Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

O excelentă monografie

Eugenia DODON

Anatol CIOBANU

Alte articole de
Eugenia DODON
Anatol CIOBANU
Revista Limba Română
Nr. 6-10, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Motto: „Pe pămînt străvechi şi magic,
Numai dînsa ni-i stăpînă,
Limba neamului meu dacic:
Limba noastră cea română!
(Gr. Vieru)
 
Sub îngrijirea Editurii Junimea din Iaşi, acum doi ani, a apărut un studiu de excepţie „Limba română în documentele administrative din Transilvania, Banat şi Bucovina (1750-1830)”, semnat de Ecaterina Ţaranu.
Se ştie că aceste trei ţinuturi au avut o dezvoltare aparte, spre deosebire de Moldova şi Ţara Românească, fiind influenţate sub toate aspectele, în special, din punct de vedere lingvistic, în perioada stăpînirii austro-ungare a Ardealului şi a Banatului. Cucerită de unguri încă din sec. al X-lea cu forţa armelor, Transilvania a suportat impunerea administraţiei maghiare (mai tîrziu, austro-ungare). De asemenea, limba română a fost influenţată atît de limba maghiară, cît şi de cea a etnicilor germani – saşi şi şvabi – stabiliţi în Transilvania, dar şi a celor cehi, slovaci, sîrbi, croaţi etc.
Transilvania, fiind ţinutul românesc cu cei mai mulţi etnici care, la rîndul lor, în anii 1750-1830, perioadă dinaintea răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan şi a revoluţiei din 1848, au exercitat influenţă şi asupra limbii, întrucît stilul de administrare era impus de stăpînitori. Fără îndoială, frămîntările social-politice din cele trei provincii româneşti şi-au lăsat amprenta şi asupra evoluţiei limbii române, fapt reliefat în mod elocvent în prezenta lucrare.
Cu toate dorinţele austro-ungurilor de a stăpîni cît mai mult întinderile româneşti, forma de guvernare o constituiau ordonanţele imperiale traduse din germană în maghiară (era vorba de legi, dispoziţii, ordine, fiscalitate etc.).
De-a lungul existenţei sale, Banatul a fost dominat de austro-unguri şi de turci. Aici s-a reflectat simţitor influenţa limbilor germană, maghiară, sîrbă etc. Marea majoritate a acestui ţinut cunoaşte cel puţin două limbi, cu precădere maghiara şi germana, dar cu influenţe ale dialectului sîrbesc.
Este remarcabil faptul că multe secole atît în Transilvania, cît şi în Banat limba latină era bine cunoscută datorită bisericilor, unde serviciile divine se făceau în latină şi ordonanţele imperiale erau lipite pe uşile bisericilor.
Această incursiune istorică face mai accesibilă informaţia pe care o prezintă autoarea cărţii recenzate.
Analiza faptelor de limbă în perioada indicată constituie obiectivul esenţial, pe care îl realizează autoarea, excluzînd intenţionat materialul atît despre starea social-politică a acestor provincii aflate sub ocupaţie străină, cît şi despre alte evenimente politice: desprinderea Bucovinei din trupul Moldovei şi asasinarea domnitorului Grigore Ghica; Proclamaţia de la Islaz; Răscoala lui Tudor Vladimirescu; Cîmpia Libertăţii de la Blaj; Eteria lui Ipsilanti etc.
O privire de ansamblu ne conduce la gîndul că această lucrare poate fi comparată cu un atlas lingvistic al celor trei ţinuturi ale României, în care descoperi un adevărat tezaur pentru ulterioarele cercetări, ce ţin de acest domeniu.
Încă din primele pagini ale cărţii, chiar şi un cititor mai puţin avizat în problemă, îşi va da seama că limba este aidoma unui izvor nesecat. Numai identificîndu-l, va constata lesne că acesta se varsă într-un pîrîu, pîrîul – într-un rîu, rîul – într-un fluviu, fluviul – într-o mare şi marea – într-un ocean.
Luînd ca reper investigaţiile acad. Al.Rosetti, B. Cazacu, L.Onu ş.a. privind istoria limbii române şi stilurile ei, autoarea stăruie asupra diverselor caracteristici ale stilului administrativ.
Problema stilului în general, a celor funcţionale în special este examinată într-o corelaţie prioritară cu stilul limbii întregului popor şi cu cel al vorbirii, pe de o parte, şi stilul limbii literare normate, pe de altă parte. Lucrarea se axează pe studiile lingviştilor notorii: F. de Saussure, Ch. Bally, I. Coteanu, P. Diaconescu, Şt. Munteanu, Gh.Bulgăr ş.a.
E.Ţaranu argumentează ideea că stilul unui mesaj trebuie să fie întocmit în corespundere cu unele rigori ale limbii. A adera la un anume stil funcţional înseamnă a fi într-o interdependenţă directă cu normele impuse sau de emiţător, sau de referent, sau de destinatar. Unul dintre aceşti trei factori ai comunicării este mereu dominant.
Deşi despre stilurile funcţionale s-a scris mult, semnatara acestei lucrări reia în discuţie subiectul pe cît de controversat, pe atît de important, fapt deloc întîmplător. În accepţia autoarei, normele stilurilor funcţionale pentru fiecare „destinaţie specială” se stabilesc dificil, de aceea unul dintre criteriile primordiale şi deocamdată cel mai sigur este cel de expresivitate – nonexpresivitate (p. 18). Totodată, admitem întrebarea firească pe care E.Ţaranu o adresează cititorului: „În ce măsură se poate accepta o totală inexpresivitate pentru multe din aşa-zisele ştiinţe umaniste sau pentru unele ordine, dispoziţii, memorii, procese-verbale de constatare, dări de seamă etc. Acestea conţin multe formulări conotative, avînd în acelaşi timp şi o oarecare expresivitate” (p. 19).
E. Ţaranu defineşte trăsăturile stilului administrativ din perspectiva actului de comunicare, ce rămîne a fi într-o conexiune permanentă dintre emiţător şi destinatar. De stilul administrativ ţin textele redactate după următoarele variante:
– societate (emiţător) – individ (destinatar): legi, decrete, memorii, autobiografii, sesizări, propuneri, reclamaţii, dări de seamă, rapoarte, procese-verbale etc.;
– individ (emiţător) – individ (destinatar): contracte civile (de muncă, de împrumut, de moştenire etc.);
– societate (emiţător) – societate (destinatar): contracte oficiale.
Se relevă, aşadar, rolul emiţătorului şi al destinatarului, elemente ale unor funcţii sociale.
În cele din urmă, autoarea demonstrează că stilul administrativ este unul labil, supus întruna schimbării, mai ales la nivel lexical. Nu încape îndoială că evoluţia istorică a societăţii (organizarea ei statală) se răsfrînge nemijlocit asupra particularităţilor stilului administrativ. De exemplu, mesajele au o structură tipică, fapte de limbă, stereotipe la nivel de lexic, morfologie şi sintaxă, repetîndu-se cu insistenţă. Astfel, stilul administrativ reprezintă un statut sui-generis bine fixat în limba română literară care, în ordine istorică, a apărut primul (p. 29).
Analiza documentelor din anii 1750-1830 îi oferă autoarei posibilitatea de a sesiza legătura indisolubilă dintre conţinutul acestora cu istoria Transilvaniei din perioada respectivă. Pe un grupaj de texte cu referire la cele trei ţinuturi româneşti într-un anume timp, E.Ţaranu argumentează particularităţile lexico-gramaticale ale stilului administrativ. Mesajul, specificul, individualitatea stilului administrativ dictează utilizarea cutărei sau cutărei părţi de vorbire.
Cititorul ia cunoştinţă de evoluţia părţilor de vorbire frecvente (substantiv, diverse categorii de pronume, numeral, verb şi modurile lui, conjunctiv şi condiţional, folosirea viitorului în loc de prezent în Codurile de Procedură Penală ş.a.).
Pare deosebit de edificatoare şi demnă de reţinut concluzia autoarei că „stilul administrativ din această etapă se situează într-o fază de căutare, de tranziţie, în care elementele culte, latineşti, savante, în special, se combină atît în lexic, cît şi în domeniul gramatical cu cele populare şi regionale” (p. 45). E de la sine înţeles că se conturează cîteva tendinţe esenţiale ale stilului administrativ, ce cu timpul vor deveni norme.
În sintaxă, de asemenea, se profilează anumite particularităţi specifice. După cum constată E. Ţaranu, textele administrative au o frază lungă, complicată, cu o topică diferită de cea a limbii vorbite. Se are în vedere caracterul particular al sintaxei documentelor din perioada examinată, ce rezidă în diferenţele de topică, în numeroasele dislocări sintactice, în exprimarea redundantă, în reluările de orice fel se menţine, de fapt, topica frazei latine (p. 53). În stilul administrativ e o abundenţă a unităţilor de tip atributiv, de asemenea sînt prezente diverse tipuri de subordonate circumstanţiale.
Plecînd de la cercetările efectuate de Gh.Bulgăr, P. Diaconescu, M. Avram, V. Guţu-Romalo vizînd sintaxa frazei, autoarea descrie varietatea mijloacelor de exprimare a raporturilor sintactice în limba documentelor administrative cercetate. Se ajunge la concluzia că „sintaxa documentelor studiate se supune, aproape total, normelor în vigoare în cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea” (p. 73).
Această concluzie autentică este foarte utilă pentru sintaxişti care pot să se familiarizeze cu structura frazei într-un stil mai puţin cercetat, pe un material concret de limbă română. Ideea despre exprimarea lipsită de concizie, despre construcţiile sintactice confuze, ce persistă vreme îndelungată, se desprinde din analiza meticuloasă a documentelor oficiale. În consecinţă, autoarea aderă la opinia lingviştilor că „în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea stilul administrativ este mai puţin evoluat decît alte varietăţi funcţionale ale limbii române” (p. 74).
Capitolul „Lexic” conţine un material adecvat şi vine în sprijinul afirmaţiei cum că prezenţa unui fond de cuvinte deosebit pentru exprimarea noţiunilor necesare în această sferă a comunicării face ca stilurile să se diferenţieze între ele (p. 75).
Întemeindu-se pe constatările ştiinţifice anterioare despre căile de formare a terminologiei administrative (folosirea cuvintelor din fondul tradiţional al limbii comune, fie cu sensul curent, fie cu alt sens, uneori calchiat, şi prin împrumut), autoarea conchide că, în calitate de termeni, se utilizează, preponderent, împrumuturile neologice recente. În limba comună numărul cuvintelor specializate este mai redus, deşi mulţi termeni în limbajul administrativ au căpătat accepţiuni specializate.
Meritul autoarei constă în eşalonarea unui mare număr de termeni excerptaţi din documentele cercetate şi care au pătruns din limba comună. E vorba de termeni specializaţi sau de accepţiuni specializate, ce reflectă activităţi administrative şi juridice: decrete, legi, învoieli, relaţii de familie, ranguri, ierarhie socială, ocupaţii etc. În capitol se expune un material valoros pentru filologi şi jurişti, din care aflăm că terminologia tradiţională conţine straturi lexicale ce diferă ca vechime şi origine. E vorba de termeni moşteniţi din latină, utilizaţi într-o accepţiune specializată înainte de apariţia primelor texte juridice (judeca, jura, lege, martor etc.), adăugîndu-li-se unele împrumuturi vechi slave (dijmă, jalbă) şi maghiare (bir, vamă).
Evident, după concluziile autoarei, majoritatea termenilor de limbă comună o constituie cuvintele preluate din limbajul curent, ce au căpătat, aşa cum am subliniat mai înainte, unele accepţiuni specializate odată cu dezvoltarea societăţii şi, implicit, a activităţilor în domeniul vieţii publice. Unii dintre aceşti termeni, susţine E.Ţaranu, pot fi regăsiţi în vorbirea populară. Astfel de termeni vor constitui baza dubletelor sau a seriei lor sinonimice, apărînd deseori ca elemente explicative în glosarele, destul de numeroase, ce încearcă să facă traductibile o serie de neologisme.
Ţinînd cont de cercetările lingviştilor G.Ivănescu, D.Ursu şi N.A. Ursu despre evoluţia limbii literare în sec. al XVIII-lea şi în primele decenii ale sec. al XIX-lea, în Transilvania, în Banat, şi după 1755 – în Bucovina, E.Ţaranu afirmă că, în urma realităţilor sociale diferite, a traducerilor, a diverselor surse de influenţă, terminologia administrativă din Transilvania se caracterizează prin trăsături proprii distincte. Aceasta şi o face să se deosebească întrucîtva de terminologia administrativă a timpului din celelalte Principate.
Un fapt destul de relevant pentru lexicul administrativ din Principate de la începutul sec. al XIX-lea este că turcismele se situează pe prim-plan. Acestea denumesc funcţii sociale, obiecte concrete, biruri. De asemenea, sunt frecvente şi grecismele (exprimînd idei abstracte, nume de acţiuni), elemente lexicale din limbile romanice, germanice, slave (de exemplu, influenţa rusă concurează cu cea grecească).
În Transilvania, datorită perpetuării relaţiilor economico-sociale ce au generat-o, terminologia capătă un caracter inedit abia pe la sfîrşitul sec. al XIX-lea, cînd elementul neologic este prezent peste tot. În Transilvania şi Banat, limba diverselor tratate politice, a privilegiilor comerciale, a actelor administrative, a unei bogate corespondenţe este cea latină, influenţa acesteia e resimţită permanent. Aşadar, cărturarii ardeleni recurg la unele cuvinte din limba latină, din limbile romanice, eventual din limba germană. Scrise în limba latină, lucrările juridice din Transilvania (cărţile de legi, decretele etc.) conţineau, fireşte, termenii respectivi.
Stilul administrativ în Transilvania şi Banat din perioada vizată se evidenţiază printr-un număr impunător de elemente latine, fapt valabil şi astăzi. Mulţi dintre termenii de largă circulaţie în documente apar cu forma şi sensul actual. Aceştia constituie un fundament pe care se vor fixa împrumuturile romanice de mai tîrziu (termenii sînt grupaţi în diverse grupe tematice). Printre ei se enumeră termenii ce şi-au păstrat sensul nealterat şi în limbajul administrativ actual: „Dintre numeroasele neologisme latine ale epocii numai unele au reuşit că ocupe o poziţie sigură în vocabularul activ al stilului administrativ, consacrîndu-se definitiv” (p. 89). Concluzia autoarei cum că „primatul în încercările de formare a unei terminologii administrative în Transilvania şi Banat din perioada 1780-1850 îl deţin elementele de origine latină” (p. 93) este pe deplin justificată.
În monografie nu este trecută cu vederea nici influenţa limbii germane asupra lexicului: este considerabil numărul de cuvinte latineşti, ce au pătruns fie direct, fie prin filieră germană. Limba română literară este influenţată în Transilvania în această perioadă şi de limba maghiară „care îi transmitea, într-o pronunţare specifică, mai ales neologisme de provenienţă latină şi germană” (p. 96).
E.Ţaranu studiază şi glosele ce dovedesc încă o dată fenomenul cunoaşterii şi al folosirii pe scară largă a limbii latine în Transilvania şi în Banat.
Particularităţilor stilistice ale stilului administrativ li se rezervă un spaţiu limitat în lucrare, fiind examinate după principiul actului de comunicare: emiţător – destinatar – cauza referinţei – obiectul referinţei. Respectiv, se face uz de un material gramatical şi stilistic adecvat conţinutului documentelor din acea vreme. Ca trăsătură esenţială a stilului administrativ „impersonalitatea are în această perioadă doar caracter de tendinţă” (p. 119).
E foarte util şi important „Glosarul” din paginile 127-188, în care Ecaterina Ţaranu reuşeşte să înregistreze (în ordine alfabetică), să explice sensul, să indice originea (etimonul) la circa 800 de unităţi lexicale. Acest „Glosar” este un veritabil tezaur pentru lexicografi şi lexicologi.
Încheind prezentele note, ne raliem la opinia autoarei că în stilul administrativ, cercetat în plan sincronic, se conturează anumite particularităţi ce îl diferenţiază de altele, oferindu-i-se un loc aparte în istoria stilurilor funcţionale.
Lucrarea se înscrie printre puţinele studii ce abordează istoria şi evoluţia limbii române în sfera administrativă, aspect ce mai rămîne deocamdată insuficient explorat.
Studiul examinat se deosebeşte printr-o lăudabilă rigoare ştiinţifică, faptele de limbă şi datele statistice servind ca argumente forte pentru a identifica originea unor termeni, structura unor enunţuri relevante pentru Transilvania, Banat şi Bucovina în anii 1750-1830.
Lucrarea recenzată este o substanţială contribuţie la dezvoltarea lingvisticii româneşti, fiind un autoritar vademecum pentru cei ce vor cerceta, în continuare, stilurile funcţionale şi lexicul limbii române în general. Autoarea prezentei monografii merită multe şi afectuoase omagii pentru munca depusă şi frumoasele rezultate obţinute.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog