Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GÂNDURI PENTRU GRIGORE

Pe marginea funeraliilor lui Grigore Vieru

Nichita DANILOV

Alte articole de
Nichita DANILOV
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Funeraliile poetului Grigore Vieru au avut, pentru românii de dincolo de Prut, şi pentru români în general, o semnificaţie aparte. Prin faţa catafalcului depus în incinta Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău s-au perindat rudele, oficialităţile, prietenii, artiştii, dar mai ales oamenii simpli, veniţi cu mic, cu mare din Chişinău, din Bălţi, Cahul, Soroca şi din toate colţurile Basarabiei şi nu numai. Din partea oficialităţilor Republicii Moldova au participat, printre alţii, foştii preşedinţi Mircea Snegur, Petru Lucinschi, preşedintele Vladimir Voronin, întreg cabinetul de miniştri, precum şi înalţii funcţionari ai primăriei, în frunte cu primarul general al capitalei, Dorin Chirtoacă... România a fost reprezentată de o delegaţie guvernamentală condusă de Ministrul Culturii şi Cultelor, Teodor Paleologu, alături de câteva delegaţii oficiale sosite din partea primăriilor şi a consiliilor judeţene din Iaşi, Bacău, Piteşti şi alte câteva oraşe ale ţării. La scurt timp după depunerea în foaier, catafalcul pe care se afla trupul neînsufleţit al poetului s-a transformat într-o piramidă de coroane mortuare (urmând un vechi obicei, mulţi oameni ai locului, luându-şi rămas bun de la poetul drag inimilor lor, ca să-i netezească drumul spre eternitate, i-au depus pe piept bancnote cu chipul voievodului Ştefan întipărit pe ele), iar bulevardul pe unde a trecut cortegiul funerar, în drum spre Cimitirul Ortodox Central de pe strada Armenească, a fost potopit de flori. Funeraliile poetului au avut un aer neobişnuit. Ele au precedat, în avans de câteva ore, ceremonialul de învestire a celui de-al 44-lea preşedinte al Americii, Barack Obama, la care au participat un milion şi jumătate de oameni şi circa patruzeci de mii de poliţişti, eveniment intens mediatizat de toate posturile de televiziune de pe mapamond. La Chişinău, învestitura lui Barack Obama a fost eclipsată de funeraliile poetului Grigore Vieru, un simbol al dezrobirii neamului şi al înfrăţirii românilor de dincolo şi dincoace de Prut. Aproape nimeni din oraşul situat pe malul Bâcului nu părea să fie interesat de ceea ce se întâmpla în America. Nici de criza mondială, nici de speranţele pe care le-a trezit noul preşedinte american în rândul oamenilor de pe diverse continente, care îl privesc ca pe un nou Mesia. Basarabenii l-au condus pe ultimul drum pe autorul Podului peste lacrimi, scandând sau intonând în şoaptă versurile transmise la radio, versuri pe care mulţi dintre ei le ştiau pe dinafară. Moartea lui Grigore Vieru a redeşteptat speranţa în inimile oamenilor, le-a trezit în suflet gândul că istoria poate avea pentru ei şi un alt curs decât cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvântul său poate căpăta în imaginarul colectiv ecouri nebănuite. În viaţă fiind, poetul avea şi slăbiciuni. Odată trecut în eternitate, devine intangibil.
Imaginea postumă a lui Grigore Vieru a acumulat un uriaş capital simbolic. Dacă am încerca să facem o paralelă cu ceea ce s-a întâmplat la noi, atunci ar trebui să ne gândim la starea de spirit care a existat în România imediat după moartea lui Coposu. Moartea acestuia a revigorat, e drept că pentru o scurtă perioadă, societatea civilă şi a redeşteptat speranţa de schimbare. La fel se poate întâmpla şi în Republica Moldova. Aceasta cu atât mai mult cu cât urmează alegerile generale... În fine, fiind idealist din fire, consider că moartea sa trebuie să reprezinte un “moment” de reculegere şi de căinţă pentru mulţi dintre liderii politici de la Chişinău, dar şi din România, care, dintr-un motiv sau altul, s-au îndepărtat de idealul naţional.
Umil, dar şi orgolios faţă de destinul său, poetul s-a dorit a fi la fel de simplu ca firul de iarbă, invocat cândva şi de Whitman. La fel de gingaş şi la fel de fragil. Dar şi la fel de nestăvilit când e vorba să răzbată din asfalt şi din conştiinţa umană călcată în picioare. Iată cum sună unul dintre poemele sale, intitulat Morile: „...Ni s-a luat apa, / ni s-a luat râul, / ni s-a luat grâul /.../ Ni s-a luat aerul, / ni s-a luat vântul, / şi cântul, şi cântul. // Libertate ofticoasă. Pace, umilinţă. / Vreme care / între butucii minciunii ne strânge. / A rămas doar moara / de sânge, de sânge. // Toate sunt, frăţioare, / Împotriva-mi, împotriva-ţi! / Auzi? Departe, / în zări străine, / hurue mori diavoleşti / de crivăţ, de crivăţ. // Ci, iată, din truda / din aburii sângelui / pe care îl pierdem / oblăduitor, / misterul răsare / ca noua mişcare, noua mişcare...”. Şi finalul, care poate fi citit atât ca premoniţie, cât şi ca un avertisment lansat diriguitorilor lumii: „Zadarnic ne împărţiţi / dinainte coliva. / Căci tot ce împotrivă ne stă / de tainele noastre / pieri-va, pieri-va!”.
Poetul era conştient de slăbiciunile şi de fragilitatea fiinţei sale lăuntrice, după cum era conştient şi de faptul că poezia sa civică nu întotdeauna se ridică la înălţimea aşteptărilor. Ca temperament, el era mai apropiat de Rilke, de Lorca sau de Nichita Stănescu, decât de poeţii tribuni ce animau mulţimile. Cumplita dramă istorică prin care a trecut Basarabia l-a făcut să iasă la tribună. De altfel, în timp ce-şi recita versurile, la ultima sa descindere în dulcele nostru târg (manifestarea a avut loc la Primăria municipiului), cerându-şi parcă scuze, poetul a spus (citez din memorie): „Vă voi citi şi câteva din poeziile mele reportericeşti. Ştiu că ele nu sunt tocmai perfecte. Le-am scris dintr-un fel de necesitate lăuntrică. N-am putut să stau cu mâinile în sân şi să privesc pasiv la tot ce se întâmplă în preajmă...”. Poetul a fost, probabil, prea exigent cu sine însuşi. Dincolo de mesajul lor civic, multe din aceste poezii au o rezonanţă profundă, exprimând un adevăr general uman, îmbrăcat într-un limbaj pe cât de simplu, pe atât de percutant: „Era forfotă mare / de steaguri şi de lozinci. /.../ Trebuia cucernic să le sărutăm poala roşie / ca pe odăjdia preoţească. / Nu eram liberi. Năzuiam numai spre slobozenie, / tainic cântând: Libertate, vei fi partea mea de Hristos...”.
L-am întâlnit pentru prima oară în 1986, în perioada perestroikăi, la Moscova, unde am fost într-o delegaţie a Uniunii Scriitorilor. Îi citisem versurile. Îl admiram. Nu ştiam însă că Grigore Vieru avea cunoştinţă de existenţa mea. Astfel că nu mică mi-a fost surprinderea când, într-o seară, am fost anunţat de la recepţie că sunt căutat de un poet. Am petrecut, la un pahar de coniac adus din Basarabia, o parte din noapte, punând ţara la cale. Din când în când, Grigore Vieru îmi făcea semn să vorbim mai încet. În plină perestroikă, eram urmăriţi cu atenţie. Ne confesam în şoaptă, apoi uitam de supraveghere şi ridicam glasurile. Am vorbit despre Căinţa lui Abuladze, dar şi despre Epoca de aur şi Cortina de fier. Speram la o schimbare. Însă nicio clipă nu ne-am gândit ca peste câţiva ani U.R.S.S.-ul se va destrăma... L-am reîntâlnit de nenumărate ori, şi la Iaşi, şi la Bucureşti, şi la Chişinău. Am stat îndelung de vorbă, dar niciodată nu ne-am simţit mai aproape ca atunci.
Ultima întâlnire mi-a relevat un Grigore Vieru slăbit şi deprimat. (Să fi fost de vină, printre altele, şi Istoria... lui Manolescu, unde e tratat cu neglijenţă, ca de altfel mai toţi scriitorii basarabeni?) Cum îl ştiam prietenos din fire, i-am făcut de câteva ori cu mâna. Deşi privea în direcţia mea, nu mi-a răspuns. La sfârşitul întâlnirii, m-am apropiat de masa unde stătea dând autografe. L-am salutat. A tresărit zâmbind cu oarecare amărăciune. „Tu eşti Nichita”, mi-a spus. “Eu sunt”, am zis. Bâjbâind instinctiv cu mâinile, poetul mi-a căutat chipul: “Iartă-mă, te recunosc numai după voce. Din pricina bolii, aproape c-am orbit...”.
Ceva mai târziu l-am văzut coborând treptele. Era sprijinit de o parte şi de alta de câte o frumuseţe blondă care îi călăuzea paşii să nu alunece în gol. Apoi nu peste mult timp a venit şi vestea... Tot coborând, Grigore Vieru s-a înălţat la cer.
22 ianuarie 2009, Iaşi

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog