Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

STAREA DE VEGHE

Firul incandescent al continuităţii face bine ţărilor civilizate

Raisa BELICOV

Iulian FILIP

Alte articole de
Raisa BELICOV
Iulian FILIP
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

– Domnule Iulian Filip, prilejul de „a lua pulsul” vieţii spirituale din capitala Republicii Moldova împreună cu un om de cultură, dar şi un reprezentant al factorilor decizionali privind destinul acesteia, în calitatea Dvs. de şef al Departamentului de profil din cadrul Primăriei municipiului Chişinău, este unul benefic. În chiar debutul dialogului, însă, intervin mai multe întrebări ce par a fi retorice:
E justificat a vorbi despre perpetuarea valorilor culturale într-o societate aflată de mai mulţi ani în profund declin economic?
În atare condiţii materiale, este posibilă identificarea şi punerea în valoare a voinţei de cultură?
–Mai ales într-o asemenea societate declinată e necesar de a relua motivul perpetuării valorilor culturale şi a tot vorbi despre calitatea factorului uman, inclusiv pentru redresarea economică, demonstrând permanent aberanţa căutării priorităţilor în afara OMULUI. E justificat să vorbim mereu despre ceea ce e în firea lucrurilor, altfel vor vorbi cei care grăiesc.
Funcţia salvatoare a frumosului, din fericire, se manifestă chiar şi în afara voinţei de cultură. Aplecarea spre cele frumoase de mult ne salvează. Voinţa de cultură, dacă ar fi să provină din raţiunea de stat (ca în statele mai veterane decât Republica Moldova – Japonia, Germania, Suedia), beneficiul pentru cultură şi economie ar fi semne de normalitate, semne de după tranziţie. Pentru că în tranziţie încă nu există raţiune de stat şi poporul din statul tranzitiv e lăsat să se descurce cum poate (la cam toate capitolele), neamul nostru supravieţuieşte în mod miraculos cu mijloace modeste (din neamul lui Ştefan-Vodă ne tragem, nu-i aşa?). Categoria puţinului plin la noi se aplică... din plin.
 
– Şi pentru că doar pornind de la realităţi concrete am putea atesta o stare de lucruri privind valorile spirituale naţionale, să remarcăm şi următorul fapt, deloc neglijabil. Principala condiţie a dezvoltării unei culturi naţionale autentice, ale cărei creaţii să poată aspira la universalitate, este respectul adevărului. Or, în acest spaţiu geografic de la est de Prut, cei care se află în vârful piramidei puterii întreprind acţiuni pe cât de insistente pe atât de insolente tocmai împotriva adevărului irevocabil: că limba maternă a basarabenilor este româna, istoria, cultura, tradiţiile sunt parte componentă şi indisolubilă a spiritualităţii româneşti multimilenare.
Acestea fiind în linii mari condiţiile, instituţiile municipale şi-au propus definirea unei strategii de dezvoltare a culturii naţionale?
Primăria Chişinău de ani buni şi-a definit strategia de dezvoltare a culturii naţionale şi o aplică. Repatrierea în tot adevărul constituie un obiectiv axial, pe care se îmbracă majoritatea programelor municipale din domeniul culturii. Sper să se vadă acest efort, dar, mai ales, rezultatele.
 
– Să încercăm a le pune în prim-plan, evidenţiind însemnele elocvente de renaştere şi dezvoltare a tradiţiilor naţionale. Care ar fi cele mai „de suprafaţă”, remarcate de oricine, ajuns la Chişinău, fără ca acesta să fie pus în situaţia de „a dibui” identitatea etnică a poporului băştinaş, adică sugerându-i fără echivoc apartenenţa lui la neamul românesc?
Cartea de vizită a Chişinăului e denumirea capitalei, sectoarelor, străzilor, pieţelor, teatrelor, şcolilor, oricât de ospitalieri ori neglijenţi am fi, îngăduind avalanşa de firme în alte limbi, oricât de încrâncenaţi ar fi grămăticii neobosiţi, care revin cu alte opinii pe pereţii Casei Limbii Române ori pe Porţile Sfinte ale Complexului Catedral (Кишинев – русский город!). Ajuns la Chişinău, orice oaspete auzitor şi văzător ne desluşeşte cartea de vizită, apartenenţa la neamul românesc. Lumea cu probleme de vedere şi de auz e de compătimit. (Cu tratamentul se ocupă medicina.)
Nu am anulat duminicile, iar duminica se vede mai limpede ce frumos şi ce rădăcini lucrătoare are Chişinăul. Sărbătorile date pe noi, cu noimele decantate până la noi, tot după asemănarea noastră-s. De câţiva ani a ajuns în statutul său deplin şi Hramul Chişinăului – sărbătoare a localităţii, sărbătoare neaoşă, sprijinită pe doi piloni esenţiali, pe doi stâlpi de poartă: cultul gospodarului şi cultul oaspetelui. Dacă nu era atât de trainică poarta, dacă nu era atât de înrădăcinat stâlpul porţii, dacă nu era atât de adâncă şi rezistentă (lucrătoare!) rădăcina, Chişinăul nu avea nici o şansă să rămână ceea ce este în calea puhoiului de oaspeţi, canalizaţi metodic spre grădina înfloritoare, ca să ne fie grădina doldora de flori, împovărată de poame, dar... fără rădăcină. E păcat să nu se vadă ce lucrare se întâmplă în sărbătorile Chişinăului.
 
– Dacă e să „împletim” rădăcinile cu perspectivele, care ar fi principalele repere de program în acest sens?
– Vederea adevărului şi realitatea – un Chişinău real, o aşezare de răscruce, unde-şi dau întâlnire epoci diferite, guvernări din timpuri diferite, urmele timpurilor şi guvernărilor diferite, iar în consecinţa acestei forfote de răscrucechişinăuienii. O parte dintre locuitorii capitalei au părinţii, bunici, străbunici în temelia a ceea ce e Chişinăul – oameni ai locului, oameni acasă. Din tagma acestora este dinastia Sainciuc, istorie întruchipată a urbei noastre (care e în cea mai mare măsură a lor). Maestrul Glebus Sainciuc de pe strada Grigore Ureche se ţine minte copil legănat de Maria Cebotari, prietena surorii mai mari. Iar Lică Sainciuc consideră că şansa Chişinăului să-şi vină în fire e legată de trecerea administraţiei publice în partea istorică a oraşului – să activăm rădăcinile, adevărul, să valorificăm moştenirile. Adevărul, ţinerea de minte, protejarea patrimoniului doar prin educaţie – acestea ar fi reperele esenţiale, dacă pornim, cu adevărat, la drum.
 
– Bucură ochiul, mângâie sufletul şi răspund interesului de carte românească numeroasele biblioteci, centre de cultură înscrise pe harta capitalei prin contribuţia directă a unor instituţii similare din Ţară, precum şi a Guvernului României. Existenţa acestora în viaţa spirituală a chişinăuienilor fără îndoială că a influenţat benefic prezenţa cărţii româneşti în raport cu cea rusească. Oricum, el rămâne şi în continuare defavorabil literaturii în limba română. Ştiu că nu doar urmăriţi acest proces, ci Vă şi implicaţi pentru a schimba situaţia.
Nu-s prea numeroase bibliotecile de carte românească, mai precis – nu-s suficiente. Precum nici bisericile capitalei nu-s îndeajuns. Dacă în biserică lumea se îmbulzeşte, uneori chiar dându-şi coate în drum spre icoană, apoi în bibliotecile de carte românească lumea stă la rând după un volum necesar, existent într-un singur exemplar. Aici e foarte clară şi uşor de calculat distanţa dintre noi şi Europa. Paralel cu podurile de flori s-a declanşat programul podurilor de carte, unde bibliotecarii de la Chişinău s-au întâlnit cu bibliotecarii din Bucureşti, Cluj, Târgu-Mureş, Constanţa, Târgovişte, Alba-Iulia, Iaşi, Baia Mare, iar podurile lor şi ale administraţiilor acestor centre de cultură şi înţelegere au culminat la Chişinău cu bibliotecile Onisifor Ghibu, Transilvania, Târgovişte, Ovidius, Târgu-Mureş, Alba-Iulia, Maramureş. Sunt considerabile fondurile de carte oferite de Guvernul României şi centrele judeţene sensibile la cartea lipsă a basarabenilor, considerabile, dar insuficiente... Cum să califici altfel lucrurile, când fiecărui cetăţean al Republicii Moldova îi revin doar 2 cărţi în limba de stat faţă de 17 cărţi în limba rusă? E nevoie de eficientizat aceste fonduri oferite Republicii Moldova de către România, fonduri destinate cărţii româneşti minoritare, conjugându-le şi cu eforturile editorilor Asociaţiei NOI, prinşi mai concret în relaţiile cu bibliotecile din Basarabia, necesitând şi ei sprijin şi înţelegere la câte le fac pentru a redresa o situaţie de cataclism spiritual.
 
– Este adevărat că în Republica Moldova majoritatea categoriilor sociale sunt vulnerabile, numeroase familii trăind sub pragul sărăciei. Însă modul în care îşi duc viaţa oamenii de cultură, mai cu seamă cei în etate, care deseori nu resimt cel puţin recunoştinţa pentru că s-au clădit cu dăruire în Templul Culturii, este cu totul dramatic. De câţiva ani Primăria municipală se străduieşte să diminueze această dramă. În ce măsură îi reuşeşte?
– Eroic. Când lipseşte raţiunea de stat în domeniu, când lipseşte cadrul juridic-legislativ favorabil pentru oamenii de artă şi oamenii veterani din domeniul artei, iniţiativele Primăriei capitalei cu greu pot compensa lipsa acestor raţiuni. E bine să-şi ducă crucea fiecare ori cel puţin să nu încurce ducătorilor de cruce. În foarte urâtă tranziţie stârcim mai ales la acest capitol – al demnităţii omului, care şi-a consacrat întreaga viaţă acestui pământ, ca să o încheie atât de umilit. Primăria nu are competenţele Legislativului, iar în lipsa unor legi gospodăreşti pentru cultură şi puţinii slujitori ai spiritualităţii administraţia publică locală trebuie să elaboreze un cadru juridic autonom. Subliniez: dacă partea Primăriei ar fi suplimentară la partea celorlalte componente administrative, nu am avea situaţia pe care o avem şi nici umilirea veteranilor scrisului, artelor, scenei. Diversele programe de susţinere, întâlnirile periodice ale Primarului General cu diferite componenţe dintre oamenii de artă, colaborările permanente ale subdiviziunilor Primăriei cu această categorie sensibilă de chişinăuieni e o realitate cunoscută.
 
– În lipsa unei atitudini de stat faţă de oamenii care s-au dăruit culturii, învăţământului, ştiinţei, pe când prezenţa acesteia ar însemna o încurajare pentru cei aflaţi la început de cale, să ne referim şi la o altă categorie sensibilă. Cu atât mai mult cu cât municipalitatea dezvoltă nu doar în timp, dar şi ca arie de cuprindere un program de susţinere a tinerilor talentaţi. De la 10, câţi au beneficiat de burse în 1996, iată că în 2002 numărul lor este de 170. Aţi urmărit evoluţia unora dintre ei?
– Statutul burselor municipale pentru copiii şi tinerii dotaţi – în domeniul artelor, sportului, învăţământului, – e cu vectorul spre aceste daruri, care necesită investiţii sau o cât de mică susţinere, ca darurile să se valorifice, să perpetueze. Bursierii noştri, ajunşi aproape 200 la număr, pot fi urmăriţi la scenă deschisă, pentru că sunt mereu prinşi în programe concertistice, la sărbători, la concursuri, olimpiade – testări şi provocări (la creştere!) permanente. Mă refer şi la artişti, şi la sportivi, şi la academicieni. Sigur că-i urmărim cu atenţie. Tamara Costriţchi a crescut timp de cinci ani de bursierat până la cântecul Piatră, piatră şi iar piatră, iar poetul Sandu Cosmescu a crescut până la poezii apreciate în concursuri internaţionale şi până la un program radiofonic de autor. La şahişti palmaresul e la fel de impresionant... Primăria încearcă să-i susţină şi pe veteranii artelor, sportului, învăţământului, instituind statutul de bursieri şi pentru bunei.
 
– Şi micii chişinăuieni, cei care vor merge departe în timp, din firescul motiv că au toată viaţa înainte... Contează în mod deosebit cu ce vor fi înzestraţi copiii care (trecând peste banalitatea expresiei) vor însemna viitorul acestei extreme estice a românităţii şi de ce nu? a romanităţii. Se pare că deocamdată „ruga iezilor” nu prea este auzită?
– Cred că între toate programele de activitate ale Primăriei capitalei cele destinate COPIILOR şi CĂRŢII sunt dominante. Ruga iezilor cei trei presupune auzire mai delicată, care, mă rog, depinde şi de urechile fiecăruia. Preşedintele Mircea Snegur a emis chiar un decret prezidenţial în 1994 despre zona antreprenoriatului liber „SATUL TREI IEZI, dar Parlamentul de atunci (uita-i-aş numele!) l-a blocat. Urechile lui Serafim Urecheanu au auzit mai delicat ruga şi... iată-ne cu proiectul „Satului TREI IEZI” la Calea Ieşilor (după ce socialiştii lui Şornicov ne-au alungat de lângă Circ), iar de cinci ani – chiar nu se observă? – Academia Duminicală pentru Copii şi Părinţi 2 ore + 3 iezi şi-a deschis porţile şi... pasc iezii, cresc. Am înţeles întrebarea, dar... depăşim alegerile şi poate reluăm dialogul cu neauzitorii. Educaţia nu e o opţiune, e o obligaţie în orice raţiune de stat.
 
– Să privim acum lucrurile din exterior: potrivit opiniei Dvs., cum se înscrie Chişinăul, sub aspectul spiritualităţii, printre capitalele europene? Ce interferenţe are cu centre de cultură şi civilizaţie din lume?
–Forfota tranzitivă şi debutantă a Republicii Moldova se pare că porneşte un răspuns descurajator, dar iată că lucrurile-s cam de altă natură graţie potenţialului intelectual şi instituţiilor de spiritualitate mai longevive, neafectate esenţial de experienţele din teatrul absurd politic-administrativ. Prin filiera personalităţilor de la noi, oameni de artă, scriitori, savanţi, relaţiile cu alte centre de cultură şi civilizaţie au beneficiat de posibilităţile postsovietice şi e păcat să nu se vadă proiectele comune şi împlinirile transfrontaliere benefice pentru imaginea capitalei noastre. Chiar ni se cunosc şi recunosc valoarea şi frumuseţea unor componente de viaţă spirituală a capitalei, între care ar fi de pomenit arta plastică, muzica academică, folclorul şi programul nostru 2 ore cu ceilalţi copii ai Chişinăului . Evident, lumea ştie cam pe unde ne aflăm şi nu se prea grăbeşte să ne cunoască mai bine, iar delegaţiile noastre, numeroase, insistă să ne reprezinte doar prin personalităţile politice (care, mă rog, pot ele ce pot în politică, dar la carte de vizită valabilă în Europa încă nu trag).
 
– Oricât am vrea să evităm momentul, situaţia este de o asemenea natură încât următoarea întrebare se impune cu de la sine putere. Pe cât de argumentat, de amplu şi previzibil este programul perspectiv de dezvoltare culturală a municipiului, astfel încât implementarea lui să fie continuată şi de eventualii lui edili?
– Firul incandescent al continuităţii face bine în ţările civilizate. Când am venit la Primărie, nu am găsit nici o concepţie de activitate în domeniu. Am elaborat o concepţie, am aplicat-o, activându-i majoritatea componentelor în mai multe programe multianuale. Oricât de ambiţioşi (să fie cu totul originali!) ar fi eventualii edili, nu cred să anuleze duminicile – lumea Chişinăului s-a obişnuit să le ia în calcul şi pe cele ale sufletului. Elaborarea Planului General Urban al capitalei determină urgentarea elaborării sincronizate şi a planului perspectiv de dezvoltare în domeniul culturii cu obiective educaţionale prioritare mai categorice decât în tranziţie. De obicei, asemenea planuri se respectă, se aplică, parţial se realizează, iar dacă apar idei mai geniale... cu atât mai bine nouă tuturor.
 
– Şi, ca să Vă păstrez formula, ideea genială ar fi acum consecvenţa şi continuitatea. Vă mulţumesc pentru interviu.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog