Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

Credinţă îmbrăcată în cuvânt

Larisa SOLOMON

Alte articole de
Larisa SOLOMON
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

A trecut un timp. Dar lacrima, of, lacrima, acest creier gânditor, mai brăzdează, durut, oglinda zilei.
Chipul drag şi luminos al poetului Grigore Vieru – credinţă îmbrăcată în cuvânt, model etic – şi opera – profundă şi vibrantă trăire, care, prin calitatea gândirii şi a sensibilităţii, în mod admirabil, creează o atmosferă unitară, mi-au marcat deopotrivă lumea interioară.
Zicea poetul să-şi facă ordine în viaţă: „Da, trebuie să fac / Ordine în viaţa mea / Înainte de a pleca. / Să pândesc clipa / În care pot muri fericit” (Clipa în care pot muri fericit). Ordonate rămân gândurile sale, care, trăite, simţite şi resimţite, ne echilibrează viaţa şi ne ajută să ne ridicăm deasupra durerii: „O, neamule, tu, / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană!” (Acasă).
Zilele acestea orele de limba şi literatura română au o altă structură – debutează prin lectura unui poem selectat din Taina care mă apără (Princeps Edit, Iaşi, 2008): tragism şi înălţare în Mică baladă; credinţă, puritate şi dăinuire în Biserica albă; destin şi cunoaştere în Să mergi frumos; veşnicia mamei, a graiului şi a iubitei în Poemă în munţi; iubire şi suferinţă în E-o linişte iubirea?... Astfel, golul ne este umplut de versurile poetului, care, axate pe o imagine-cheie, stau sub semnul inspiraţiei înalte.
Identic cu sine însuşi pe tot parcursul vieţii, Grigore Vieru rămâne o conştiinţă etică şi o simţire poetică complexă, prin care a dat glas unei înţelegeri emotive a timpului: „Curând / Va asfinţi soarele / Şi va avea îndureratul / Meu chip. / Ape îl vor sorbi, / Pământul l-o acoperi” (Ce tânără eşti). Iar timpul real, aflat pe urmele poetului chiar în zi de mare sărbătoare, l-a apropiat brusc, durut, de timpul-eternitate.
Ce fericire că l-am avut ca invitat la liceu într-o atmosferă de excepţie! Ca o binecuvântare divină, ziua de 17 februarie 2006 rămâne una memorabilă şi durerea se depăşeşte mai uşor.
De-a lungul vieţii, la ore şi în afara lor, am vorbit despre diverse sensuri şi semnificaţii – toate înălţătoare, de altfel, – ale destinului omului şi poetului Grigore Vieru. Acum, când s-au împlinit profeţiile poetice şi sufletu-i înaintează în lumină, cert este că sfârşitul tragic ia şi conotaţia unei avertizări date lumii că omul trebuie să aibă o altă atitudine faţă de om.
Deşi dor ne va fi de fiinţa poetului – icoană a spiritualităţii naţionale – dor de versul nescris al maestrului Grigore Vieru, să nu ne copleşească jalea, ci mândria că am fost contemporani cu el, că l-am văzut şi l-am admirat, că oricând putem să-i savurăm Cuvântul, ale cărui reverberaţii ne vor umple existenţa de sens.
Cine n-a reuşit să-l cunoască îndeaproape şi să privească în ochii calzi şi blânzi ai poetului, să se uite cu dragoste şi cu sfinţenie în ochii profunzi şi înţelepţi ai poeziei maestrului, poezie modelatoare de fiinţă, poezie care şi-a construit veşnicia. Călăuză să ne fie verbul de lumină şi de har, să-l savurăm în aspiraţiile noastre întru fiinţarea neamului şi a Limbii Române. Acum şi în veac. E Taina care ne apără. E Mişcarea în infinit.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog