Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CRITICĂ, ESEU

PRO DIDACTICA

COŞERIANA

RECURS LA PATRIMONIU

LECŢIILE ISTORIEI

MEMORIALISTICĂ

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

PROZĂ

POESIS

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ANIVERSĂRI

Omul care caută în tăcere...

Claudia PARTOLE

Alte articole de
Claudia PARTOLE
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

S-ar putea să ne fi apropiat destinele un izvor, la care alergam cîndva să ne oglindim chipul, un drum care ne scotea în lume Copilăria, o şcoală cu dascălii ei prin care am primit poveţe întru a trece mai uşor şi cu mai multă siguranţă greutăţile vieţii. S-ar putea să ne fie legată existenţa provizorie aici prin nişte întîmplări similare, a căror semnificaţie ajungem a o descifra mult prea tîrziu.
Eu, bunăoară, studentă fiind, aveam o senzaţie ciudată la lecţiile profesorului Vladimir Zagaevschi (făceam cu dumnealui seminare şi lecţii practice la cursurile Introducere în lingvistică, Fonetică, Dialectologie). De fiecare dată trăiam impresia unei întîlniri cu cineva apropiat, care-mi apare în preajmă pentru a mă apăra. Şi îmi explicam acea stare prin faptul că, involuntar, mă ducea gîndul la Vitalie Zagaevschi, fratele dascălului universitar, jurnalist care m-a iniţiat în ale ziaristicii de la primele probe, a fost, de fapt, primul meu îndrumător. Numai că dincolo de acest sentiment mai simţeam şi un dor ciudat, nestăvilit, de satul meu, ba mai aveam şi senzaţia setei (tocmai la lecţiile dlui Zagaevschi!) – aş fi dorit să beau apă, dar nu obişnuită, ci din izvorul care înfrumuseţa Cotova mea. Iată acestui sentiment i-am aflat lămurire peste aproape trei decenii... Cunoscutul lingvist şi profesor universitar, specialist în fonetică şi dialectologie – Vladimir Zagaevschi, a învăţat în aceeaşi şcoală cu mine (înaintea mea!), a coborît aceleaşi cărări întortocheate spre minunatul izvor care pe atunci părea să oglindească revolta vulcanică a cristalelor lichefiate în cuptoarele adîncului şi afierosite luminii – aici, cu siguranţă, i-a fost binecuvîntat harul de a mîngîia Cuvîntul şi de a-l rosti întîi cu inima... A plantat şi dînsul un copac în parcul din faţa şcolii. Poate alături, peste cîţiva ani, mi-am răsădit şi eu copacul meu!.. Cine ştie?! Atîtea nu le înţelegem noi, oamenii, sau dacă le pricepem – e mult mai tîrziu decît a fost momentul cînd ne-am împlinit nişte fapte ori am achitat unele datorii.
Vladimir Zagaevschi a fost poetul şcolii mele (mîndria învăţătorilor!) prin anii 1949-52. S-ar fi putut să fi citit aceleaşi cărţi din modesta bibliotecă a satului. Şi aceleaşi aspiraţii de mari descoperitori în ale versului le-am avut, poate... De ce nu?! Doar timpul ne distanţează, dar ne şi apropie, iar prin sigiliul său ne marchează destinul într-un fel ştiut doar de el. Vladimir Zagaevschi a cunoscut, a urmărit, a trăit momente unice din soarta Basarabiei (dar şi a satului meu!) – războiul, deportările, foametea organizată, colectivizarea forţată, anii secetei – toate acestea, bineînţeles, întipărindu-se în memoria unui copil sensibil şi receptiv precum era. După care, fireşte, îşi începu lucrarea sa simţirea şi imaginaţia. Scria mult, scria inspirat, iar tot ce i se părea mai reuşit publica în ziarele raionale şi republicane. La un concurs de poezie, organizat de ziarul Tînărul leninist de pe atunci, a fost premiat cu o diplomă şi cu o mică bibliotecă. Absolveşte cu „gramotă” şcoala de şapte ani din Cotova, apoi deţine medalie pentru succese excelente la învăţătură şi purtare exemplară studiind la şcoala medie din satul Chetrosu, acelaşi raion (Drochia).
Pînă şi în alegerea profesiei ni se aseamănă destinele. Şi eu visasem să ajung medic... Îndemnat de părinţi, dar, posibil, şi de un sentiment al compasiunii, Vladimir Zagaevschi o ia mai întîi spre medicină. Astfel a fost să înveţe doi ani la Universitatea de Medicină şi Farmaceutică „Nicolae Testemiţeanu”, Facultatea Medicină Generală. Îi plăceau toate obiectele, studia cu mare interes, numai că tînjea după poezie. Aceasta l-a şi determinat pînă la urmă să ia o altă decizie. Deşi majoritatea colegilor, profesorilor de la medicină vedeau în el un medic adevărat şi încercau, în fel şi chip, să-l oprească, nu s-a lăsat convins. Adevărat că alţii, observîndu-i felul de a fi, prea mărinimos şi receptiv la toate, au zis printre altele că „doctorul nu trebuie să moară alături de bolnav”. L-a îndemnat să mediteze serios înainte de a abandona medicina şi rectorul Nicolae Testemiţeanu, care tocmai venise în fruntea instituţiei şi, contactînd cu studenţii, îl remarcă într-un fel aparte pe Vladimir Zagaevschi. Discută de cîteva ori cu el, îl şi povăţui: „Ştii că Drochia are nevoie de medici?! Or, dacă vrei să fii învăţător – poţi fi la noi, aici la medicină. Şi dacă scrii poezie, te pot prezenta la Uniunea Scriitorilor. Scrie, nimic n-o să-ţi încurce. Dar gîndeşte-te bine, să nu-ţi pară rău mai apoi...”.
A meditat, desigur, dar în favoarea poeziei. Între timp frecventa dimineaţa medicina, după masă lecţiile la universitate. Dacă te răzgîndeşti poţi reveni, l-a încurajat la despărţire ca un părinte rectorul Testemiţeanu, iar la universitate l-au susţinut şi l-au tratat cu acelaşi sentiment patern şi colegial profesorii Ion Racul (prorector), Ion Osadcenco ş.a. A trebuit să depună un efort dublu! Vara a susţinut „diferenţele”, apoi... Apoi au urmat alte căutări, alte opţiuni. Mereu a trebuit să fie îndrăgostit de mai multe, dar să aleagă ceva care să-i aparţină, care intuia că-i e menit de soartă. Astfel, ajungînd la Facultatea de Istorie şi Filologie, secţia de limbă şi literatură română („moldovenească”), realizîndu-şi visul mult dorit, ia parte activă în cercurile literare, frecventează cenaclul de jurnalistică, dar, pînă la urmă, se lasă ademenit de lingvistică. În mod special îl preocupă problemele de fonetică, fonologie şi dialectologie. În anii de studenţie, apoi treizeci de ani la rînd, în cadrul expediţiilor dialectologice, se manifestă în postură de cercetător, dar şi îndrumător chibzuit al echipelor de studenţi. Colindă în lung şi-n lat toată Basarabia, Bucovina, Transnistria şi Maramureşul din dreapta Tisei. Dialectologia ajunse a fi marea pasiune a tînărului cercetător! Mărturisirea îi aparţine chiar dumnealui: „Mi-a plăcut în mod deosebit graiul din regiunea Transcarpatică, de asemenea şi cel cronicăresc al maramureşenilor. Aceste expediţii mi-au sugerat şi tema viitoarei teze. Într-un fel m-a îndemnat să-mi aplec urechea la vorba străbunilor Faina Cojocaru, care era o profesoară a timpului ei. Graţie îndemnului dumneaei de atunci, m-am apucat serios de dialectologie...”.
Sînt tentată să cred că destinul special îşi testează mereu aleşii, descoperitori în anumite domenii. Cum altfel s-ar explica faptul că, chiar şi la finisarea studiilor universitare, dl Vladimir Zagaevschi a fost pus la o încercare destul de dificilă, care, fireşte, i-a solicitat atît pregătire în profesie, cît şi prezenţă de spirit, dar mai ales intuiţie. Trebuia să aleagă cu ce să se ocupe în viitor, adică întreaga-i viaţă. S-ar fi putut întîmpla să i se accepte oferta de simplu învăţător în Răscăieţii Căuşenilor (şi ar fi fost un dascăl excelent, sînt sigură), numai că la aşa-zisa repartizare asistase şi academicianul Nicolae Corlăteanu, care-i fusese profesor şi-i apreciase înalt teza cu titlul Sistemul fonetic şi fonologic al graiului cosăuţean, de aceea îl şi invită la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, sectorul de dialectologie şi fonetică experimentală. Ar fi lucrat şi azi acolo, dacă peste un an nu revenea, la insistenţa profesorilor de la Universitate, la Alma Mater, unde-şi începe activitatea didactică în funcţia de lector la Catedra de Limbă Română şi unde a fost să-l întîlnesc eu fiind studentă, cînd mă întrebam de ce-mi inspiră dor de casă şi de izvor, ascultîndu-i vorba calmă, echilibrată, cuminte şi, minunîndu-mă (împreună cu alţi colegi de-ai mei) de cuminţenia şi prea marea răbdare a profesorului de a ne tolera nerăbdarea juvenilă şi necuminţenia care se manifestau mai ales cînd aveam în faţă un lector atît de cumsecade. De unde era să ştiu atunci (eu şi alţii alde mine) că lectorul Vladimir Zagaevschi (care susţinuse deja la medicină două examene de licenţă: la anatomie şi la histologie) schimbase munca de vraci care-l tratează pe om, oferindu-i medicamente, pe lucrarea grea ce tratează prin Cuvînt sufletul unui Neam.
„Înţelesei fiind la medicină, la practica pasivă în clinică, unde mergeam pentru a vedea suferinţe, a asculta gemete, a respira aerul cu miros de medicamente şi a oferi bolnavilor de trei ori pe zi pastile, că am nevoie de altceva. Şi acel ceva care se cheamă viaţă, tinereţe, l-am aflat aici, la Universitate, alături de studenţii care vin, apoi pleacă. Cît de mult mă bucur acum şi întotdeauna îndeosebi de cei care vin pentru că vor ceva!” (Vl.Z.).
Parcă ar fi, mi-a mărturisit dl Zagaevschi, o continuare a jocului de-a şcoala, început şi preferat în copilărie, cînd imita cu exactitate vocea învăţătorului, mai şi născocind alte metode şi manuale de „predare”. Or, viaţa pare, ca într-o vrajă, a ne reîntoarce la jocurile copilăriei, doar plasîndu-ne într-o altă, nouă şi mult mai responsabilă ipostază, iar jocul este decisiv.
Timp de patru decenii de activitate ştiinţifico-didactică asiduă, dl Vladimir Zagaevschi publică o serie de materiale didactice, programe analitice şi prospecte ale cursurilor predate; de asemenea, colaborează la scrierea manualelor universitare de Fonetică, Dialectologie, Gramatică istorică ş.a.
Sînt lucrări înalt apreciate în instituţiile de învăţămînt din Republica Moldova şi Ucraina (Universitatea din Cernăuţi). Iar manualul Fonetica (Chişinău, Lumina, 1993), bunăoară, scris împreună cu acad. Nicolae Corlăteanu, a trezit interesul mai multor profesori universitari din România (Iaşi, Cluj-Napoca). Aş dori să ilustrez această constatare prin cîteva opinii vizavi de manualul de Fonetică:
Onufrie Vinţeler, profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca: „este considerată de specialişti ca foarte utilă şi elaborată după cele mai avansate principii ştiinţifice din domeniul foneticii şi fonologiei” (v. Omagiu acad. Nicolae Corlăteanu la 80 de ani); prof. Teodor Cotelnic (Chişinău) susţine, de asemenea, că lucrarea „conţine noi viziuni de interpretare... cititorul poate găsi răspuns aici la cele mai diverse probleme referitoare la structura fonetică a limbii materne” (v. RLŞL, 1995, nr. 3, p. 21);
Andrei Avram, fonetician şi fonolog reputat (Bucureşti), consideră că după monumentala operă a lui S.Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, apărută în 1959, „în România nu a fost publicată nici o lucrare cu un conţinut similar în ultimele decenii”.
Impresionează aceste păreri, în special după ce dezvălui un alt moment, după mine, influent din viaţa dascălului meu universitar şi colegului meu de şcoală înainte-mergător. Este, s-ar părea, un detaliu neînsemnat şi totuşi elocvent: se „îmbolnăvise” de la începuturile sale de gîndire românească! Puţini dintre studenţii de la filologie se furişau la Fondul de aur al Bibliotecii Universităţii (aşa se numea secţia de literatură română cu grafie latină) sau la secţia de literatură străină a Bibliotecii Naţionale (fosta Krupskaia), unde-i aştepta multrîvnita hrană spirituală... tabu!? Şi, totuşi, „escapadele” curioase ale fostului student Vladimir Zagaevschi (timid, dar atît de temerar) mi se par mult mai impresionante decît ale altor curajoşi de la filologie.
Dumnealui părea pornit (dar nu de unul singur!) printr-un labirint al cunoaşterii în domeniul foneticii, cărare ce îl ducea în adînc, spre începuturile unei impresionante discuţii în jurul fonemului şi al statutului fonematic al limbii române, care perpetua de aproape două decenii (anii ’50-’60), şi care implica oponenţii a două şcoli fonologice – Şcoala Bucureşteană în frunte cu Al. Rosetti şi cea Clujeană cu Em. Petrovici. Am menţionat deja că Vladimir Zagaevschi nu era solitar în acest sondaj – prin contopirea spirituală cu cercetătorii din Ţară, ajunsese a penetra teoria fonemului, care, ştiut lucru – „pentru noi structuralismul fonologic era ceva nou” (Vl.Z.). Această comuniune de spirit l-a şi inspirat pe profesorul Vladimir Zagaevschi să mediteze şi să ia o poziţie fermă, proprie, exprimată prin intermediul unor articole (publicate în reviste şi ziare) atît referitor la problemele ce ţin de lingvistică, cît şi pronunţîndu-se întru apărarea limbii române ca limbă de stat şi a alfabetului latin. De asemenea, participînd cu diverse comunicări la numeroase manifestări ştiinţifice în Republica Moldova şi în România, se face părtaş la discuţiile urmărite în anii tinereţii, numai că de astă dată fiindu-i apreciat cuvîntul de mari personalităţi ale limbii şi spaţiului românesc. Se alătură prin proprie contribuţie celor care apără Limba română atît de scumpă, de cunoscută şi necunoscută, de dragă şi de mult pătimită (aici la noi).
Cînd profesorii noştri, înainte-mergătorii ajung, asemeni Profetului, la răscruce, gîndeşti fără să vrei: în ce măsură moştenesc averea oferită de Cel care mi-a fost învăţător? Or, vorba unuia dintre cei mai de seamă oameni ai timpului George Gurdjielf: „Dacă un discipol nu e pregătit să fure de la maestru, nu va avea nimic”. În ce măsură l-am „furat” noi, discipolii, pe cunoscutul lingvist şi profesor universitar Vladimir Zagaevschi (?), cel care niciodată pe nimeni, prin cuminţenia sa, nu a forţat să ia ceea ce a adunat el cu osîrdie. Părea să-l repete prin gestul îngăduitor pe marele Profet (e vorba de personajul în care s-a întrupat Kahlil Gibran, spunîndu-ne: Ia cît poţi. Iar el, la rîndu-i, a căutat şi mai caută adevărul în tăcere... Acesta e pentru mine colegul meu de şcoală (descoperit abia acum) şi profesorul de la Alma Mater – Vladimir Zagaevschi. Adun toată recunoştinţa şi respectul meu faţă de cei dinaintea mea, pentru a-i dori la această răscruce de ani Inspiraţie.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog