Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REPERE

Marca ontologică a Chişinăului

Mihai CIMPOI

Alte articole de
Mihai CIMPOI
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Se pare că marca ontologică a Chişinăului, dedusă din descrierile documentar-literare, este închiderea. George Meniuc vorbea în acest sens de „orizontul închis” basarabean, pe care îl scruta din mahalaua Munceştilor, zisă şi mahalaua Balan. Tot el îşi amintea de bălăriile şi stufărişurile Bâcului ca de un tărâm al visării şi al născocirilor imaginare. E un orizont închis ce visează la deschidere, cel puţin prin intermediul proiecţiilor fantasmagorice.
Ce este în fond Chişinăul, înscris într-un cerc al închiderii fiinţiale? Stea încremenită, după cum se credea în vechime? Oraş-sat, adică o localitate hibridă ruralo-orăşenească? Un Turn Babel al naţionalităţilor, în care alături de români (moldoveni), atestaţi cu o prezenţă de circa 50 de procente la sfârşitul secolului al XIX-lea, locuiesc evrei, ruşi, ucraineni, germani, armeni conduşi de Manuc Bei, greci conduşi de fraţii Ipsilanti? Oază de viaţă patriarhală, loc de exil (cazul Puşkin) sau penitenciar, căci, după mărturisirea lui Elisée Réclus, clădirea principală a oraşului era, la un moment dat, uriaşa puşcărie cu patru turnuri dinţate, care se înălţau deasupra caselor joase? Oraş de margine, centru de provincie, centru natural al Basarabiei, prin căile ferate şi şoselele care îi lipsesc, după cum îl credea Gheorghe Bezviconi, învăţatul? Selişte a străinilor care veneau (vin) să petreacă şi să uite de probleme şi necazuri, îmbrăcat în costum arlechinesc de dolmane husăreşti, şepci căzăceşti, mitre greceşti şi tichii evreieşti, căciuli de miel autohtone (aşa îl vedea şi Negruzzi, cu streini petrecând, în nuvelele sale). Cuibar al nacialnicilor, ofiţerilor, pomoşnicilor, vlădicilor, namestnicilor, serdarilor, moşierilor şi boierilor, guvernatorilor, spătarilor, logofeţilor (în 1436 voievozii Moldovei Ilie şi Ştefan dădeau un hrisov logofătului Vancea, în care se precizează, ca hotar, şi Chişinăul pe Bâc), generalilor (ruşi), mitropoliţilor, senatorilor, preoţilor, jicnicerilor, vel-pitarilor, stolnicilor, „fruntaşilor”, căminarilor, burgomiştrilor, medelnicerilor, vistiernicilor, paharnicilor?
Oraş blestemat, vorba lui Puşkin, care poartă pecetea unui blestem negru, al unui fatum iremediabil? Târg al ocârmuitorilor civili sau şi centru de cultură cu scriitori, preoţi luminaţi şi cărturari puşi pe fapte culturale? Oraş oriental, după cum îl vedeau mulţi călători?
Să ne oprim un pic la această din urmă întrebare. Dovezi că avem de-a face şi cu un Chişinău literar şi artistic sunt destule. Maria Cebotari şi Bogdan Petriceicu Hasdeu ar fi două nume de ajuns. La ele se adaugă, însă, multe altele de prestigiu cultural deosebit: Al. Hâjdeu, Negruzzi, Russo, Stamati, Donici, Moruzi, Stere, Mateevici, Dobronravov, Bănulescu-Bodoni, Gurie Grosu, Bernardazzi, Grecu, Sulac, Loteanu, generaţia de intelectuali care a votat Unirea în şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918, toate generaţiile de scriitori interbelici şi postbelici. Chişinăul a inspirat excelente pagini de beletristică, de memorii şi filozofie a culturii – ale lui Sadoveanu, Gala Galaction, Goga, Rebreanu, Crainic, Blaga.
El semnifică, etimologiceşte, izvor, după cum spune legenda, şi constituie o sursă de inspiraţie pentru o cohortă întreagă de oameni de litere şi artă.
Revenind la marca sa ontologică paradoxală pe care i-o dă închiderea/deschiderea, ne amintim, cu strângeri spasmatice ale creierului nostru şi ale fiinţei noastre de margine de ţară şi de margine de continent, de ceea ce spunea Wiegel, fost viceguvernator (centru de „murdărie morală sau acea fizică”), de ceea ce spunea într-un „negru” reportaj al său, din 1939, Geo Bogza: „Chişinău. În pata neagră a pământului, oază de culori albe şi verzi, case şi copaci, interferenţe cromatice. Case aliniate, egale, acoperişuri roşii de ţiglă. Şi în partea de nord a oraşului, spectacol straniu, cimitirul evreiesc, puzderie de pietre albe, mortuare. E singura pată albă, compactă, din toată Basarabia” (vezi Basarabia, ţară de pământ, Bucureşti, 1991, p. 15). Tot astfel, înfundat în noroi, îl vede şi Stere. La constatarea lui Vania Răutu că este murdar, un personaj din romanul În preajma revoluţiei al lui Constantin Stere, pe nume Manin, replică: „– Bre, bre, bre, câte fasoane! Apoi noi suntem deprinşi ca să ne aduceţi de sus glodul boieresc. Aşa-i făcut Chişinăul. Pe străzi se scurge noroiul de sus în vale, din cartierele boiereşti spre mizeria Broscăriei. Aşa-i toată societatea basarabeană. Aşa-i toată Basarabia. De sus se scurg murdăriile boiereşti şi îneacă mizeria din vale”.
Pe noroiul acesta fatal a mai căzut totuşi câte o rază de lumină. Şi dacă la 1912 Nicolae Iorga remarca lipsa unei conştiinţe basarabene (în volumul Basarabia noastră), iată că ora stelară care a fost perioada interbelică, anii ’60-’80 şi în special ultimul deceniu al secolului al XX-lea, a schimbat marca ontologică a Chişinăului şi însăşi hlamida Chişinăului literar şi artistic. El a fost repus în matricea lui stilistică firească, devenind o cetate a culturii româneşti. „Oraşul asiat” are parte de o deschidere europeană. S-a restrâns şi acţiunea neantizatoare a noroiului. Oricum, are şansa supravieţuirii prin cultură.
 
Mai 2003
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog