Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REPERE

Simbolurile municipiului Chişinău

Silviu ANDRIEŞ-TABAC

Alte articole de
Silviu ANDRIEŞ-TABAC
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

„Viaţa omului modern freamătă de mituri pe jumătate uitate,
de hierofanii decăzute, de simboluri dezafectate.
Desacralizarea neîntreruptă a omului modern a alterat conţinutul vieţii sale spirituale,
nu i-a sfărâmat însă matricele imaginaţiei: un întreg deşeu mitologic
dăinuie în zonele slab supuse controlului.”
Mircea Eliade
 
Omul trăieşte într-o lume de simboluri create de mintea sa şi de tradiţia colectivă. Scrierea, gesturile, sunetele, imaginile, arborii, animalele sau orice altceva ce există fizic sau spiritual nu sunt doar simple lucruri, fenomene, obiecte şi realităţi. Tot ce ne înconjoară poartă şi o încărcătură simbolică. Simbolurile pot fi universale, naţionale, etnice, comunitare, colective, familiale, personale sau de altă natură.
Comunităţile urbane întotdeauna s-au individualizat prin fenomene emblematice făcând parte din sistemele heraldic, vexilologic, faleristic, arhitectonic etc. Stema, drapelul, imnul sunt atributele simbolice minime ale unei localităţi. Lor li se pot adăuga şi altele, în funcţie de necesităţile curente, moda şi moravurile epocii, ingeniozitatea edililor sau alţi factori.
Capitala Republicii Moldova, municipiul Chişinău, aflat pe calea autoafirmării şi definirii entităţii sale, a făcut deja câţiva paşi siguri întru realizarea unor însemne proprii. La aceste prime simboluri municipale ale Chişinăului ne vom referi în cele ce urmează.
 
I. STEMA
Istoriografia heraldicii chişinăuiene cuprinde mai multe capitole. Dintre acestea vom recomanda două, a căror paternitate ne aparţine. Monografia Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei (Chişinău, Editura Museum, 1998) tratează istoria simbolurilor heraldice ale Chişinăului în contextul întregii provincii, urmărind evoluţia şi involuţia gândirii heraldice în spaţiul evocat în titlul monografiei, iar în studiul Heraldica Chişinăului: trecut şi viitor, publicat în anuarul arhivelor Republicii Moldova Pergament (vol. I, 1998, p. 109-126), se analizează critic procesele şi simbolurile heraldice ale urbei adoptate şi utilizate în fiecare din perioadele istorice parcurse. Concluziile rezultate din aceste două cercetări, pe scurt, ar fi următoarele.
1. Nici unul dintre specialiştii care au tratat până în prezent istoria Chişinăului nu a reuşit să depisteze stema medievală moldovenească a târgului, fie pe sigilii, fie pe alt tip de surse istorice.
2. După anexarea interfluviului Nistru-Prut în 1812 de către Imperiul Rus şi constituirea pe acest teritoriu a Regiunii Basarabia cu reşedinţa la Chişinău, conform obiceiului heraldic rusesc, oraşul-capitală a purtat întotdeauna stema provinciei. În răstimpul aflării în cadrul Imperiului Rus Basarabia a avut trei steme:
a) Scut tăiat. Sus, pe aur, acvila bicefală neagră a Imperiului Rus, iar jos, pe albastru, capul de bour al Principatului Moldovei. [Fig. 1]. Această primă stemă a provinciei, dată uitării repede de contemporani şi aproape necunoscută istoricilor, a fost şi primul blazon al Chişinăului.
b) Scut tăiat. Sus, pe roşu, acvila bicefală, purtând pe piept un scut roşu cu stema Moscovei (Sf. Mare Mucenic Gheorghe – purtătorul de biruinţă, călare pe un cal alb şi lovind cu suliţa un balaur), ţinând în gheara dreaptă o făclie şi un fulger, iar în cea stângă o cunună de laur. Jos, pe aur, un cap de bour negru învederând Principatul Moldovei. [Fig. 2]. Această a doua stemă, aprobată de împăratul rus Nicolai I la 2 aprilie 1826, avea aceeaşi compoziţie cu cea din 1815. S-au schimbat doar smalturile, însă greşit din punct de vedere heraldic. Semantic acest blazon exprima ideea că Rusia, prin forţa sa militară, a reuşit să rupă şi să stăpânească o parte din teritoriul istoric al Ţării Moldovei. Această stemă a fost în vigoare pentru provincie şi pentru capitala ei până la 1878.
c) În 1873 Basarabia a fost transformată din Regiune (unitate administrativă cu un regim special de organizare) în Gubernie (unitate administrativă ordinară cu regim de organizare comun pentru tot imperiul). O nouă stemă a Guberniei Basarabia a fost introdusă prin decretul imperial din 5 iulie 1878. Ea reprezenta: În câmp albastru un cap de bour de aur, cu ochii, limba şi coarnele roşii, însoţit între coarne de o stea de aur cu cinci raze şi din flancuri la dreapta de o roză de argint cu cinci petale şi la stânga de o semilună de argint spre stânga. Bordură din culorile Imperiului (negru, aur, argint – n.n., S. A.-T.). Scutul este timbrat de o coroană imperială şi înconjurat cu frunze de stejar de aur unite cu lenta ordinului Sfântul Andrei (alb-albastră – n.n., S. A.-T.). [Fig. 3].
Între timp, în cadrul Departamentului Heraldic de la Sankt-Petersburg au fost elaborate reguli noi pentru ierarhizarea stemelor. Conform acestora, Chişinăul urma să poarte aceeaşi stemă a guberniei, dar cu decoruri exterioare prevăzute pentru oraşele de reşedinţă, adică scutul trebuia timbrat cu o coroană murală de aur şi înconjurat de două spice de aur unite cu lenta ordinului Sfântul Alexandru Nevski (roşie de moar – n.n., S. A.-T.). [Fig. 4]. Anume acest proiect, discutat în prealabil la 13 februarie 1875, după aprobarea noii steme a Guberniei Basarabia, devine în mod automat stema oficială a Chişinăului.
Astfel, constatăm că în această perioadă, contrar canoanelor heraldice europene, Chişinăul nu a avut o stemă proprie.
3. În cadrul României Mari, pentru prima dată s-a încercat stabilirea unei steme a Chişinăului. Oraşul a fost declarat municipiu în urma reformei administrativ-teritoriale din 1925, iar stema lui, elaborată de Comisia Consultativă Heraldică de pe lângă Ministerul de Interne al Regatului, s-a introdus prin decretul regal din 31 iulie 1930, cu următoarea descriere oficială: „Pe scut albastru, o acvilă de aur, cu aripile lăsate în jos, privind spre dreapta. Peste tot: stema Moldovei. Scutul timbrat de o coroană murală cu 7 turnuri. Simbolizează realipirea acestui vechi oraş moldovenesc la patria-mumă.” [Fig. 5]. Acest blazon a fost prima stemă oficială a oraşului.
4. Epoca sovietică a fost vitregă pentru heraldică până în anii 1960, când renaşterea acestei ştiinţe a început cu paşi mărunţi. În R.S.S. Moldovenească prima manifestare în sens heraldic a fost tocmai emblema sărbătoririi semimileniului Chişinăului (a doua oară!) în 1966. Această emblemă, rezultată dintr-un concurs, a fost concepută de arhitectul Alexandru Minaev, care a pornit de la legenda potrivit căreia toponimul Chişinău provine de la cuvântul arhaic „chişinău” ce însemna izvor. Emblema reprezenta un scut triunghiular scobit în cap de ambele părţi, de culoare neagră, zidit cu piatră albă în forma unei frunze de viţă-de-vie stilizată, cu vârful în jos, din care curge un izvor albastru, şi având deasupra inscripţia în două rânduri „500” şi „Chişinău” cu litere chirilice. [Fig. 6].
Această emblemă a fost foarte populară şi s-a manifestat plenar în diverse domenii. Mai târziu edilii oraşului au încercat în două rânduri, în 1970 şi 1988, să elaboreze prin concurs un blazon pentru capitala noastră, dar în ambele cazuri fără izbândă.
5. În şedinţa din 8 august 1991 Comitetul executiv al Consiliului municipal Chişinău de deputaţi ai poporului (şedinţă prezidată de Nicolae Costin), în baza faptului că stema interbelică a municipiului „n-a fost anulată legislativ nici de România, nici de Republica Moldova”, a decis reluarea, începând cu 31 august 1991, a acesteia (în noua variantă grafică a pictorului Gheorghe Vrabie) pe ştampilele, blanchetele, insignele sale, pe obiectele designului urban şi de informaţie vizuală. [Fig. 7].
6. Cu toate că Gh. Vrabie a redesenat vechiul blazon mai frumos şi mai modern, această stemă nu-şi îndeplineşte funcţia sa primordială: să identifice cu maximă claritate localitatea, să scoată în evidenţă individualitatea urbei, să fie inconfundabilă cu altele. Or, stema actuală a Chişinăului poate fi utilizată cu acelaşi succes şi în cazul altor oraşe moldoveneşti situate pe ambele maluri ale Prutului. În acelaşi timp, obiceiul de a acorda stema unui teritoriu reşedinţei acestuia este, după cum am arătat mai sus, un obicei rusesc şi nu se înscrie în tradiţia europeană şi românească. Acum Chişinăul poartă de facto stema Republicii Moldova.
La aceste concluzii mai vechi ar fi de adăugat observaţia că autorităţile capitalei, din anul 1995, de când a fost instituită pe lângă Preşedintele Republicii Moldova Comisia Naţională de Heraldică – organism însărcinat cu supravegherea utilizării simbolurilor heraldice pe teritoriul Republicii Moldova –, şi până în prezent, din motive pe care le putem doar presupune, nu au înregistrat în mod oficial blazonul în Armorialul General al Republicii Moldova.
 
II. DRAPELUL
Cel de-al doilea simbol ca importanţă al oraşului este drapelul municipal. Acesta a fost elaborat de cuplul de pictori Gheorghe Vrabie şi Eudochia Cojocaru-Vrabie şi aprobat de Primăria municipiului în şedinţa din 11 iunie 1998, iar de către Comisia Naţională de Heraldică în şedinţa din 28 septembrie 1998.
Drapelul reprezintă o pânză dreptunghiulară albă (1:2), având la mijloc un brâu torsant galben alcătuit din trei fire, peste care broşează în centrul pânzei armele municipale. [Fig. 8].
Flamura albă a drapelului, conform explicaţiei date de autori, simbolizează spaţiul „cetăţii”, iar brâul torsant, element împrumutat din ornamentica monumentelor de arhitectură, – timpul în care evoluează şi se dezvoltă „cetatea”, cu fazele sale: prezent, trecut şi viitor, precum şi Trinitatea.
Acest drapel poate fi admirat flotând pe sediul Primăriei municipale, precum şi în cadrul unor manifestaţii urbane cu caracter divers.
Lăsând aprecierile artistice (care sunt secundare, de altfel) pe seama criticilor de artă, vom insista doar asupra unor defecte de ordin ştiinţific pe care le conţine acest drapel. Nu înainte, însă, de a reaminti că vexilologia, ca şi heraldica, este o ştiinţă cu reguli şi canoane stabilite care se dezvăluie doar celor iniţiaţi şi care nu pot fi ignorate în nici un chip de cei ce se implică în producerea unor mostre vexilologice noi.
1. Brâul torsant nu este o piesă vexilologică. Pentru a exprima ideea dorită de autori existau modalităţi ştiinţifice suficiente şi nu era deloc nevoie de „descoperiri” noi, extracanonice.
2. Problema incompatibilităţii culorilor alb şi galben şi cea a utilizării a două nuanţe de galben (pleonasm vexilologic) nu au fost rezolvate, dar nici motivate.
3. Reprezentarea stemelor în drapel tale quale, deşi este un procedeu vexilologic legal, este totuşi ultimul ca valoare şi se utilizează doar atunci când celelalte procedee, mai corecte şi mai valoroase, nu pot individualiza suficient posesorul. Or, Chişinăul a avut destule.
În fine, cu amărăciune trebuie să recunoaştem că acceptarea acestui drapel de către Comisia Naţională de Heraldică, chiar dacă s-a făcut sub anumite presiuni, a fost o greşeală, totuşi, doar, aşa cum ne învaţă (în zadar oare?!) strămoşii: Caesar non supra grammaticos. Dar, ca şi în cazul stemei, ne păstrăm convingerea că drapelul municipal va fi adus în conformitate cu canoanele vexilologice şi va avea înfăţişarea ce va întruni toate calităţile care să-i permită să reziste în timp.
 
III. IMNUL
Cel de-al treilea simbol al oraşului – imnul său – a fost adoptat la 11 iunie 1998. Muzica aparţine compozitorului Eugen Doga, iar versurile poetului Gheorghe Vodă.
Imnul oraşului are o istorie pe măsura valorii sale prezente şi viitoare. Ca toate imnurile adevărate, acesta nu a fost scris special, ci a devenit imn în timp. Cântecul s-a născut în 1971 şi a fost scris de autori pentru filmul televizat Chişinău-Chişinău, realizat de regizorul Ion Mija. Se numea Cântec despre oraşul meu şi era menit să unească imaginile oraşului de pe peliculă într-un tot întreg.
Tema Chişinăului nu era una nouă pentru creaţia lui Eugen Doga. În 1967 compozitorul, în calitate de alcătuitor, publică la Editura Cartea Moldovenească culegerea bilingvă româno-rusă de cântece Oraşul cântă, în care vom găsi şi trei melodii ale sale: Cu mine-i cântecul pe versuri de P. Darie, Mări de flori pe versuri de A. Ciocanu şi Şantier ni-i ţara toată pe versuri de N. Esinencu – piese care făceau parte din ciclul muzical pentru orchestrele de estradă Ritmurile oraşului scris în anii ’60.
Noua melodie ce însuma o profundă simţire naţională şi un impecabil profesionalism era de un lirism pătrunzător care nu oboseşte auzul nici după 30 de ani. Versurile simple ale lui Gheorghe Vodă exprimau o sinceritate tinerească şi naivă, creând o atmosferă feerică de linişte, bucurie şi încredere în viitor, iar varianta tradusă în limba rusă de V. Lazarev cu multă pasiune şi dragoste, variantă ce a avut o circulaţie mai largă, a reuşit să prindă şi chiar să întărească această atmosferă şi s-o facă apropiată inimii ascultătorului. Toate acestea, îmbinate cu vocea atât de profundă şi cutremurătoare prin curăţenia şi lumina ei, dar şi prin naturaleţea, autenticitatea şi frumuseţea primei interprete Sofia Rotaru, au acordat cântecului o şansă unică şi nesperată atunci de autori dar valorificată multiplu pe parcursul anilor.
În 1972 melodia a obţinut premiul doi la Concursul unional al cântecelor dedicate semicentenarului U.R.S.S. În acelaşi an ea a fost publicată în numărul 178 al periodicului Pesni radio i kino, îngrijit la Editura moscovită Muzîka. La 5 mai 1973, Sofia Rotaru a interpretat cântecul în Studioul de concerte „Ostankino” în cadrul primului tur al Festivalului unional televizat „Pesnea-73”, repetându-l şi în finala festivalului, imprimată la 16 decembrie 1973, când E. Doga a primit şi diploma de laureat. În iunie 1973 Sofia Rotaru va obţine cu aceeaşi melodie premiul I la Festivalul Internaţional „Orfeul de aur” din Bulgaria. În acelaşi an lui Eugen Doga i s-a decernat premiul „Boris Glavan” al comsomolului din Moldova, inclusiv pentru acest cântec, pentru prologul la telefilmul Chişinău-Chişinău şi semnalele postului de radio „Luceafărul” derivate din aceeaşi melodie.
Melodia a fost înalt apreciată atât în mediul profesional (în fondul personal „Eugen Doga” păstrat la Arhiva Naţională a Republicii Moldova există scrisori de felicitare de la compozitorul bielorus Igor Lucenok, compozitorul lituanian Mikas Novikas şi alţii), cât şi de cel mai larg public. Pe parcursul anilor 1973-1974 piesa era difuzată la posturile de radio centrale şi locale din fosta U.R.S.S., dar şi în Bulgaria, Polonia, R.D. Germană, Cehoslovacia şi alte ţări. Cântecul era interpretat de diverse colective de artişti amatori sau profesionişti, a fost publicat în ziare (Moskovski Komsomoleţ, Govorit i pokazîvaet Moskva ş.a.), în câteva culegeri de cântece de estradă, s-a înregistrat pe discuri. Prima frază muzicală a cântecului a devenit semnal oficial de identificare al postului de radio „Luceafărul”, al programului I de radio, ulterior al ceasului de pe turnul Primăriei. Concertele susţinute de ansamblul vocal-instrumental „Cervona Ruta” în august 1974 la Teatrul de estradă „Ermitaj” din Moscova se încheiau cu acest cântec.
Dacă e să răspundem la întrebarea de ce Cântec despre oraşul meu s-a bucurat de un succes atât de mare, cred că am putea spune că el a avut valoarea unui manifest al generaţiei tinere din anii ’60 – epocă de mari izbucniri creative şi spirituale – manifest care exprima şi întruchipa cele mai frumoase sentimente ale oamenilor de atunci, scăpaţi de sărăcie, nevoi, foamete, răni ale războiului şi persecuţii politice dure soldate cu morţi, precum şi ale copiilor lor care simţeau noi energii şi aveau destulă încredere într-un viitor bun, manifest care exprima şi întruchipa toate acestea într-un mod foarte sincer, convingător şi strălucit. Melodia era predestinată să dăinuie.
În această ordine de idei, este de înţeles de ce edilii oraşului, atunci când s-a pus problema creării unui imn pentru urbe, şi-au aplecat urechea la sfaturile care au venit pe mai multe căi şi au rugat autorii muzicii şi versurilor Cântecului despre oraşul meu să le revadă, după care i-au acordat statutul de imn oficial al Chişinăului.
E. Doga a rescris melodia pentru cor şi orchestră, iar Gh. Vodă a creat practic un text nou, din care, cu regret, au dispărut frumoasele versuri cu valoare de simbol „oraşul meu cu umeri albi de piatră” şi „oraşul meu, al tău, al tuturor”. Textul nou, în general, a devenit mai solemn, mai pompos şi are amprenta unei seriozităţi imnice premeditate, dar a pierdut din lirismul şi tinereţea de altădată.
 
IV. ALTE SIMBOLURI ŞI UNELE CONCLUZII
În afara celor trei simboluri iminente, Chişinăul are şi altele.
Dintre monumentele de arhitectură, în epoca sovietică, oraşul de cele mai multe ori era identificat cu Arcul de Triumf sau Sediul Primăriei. În ultimii 10 ani, însă, numărul monumentelor-simbol ale capitalei noastre a crescut. Cel mai important este monumentul lui Ştefan cel Mare, figura căruia a marcat întreaga mişcare de renaştere naţională. Clopotniţa Catedralei, prin însuşi faptul rezidirii ei pe locul vechi, a devenit o emblemă a renaşterii spirituale şi pocăinţei pentru păcatele din trecut. Edificiul Palatului prezidenţial, denumit în popor cu căldură „păpuşoiul”, tinde să devină personificarea puterii stăpânului lui. Poartă anumite încărcături simbolice Aleea Clasicilor, Monumentul lui Puşkin, Porţile oraşului şi alte edificii sau monumente.
 
* * *
Analizând ansamblul simbolistic existent al capitalei, constatăm că procesul creării simbolurilor municipale este abia la începuturi, ideile urmând să se cristalizeze cu timpul în forme definitive. Prin lipsa de experienţă, dar şi prin nivelul în general scăzut al conştiinţei heraldice, vexilologice şi simbolistice în societate, se explică greşelile deja comise, care, accentuăm, pot fi depăşite cu sprijinul puţinilor specialişti şi al forurilor competente.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog