Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PRO DIDACTICA

În căutarea paradisului pierdut

Ludmila ARMAŞU-CANŢÂR

Alte articole de
Ludmila ARMAŞU-CANŢÂR
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Grigore Vieru a sacralizat copilăria,
maternitatea, lucrurile simple şi suferinţa

Mihai Cimpoi
 
Motivul copilului şi al copilăriei, atestat în operele scriitorilor din toate timpurile, este prezent mai ales în creaţia lui Grigore Vieru. Nu întâmplător debutează cu versuri pentru copii, devenind poetul preferat al multor generaţii, tocmai prin accederea la valorile universale: copilul, mama, casa părintească, graiul, neamul. Or, casa este locul protecţiei de ostilităţile exterioare şi părăsirea ei este egală cu părăsirea Centrului, ducând la aneantizare. De aceea, întoarcerea acasă reprezintă pentru poet visul cel mai răscolitor şi profund: „...Las’ că vin eu cu bătrâna / Şi nepotul o să-l iau, / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: «Hau»! // ...Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut, / Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut”(Casa mea). Concomitent, prin figura divinizată a mamei sale, Grigore Vieru va imortaliza chipul luminos al Femeii ca simbol al generării vieţii, ca o întruchipare a valorii şi înţelepciunii, ca o zeitate protectoare, ca un factor de ordonare a universului. Mama este cea care, prin calmul şi sentimentul de stabilitate pe care îl degajă, introduce în spaţiul firescului şi simţirea pentru Dumnezeu: „...Mama mea viaţa-ntreagă, / Stând la masă, ea şi eu, / Se aşază între mine / Şi-ntre Unul Dumnezeu. // Oh, şi crede-aşa într-Însul, / Că-n albastru văzul ei / Chipul Lui de pe icoană / Se străvede sub scântei. // Şi eu ţin atât la mama, / Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc”(Autobiografică).
Tot pe mama o asociază cu dragostea de patrie şi de grai: „Mamă, tu eşti patria mea! / Creştetul tău – / Vârful muntelui / Acoperit cu nea. / Ochii tăi – / Mări albastre. / Palmele tale – / Arăturile noastre. / Respiraţia ta – / Nor / Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş. / Inelul / Din degetul tău – / Cătare / Prin care ochesc / În vrăjmaş. / Basmaua – / Steag, / Zvâcnind / Ca inima... / Mamă, / Tu eşti patria mea!” (Mamă, tu eşti...).
De fapt, sufletul copilului, legănat de poveştile mamei, va porni la drum în universul imaginaţiei, în care legendele şi basmele cu eroi în permanentă căutare de fericire, frumos şi adevăr se asociază, pentru Grigore Vieru, cu mitul copilăriei: „Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească / A mamei mână părintească...”(Mâinile mamei). Or, poetul vede lumea prin prisma mamei (Acasă, Izvoare, Patria, Abecedar, Mică baladă, Război, Cămăşile etc.). După cum afirma criticul literar Adrian Dinu Rachieru, „...mama devine osia lumii... El caută «umbra copilăriei» (de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocenţei, acel «univers fericit» invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietăţile. Cum poetul este un «duh al vieţii», reveria natală, devoţiunea, delicateţea (tânjind replierea) caută obsesiv chipul mamei...”: „Nimic mai trist, mai dureros / Decât poetul / Rămas orfan de mamă. / În locul versului ce n-a / Venit, iubita vine / Mai frumoasă / decât cântecul. / În locul fratelui ce te-a / Trădat, alt frate vine. / Dar cine, / Cine-n locul ei / Să vină ar putea – / În locul mamei?!” (Poeţii).
Concomitent, puritatea, inocenţa vârstei candorilor, este transmisă şi celor pe care îi iubeşte: „Basarabia este un copil înfăşat în sârmă ghimpată”, „Poeţii sunt copiii naturii”, „Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă”, de aceea îşi pune o dorinţă firească: „Aş vrea să redevin copil pentru a regăsi în sufletul meu încrederea în oameni”. Ignorând răutăţile unora: „Mai bine mă cunoaşte / Cea care ură-mi poartă...”, depăşind vicisitudinile vieţii:„Sunt vechi / Ca taina şi ca marea. Ca raza cea de sus / A bolţii. / În mine / N-a murit mirarea / Chiar dacă / Mă răniră colţii. / Sunt vechi, / Cu lacrima de-o seamă, / Cea de la care-mi / Iau fiinţa. / Iubirii îi dau chip / De mamă / Şi urii / Chip de suferinţă” (Inscripţie pe cartea copilăriei), sfidându-şi parcă destinul („...Nu am, moarte, cu tine nimic...”, „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi...”(Când), „Mare eşti, moarte, dar singură, tu...” (Prin mine un cântec), „De moarte nu mă tem...” (Doină) etc.), poetul porneşte în căutarea paradisului pierdut: „Pierzând pe mama, / Mi-a rămas Patria. / Dar nu mai sunt copil / De atunci. // Caut umbra copilăriei, / Caut umbra măsuţei / În iarba de-acasă / Şi scăunelul pierdut. // Cine-a găsit / Un scăunel cu trei picioare, / Să-l întoarcă poetului”(Caut umbra).
Conştientizând că paradisul, model al perfecţiunii, este imposibil de atins în viaţa reală, fiind un spaţiu prin excelenţă închis („Cine oare poate trăi până la capătul dragostei sau până la capătul morţii?!”), eul liric vierean nu va mai putea scăpa de senzaţia apăsătoare a scurgerii timpului, problema vârstei fiind capitală, deoarece aduce cu ea depărtarea de mamă (Iartă-mă, Pe drum alb, pe drum verde...), „îmbătrânirea” şi, totodată, izgonirea din paradisul copilăriei: „...În ziua când a murit mama, a murit în ochii mei întregul univers. În ziua când s-a sfârşit mama mi-am dat seama că sunt muritor. Şi m-am simţit orfan...”.
Dramatismul acestei situaţii, neputinţa de a schimba ceva în nemiloasele legi ale firii apare într-o serie de poezii: Făptura mamei, Tăcerea mamei, Steaua mamei etc.
Şi totuşi transcenderea timpului şi restabilirea contactului cu viaţa „adevărată” va fi încercată de poet pe diferite căi: prin iubire, joc şi creaţie: „Merg pe pământ / şi sun ca vioara. / Toate îmi par că sunt / Prima oară. / Ca un copil / Aştept dimineaţa, / Până la lacrimi / Mi-e dragă viaţa. // Orice splendoare / Mă doare, / Mă doare-această floare / Şi frumuseţea ta! / Şi-această zi / Ce mâine nu va mai fi, / Nu va mai fi!...” (Ca prima oară)...
...Poetul a iubit viaţa până la lacrimi, a creat cu inima, a înţeles că talentul, sensibilitatea, spiritul estetic nu sunt, din păcate, o garanţie a fericirii. Din contra, ele pot fi semnul unei vulnerabilităţi în faţa defăimării, a invidiei, a inculturii. Totuşi Grigore Vieru rămâne a fi poetul preferat al românilor de pretutindeni, el însuşi constituind (ca şi întreaga sa operă!) o oază de lumină pe acest multpătimit pământ, regăsindu-se acum, resemnat, în veşnicie: „Ah, tot mai liniştit mi-e verbul / Şi dragostea, şi-a mea viaţă. / Ca floarea pomului pe apă / Îmi curge somnul lin pe faţă. / Arată-mi-se-n vis un cântec, / Îl cânt cum cântă numai dorul: / «Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi, / Ia apa, dar să-mi laşi izvorul». / «Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?», / Iubita parcă mă întreabă, / Iar eu, senin, răspundu-i parcă: / «Mă pregătesc de flori şi iarbă»”... (Ah, tot mai liniştit mi-e verbul).

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog