calea normalizării situaţiei, ele constituind şi motivele care stimulează orientarea spre Rusia, în calitatea acesteia de succesoare a „centrului”. Din această perspectivă, transformarea populaţiei rusofone într-o masă de manevră a forţelor care s-au opus procesului de disoluţie a Uniunii Sovietice şi, ulterior, a diplomaţiei de la Kremlin este uşor de înţeles. Nu mai puţin adevărat este însă şi faptul că dorinţa Moscovei de a ţine sub control valurile de imigranţi dinspre fostele „republici surori” au şi o motivare economică şi socială imediată. În acest moment, Rusia nu este pregătită să asimileze un număr prea mare de nou-veniţi, chiar dacă în viitor aceştia ar putea fi o sursă importantă pentru refacerea echilibrului demografic.
Pentru a convinge majoritatea etnicilor ruşi din fostele republici sovietice să nu-şi părăsească locurile de trai, diplomaţia rusă apelează, alături de măsuri administrative interne (cum ar fi, de exemplu, limitarea posibilităţilor de obţinere a cetăţeniei ruse), la presiuni asupra autorităţilor din noile state independente, cerându-le să creeze condiţii pentru implicarea activă a ruşilor de aici în viaţa economică şi politică. Una dintre posibilităţi este, potrivit multor analişti ruşi, „instituţionalizarea bilingvismului naţional-rus”.
Aplicarea consecventă a acestei strategii a condus la renunţarea de către o parte din fostele republici sovietice la unele prevederi ale legislaţiilor lingvistice adoptate în timpul „revoluţiilor naţionale” din 1989-1991. Un exemplu deseori citat în acest sens îl constituie Republica Moldova. De cealaltă parte se situează fostele republici sovietice care au promovat cu insistenţă creşterea rolului limbilor naţionale, preferând monolingvismul oficial unui bilingvism de inspiraţie sovietică.
Rezultatele abordărilor diferite ale aceleiaşi probleme sunt, la peste zece ani de la destrămarea U.R.S.S., evidente. În Estonia, de pildă, a crescut vertiginos numărul ruşilor care stăpânesc limba populaţiei titulare. Astfel, pe parcursul a doar patru ani (1989-1993), ponderea acestora avea să crească de la 13,7% la 38%. O dată cu ameliorarea condiţiilor de viaţă şi deschiderea „perspectivei europene”, în mediul comunităţii rusofone din această ţară se produc şi mutaţii importante de ordin identitar, inclusiv prin creşterea loialităţii faţă de statul estonian. Pe altă parte, acolo unde practica lingvistică a rămas sau a revenit la practicile din epoca sovietică, cunoaşterea limbii populaţiei titulare nu este considerată obligatorie pentru activitatea profesională sau contactele cotidiene, fapt care împiedică integrarea minorităţilor în societatea-gazdă şi poate constitui punctul de pornire al unor noi conflicte. Sondaje recente au arătat, de pildă, că mai puţin de jumătate dintre etnicii moldoveni (români) şi doar un număr mic de ucraineni şi ruşi – cetăţeni ai Republicii Moldova – privesc pozitiv independenţa acestui stat.
 
Bibliografie
1. Arel, Dominique, The temptation of the nationalizing state, în Political culture and civil society in Russia and the new states of Europe, Ed. by Vladimir Tismăneanu, Armonk, 1995.
2. Berditschewski, Anatoli, Russisch als Sprache der zwischennationalen Kommunikation in den GUS-Staaten, în Sprachenpolitik in Mittel und Osteuropa, Hrsg. von Ruth Wodak, Rudolf de Cillia, Wien, Passagen Verlag, 1995.
3. Dressler, Wanda, Estonie–Moldavie. Les premiers pas de la révolution démocratique, în Wanda Dressler, Le second printemps des nations. Sur les ruines d’un empire, Bruxelles, Bruylant, 1999.
4. Jonsson, Anna, Nationalising state-building and language. The case of Estonia, Uppsala, Institutionen för östeuropastudier & författaren, September 1999.
5. Lozinskaja,   .M., Zakonodatel ’nye iniciativy rossijskich parlamentariev v oblasti jazykovoj politiki na postsovetskom prostranstve v ramkach Sodrujestva Nezavisimych Gosudarstv, în Dialog ukrainskoj i russkoj kul’tur v Ukraine. Materialy III-j Me dunarodnoj naučno-praktičeskoj konferencii. 12-13 nojabrja 1998 goda, g. Kiev, Fond podder ki russkoj kul’tury v Ukraine, 1999.
6. Novye slavjanskie diaspory. Otv. red. M. Ju. Martynova. Moskva, Institut etnologii i antropologii RAN, 1996.
7. Russian at the New Minority. Ethnicity and Nationalism in the Soviet Succesor States, Ed. by Jeff Chinn and Robert Kaiser, Boulder, Colorado, Westview Press, 1996.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog