Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANALIZE ŞI SINTEZE

Spiritualitate arhaică românească în romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Camelia DANIELA COJOCARU

Alte articole de
Camelia DANIELA COJOCARU
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Referindu-se la opera lui Mihail Sadoveanu, Constantin Ciopraga considera că „După Eminescu, [...] nimeni n-a realizat o mai completă hartă a spiritualităţii poporului român în dominantele lui”. Fin şi atent observator al vieţii duse după anumite legi nescrise, vechi de cînd lumea, Sadoveanu înfăţişează, în Baltagul, o societate arhaică, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ce trăieşte schimbările aduse de pătrunderea unei noi civilizaţii, dar pe care nu le acceptă cu uşurinţă, privindu-le cu reticenţă, teamă şi neîncredere.
Din centrul romanului se înalţă cu demnitate un arhetip uman memorabil şi fascinant – Vitoria Lipan. Eroina este văzută de G. Călinescu nu ca o individualitate, ci drept „un exponent al speţei”. Personajul feminin este o sinteză de spiritualitate românească. Evoluţia ei în roman este relevantă prin tot ceea ce Vitoria întreprinde, bazîndu-se pe o întreagă filozofie de viaţă, moştenită din vremuri imemoriale.
Mostre ale unor concepţii despre viaţă asemănătoare au fost adunate de cercetătorul Ernest Bernea1 în impresionanta sa lucrare Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, apărută la Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, din care vom cita în continuare, menţionînd numai paginile.
Vom folosi ca puncte de sprijin în interpretarea unor elemente de spiritualitate românească prezente în romanul Baltagul anumite idei şi concluzii enunţate de Ernest Bernea şi susţinute prin fragmente ilustrative de gîndire şi simţire autentică, prelevate printr-o asiduă muncă de teren (sînt reproduse exact expresii populare culese de la ţărani).
În concepţia ţăranului român lumea este bine întocmită. La temelie are o rînduială cosmică ce-i conferă durabilitate şi sens. Omul, făcînd parte din această lume, considerîndu-se integrat în natură, trebuie să se supună acestei ordini de nedepăşit, înţeleasă ca lege a firii, a existenţei în toate formele ei: „Lumea, aşa cum e, e zidită bine, n-o poţi schimba după voie. Lumea e-n cuprinsu ei şi noi sîntem din ea, lumea nu-i din cuprinsu nostru, al oamenilor” (E. Bernea, p. 85).
Vitoria Lipan se conformează acestor norme de existenţă umană milenară. Ca orice om din acest mediu rural străvechi, are convingerea că, fără ordine şi lege, lumea se distruge, totul moare.
La armonia universală contribuie o legătură organică a lucrurilor, ele există şi durează împreună: „Lucrurile sînt în aşa fel întocmite că se leagă unu de altu, cînd suferă într-un loc, suferă toate” (E. Bernea, p. 241).
Orice absenţă sau degradare a unui lucru atrage după sine tulburări în ordinea existenţei. Tot efortul eroinei constă în a restabili ordinea normală a lucrurilor, căci crima a dereglat echilibrul lumii. Pornind de la semnele ce i „se arată” şi pe care le „citeşte”, Vitoria caută, în drumurile ei, confirmări ale acţiunilor sale.
Un semn iniţial este chiar glasul lui Lipan, venit din memoria ei afectivă. Reamintindu-şi legenda povestită de el, Vitoria îi aude glasul, „dar nu putea să-i vadă chipul” (Baltagul, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, p. 35, trimiterile se vor face în continuare la această ediţie). Următoarele arătări rău prevestitoare sînt visele. Cel dintîi care „a împuns-o în inimă şi a tulburat-o” i-l înfăţişează pe „Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecînd spre asfinţit o revărsare de ape”. Altă dată l-a visat rău, „trecînd o apă neagră... Era cu faţa încolo”. Ca o prevestire a lucrurilor grave petrecute este „spatele întors”, „faţa încolo”, trădînd posibilitatea ca Nechifor să nu se mai afle printre cei vii. Asfinţitul, opus răsăritului, care este generatorul luminii, simbol al începutului, semnifică sfîrşitul. Iar trecerea unei ape reprezintă, în această situaţie, o întrerupere a cursului unei vieţi.
Un alt semn ce-i dă Vitoriei de gîndit este comportamentul cocoşului:
„Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu cu nădejde, aşteptînd semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă. Cîntă o dată prelung şi se miră el singur.
– Nu vine... şopti cu îngrijorare gospodina.
– Cine? tătuca? întrebă fata înfricoşată.
– Nu vine, zise iarăşi aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare” (p. 44).
Conform Dicţionarului de simboluri de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (Bucureşti, Editura Artemis, 1994), cocoşul este un simbol solar, pentru că prin cîntecul său anunţă răsăritul soarelui, dar şi simbol al inteligenţei venite de la Dumnezeu, avînd darul previziunii. Oamenii din popor au urmărit gesturile fiinţelor necuvîntătoare şi le-au atribuit anumite semnificaţii. Astfel, cocoşul i-a întărit Vitoriei hotărîrea de a pleca să-şi caute bărbatul.
Respectîndu-şi îndatoririle de bună creştină, Vitoria cere sfatul preotului, ţine post negru douăsprezece vineri. Abia apoi înştiinţează autorităţile, însă nu-şi pune nădejdea în ele. Se încrede doar în propriile puteri şi în ajutorul lui Dumnezeu. Merge şi se închină Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa. Spiritul ei organizatoric, gospodăresc se manifestă prin pregătirile riguroase pe care le face pentru plecare. În călătoria ei o va însoţi doar băiatul, iar pe fată o duce la mănăstire, lăsînd-o în grija unei mătuşi.
Conştientă că reuşita acţiunii ei depinde de momentul începutului, care trebuie să fie favorabil, ea decide: „Astăzi e o sfîntă luni şi începem împlinirea hotărîrii” (p. 77). Plecarea propriu-zisă în căutarea adevărului se produce „în zori de ziuă, vineri, în 10 martie” (p. 77).
În ceea ce priveşte timpul, ţăranii ştiu că numai prin respectarea lui, prin realizarea faptelor la vremea lor, acestea pot fi duse pînă la capăt cu bine: „Şi timpu are mersu lui şi-i bine să-l cunoşti. Cînd zice: fă toate la vreme, atunci zice că fiecare lucru are vremea lui” (E. Bernea, p. 175).
Ziua de luni e prielnică începutului unei acţiuni: „E zi mai însemnată; poate că d-aia, că-i început de săptămînă” (E. Bernea, p. 187).
Miercuri şi vineri sînt zile curate şi binefăcătoare, pentru că prin post se ajunge la înălţare spirituală. În schimb, zile nefaste sînt marţi, cînd apar „cele trei ceasuri rele” şi sîmbătă, fiind „ziua morţilor”’, nu e bine să pleci la drum sau să începi ceva.
„E bine să caţi tot la răsărit că de-acolo vine ziua, de-acolo vine lumina şi lumina-i de la D-zeu. Întunericu-i de la diavolu. Răsăritu-i locu ăl bun, îi locu de unde încep toate helea” (E. Bernea, p. 73). Se constată că Vitoria Lipan a ţinut cont de aceste credinţe şi cînd a ales răsăritul zorilor ca moment de pornire.
La începutul călătoriei, Vitoria şi fiul ei, Gheorghiţă, l-au avut ca tovarăş de drum pe domnul David, negustor evreu. El îşi expune convingerea că orice s-ar întîmpla în lume, în cele din urmă adevărul trebuie sâ iasă la suprafaţă, oricît de ascuns ar fi. Există pretutindeni semne. E necesar doar să ai privire adîncă să le descoperi şi înţelegere îndestulă să le descifrezi sensurile: „Dar, ca un om care stau şi judec, zic aşa, că toate cele de pe lumea asta au nume, glas şi semn. Aicea, în stînga pe deal, se văd şapte case de bîrne, şindrilite şi acoperite de omăt. Şi prin şapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar de spus, spun ceva. Mai întîi, spun un număr: şapte. Ai doilea, spun că-i iarnă şi gospodarii stau la vetrele lor şi pregătesc mămăliga şi topitura. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înţelesul ar fi altul. Vra să zică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata moarte de om să nu se afle leş şi să nu iasă la lumină? Se duc hultanii şi corbii ş-arată unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fîntînă, vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat se duce lupul şi scurmă. Vra să zică toate vorbesc: aşa le-a rînduit Dumnezeu” (p. 89).
Negustorul dovedeşte printr-o logică incontestabilă că, punînd cap la cap faptele evidente, se pot desluşi cele ascunse. De asemenea, o îmbărbătează pe femeia îndurerată să-şi urmeze cu încredere hotărîrea. Fără nădejde în reuşită nu este posibilă înfăptuirea. În urma unei bogate experienţe de viaţă, omul din comunitatea rurală a ajuns la această concluzie: „Din tot ce am văzut în viaţă, trebuie să ai credinţă ca să reuşeşti. De se slăbeşte credinţa, nu reuşeşti” (E. Bernea, p. 252).
Vitoria are de parcurs un drum sinuos pentru aflarea adevărului: „Vreau să zic că nu-i atît de lungă calea, cît cotită” (p. 86). Asemănător firului conducător al Ariadnei din mitologia greacă este vîntul ce o însoţeşte permanent pe femeia din Măgura Tarcăului, dîndu-i informaţii folositoare. Potrivit Dicţionarului de simboluri (menţionat anterior), vîntul este sinonim cu suflul şi, în consecinţă, cu Duhul Sfînt, cu influxul spiritual de origine cerească. De aceea sînt socotite vînturile, în Psalmi şi în Coran, mesageri divini, echivalentul îngerilor. Popasul făcut la Fărcaşa a fost impus de un „vînt rece” ce a adus „nouri negri şi vîrtejuri de ninsoare”, astfel încît „nu se vedea nici cer, nici pămînt” (p. 97). La întoarcerea de la Dorna, unde a aflat despre vînzarea oilor şi s-a interesat în ce direcţie a apucat soţul ei, vremea s-a schimbat şi „S-a răsucit vîntul şi a prins a bate de către miezul-nopţii” (p. 114). Continuîndu-şi calea, „O împingea tot cătră vale vîntul de la spate” (p. 119). Urcînd pe o potecă dificilă, şerpuită, acoperită de omăt şi gheaţă, vîntul îi este un sprijin: „avea un spulber ş-o putere vie, încît te puteai rezima cu spatele în el” (p. 121). Cu cît înainta, vîntul îi vestea apropierea de locul căutat: „vîntul i se părea Vitoriei că a contenit. Cînd se încredinţă că faptul e adevărat, simţi nelinişte” (p. 123). Acelaşi mesager divin o atenţionează cînd trece de zona care o interesează: „Acuma vedea adevărat şi bine că vîntul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt” (p. 124). Ghidată de trimisul Sfintei Ana, Vitoria nu putea rătăci calea şi nici trece mai departe. Ceea ce sperase să descopere se afla pe aproape: „D-zeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă şi să le găsească. Sf. Ana i-a şi dat semn, poprind vîntul şi întorcîndu-l pe crîngul său” (p. 125).
Înzestrată cu luciditate şi tărie de caracter, Vitoria Lipan perseverează în căutare, neîncetînd să creadă că adevărul va ieşi la lumină şi dreptatea va triumfa. Fiinţa umană are însă datoria de a da atenţie tuturor semnelor, fiecare avînd taina şi înţelesul propriu: „Iar cine va ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit şi dat pe faţă. Dator este să-l urmărească omul; rînduit este să-l urmărească fiarele şi dobitoacele. Dacă ai cunoaşte înţelesurile vîntului şi a ţipetelor de paseri, şi a scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gîngăniilor, şi a tuturor urmelor care sînt, dar nu se văd dintr-o dată, atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai tîrziu” (p. 142).
În romanul Baltagul faptele se desfăşoară pe un spaţiu vast şi variat totodată. Omul satului tradiţional clasifica locurile în bune şi rele. Loc bun era considerat cel rodnic şi ferit, reprezentat de obicei de casă, sat, prin faptul că sînt cunoscute, neexistînd pericole: „Nicăiri nu-i bine ca-n satu tău şi-n casa ta. Acolo-i locu tău, acolo-i rodu tău. Poţi căpăta toate celea în străini şi tot nu-i bine. Şi cînd mergi afară, mergi pe sigur; calci în curte ca prin casă. În străini calci tot cu teamă; nu ştii ce vine, ce te-aşteaptă” (E. Bernea, p. 38).
Pornirea la drum produce îngrijorare, pentru că sînt părăsite locurile proprii, cu însuşirile lor pozitive. E firească teama omului de necunoscut, unde pot exista forţe potrivnice care să-i zădărnicească planurile: „La drum nu-i ca-n ogradă că, de, nu eşti la locu tău, da tot mai bine-i decît să mergi pustiu peste ţarină sau mai ştiu eu cum” (E. Bernea. p. 44).
La rîndul lor, drumurile pot fi: deschise, drepte sau ascunse, şerpuite. Bineînţeles că drumul drept este mai sigur decît cel şerpuit, mai puţin supus neprevăzutului:
„Drumu drept e drum deschis, e curat; la drum drept te poţi feri. Drumu drept e sănătos că-i deschis, fără ascunziş, nici cu gînd rău” (E. Bernea, p. 45).
Drumurile şerpuite, ascunse, pot aduce rău călătorului. În locurile numite „sucite”, în special în regiunile de munte, omul se simte mai în primejdie. Asemenea drumuri întortocheate nu sînt agreate, ci evitate în măsura posibilului: „Ici-colo e tot altă formă de relief şi nu ştii de unde vine rău, că şi el are ascunzişurile lui” (E. Bernea, p. 45).
Orice intervine pe parcursul drumului are o influenţă negativă, producînd o tulburare a călătoriei. Podul este un obstacol, apa, prăpastia sînt elemente care distorsionează calea dreaptă. Un astfel de drum şerpuitor a fost străbătut de Nechifor Lipan. Avînd încredere în oamenii pe care-i considera prieteni şi bazîndu-se pe forţa sa fizică, nu a bănuit nimic şi şi-a găsit pierzania în aceste locuri primejdioase şi în împrejurări suspecte. Vitoria i-a călcat pe urme: „Pe urmă a suit un drum şerpuit săpat în stîncă, ocolind în singurătăţi pe sub vulturi. [...] Iar muntele, cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii, se cheamă Stănişoara” (p. 121).
Străbătînd o cale cotită, întreruptă pe alocuri, Nechifor şi-a dus la împlinire destinul tragic. La această constatare ajunge Vitoria, reflectînd asupra celor întîmplate: „Dar dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura, D-zeu prin sfînta de la Bistriţa, a adus-o pe dînsa, Vitoria, pe căi ocolite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pămînt sfînt, cu toate rînduielile ştiute” (p. 141).
Similară este concepţia străveche a poporului român, potrivit căreia fiinţa umană vieţuieşte avînd o soartă anume, anterior hotărîtă de către divinitate. Ceea ce a fost rînduit se va săvîrşi de-a lungul întregii vieţi pînă la moarte.
„Cînd vii pe lume ai o soartă; trăieşti şi mori aşa după cum ţi-a fost sortit. Timpu trece şi se împlinesc toate după cum i-a fost dat” (E. Bernea, p. 168). Totuşi, la fel de adevărat este că voinţa omului poate influenţa în mare măsură soarta sa.
Tot într-un vis, femeia a primit înştiinţare de la omul ei şi a înţeles că nu peste multă vreme îl va afla: „Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întîia oară Lipan se întoarse arătîndu-şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei” (p. 136).
O dată găsite osemintele lui Nechifor şi îndeplinile rînduielile religioase de înmormîntare, Vitoria îşi va putea afla tihna. Şi-a făcut pînă la capăt datoria, a răzbunat moartea soţului şi a restabilit echilibrul în comunitatea rurală patriarhală. Natura i-a fost alături, îndrumîndu-i paşii, arătîndu-i printr-un grai anume care este adevărul şi unde zace ascuns, pentru ca ea să-l facă deplin cunoscut. Armonia universală fiind restatornicită, viaţa îşi poate continua cursul. Romanul Baltagul prezintă o fericită îmbinare a mentalităţilor înrădăcinate în societatea rurală veche cu trăirile, simţămintele reale ale femeii îndurerate care-şi caută bărbatul dispărut.
 
Note
1 Ernest Bernea (28 martie 1905, Focşani – 14 noiembrie 1990, Bucureşti), sociolog şi etnograf român. A făcut studii de specializare (1930-1933) în sociologie şi istoria religiilor la Paris şi Freiburg. A participat la faimoasele campanii monografice ale profesorului Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii sociologice româneşti. A fost cercetător în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti. Volumul Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român conţine un bogat material documentar înregistrat din zone etnografice de mari tradiţii populare. A urmărit descifrarea unui mod specific de a gîndi, expresie a unei mentalităţi şi coordonate etnice. Alte opere: Timpul la ţăranul român (1940), Îndemn la simplitate (1941), Maramureşul, ţară românească (1943), Civilizaţia românească sătească (1944), Poezii populare în lumina etnografiei (1976), Cel care urcă muntele (1996), Crist şi condiţia umană (1996), Treptele luminii (1997).
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog