Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GÂNDURI PENTRU GRIGORE

Glorie de o zi

Alex. ŞTEFĂNESCU

Alte articole de
Alex. ŞTEFĂNESCU
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

Am avut la dispoziţie mii de zile pentru a ne bucura de prezenţa în mijlocul nostru a lui Grigore Vieru. N-am făcut-o. Aşa cum nu ne mai uităm de multă vreme la cer, decât pentru a afla dacă trebuie să luăm cu noi umbrela, aşa l-am ignorat ani la rând pe unul dintre cei mai sensibili poeţi din câţi au scris în limba română, poet care, departe de a ne fi ţinut în vreun fel la distanţă, era prietenos şi accesibil.
Moartea sa a suscitat interesul mai multor posturi de televiziune numai şi numai pentru că s-a petrecut în noaptea de sâmbătă spre duminică (mai exact: în data de 18 ianuarie 2009, la ora 1 şi 30 de minute), înaintea unei zile a săptămânii în care se creează de obicei un vid de evenimente. Un cunoscut ziarist îmi mărturisea cândva – bineînţeles, cu umor – că duminica îi vine să dea foc unor clădiri sau să organizeze lovituri de stat numai pentru ca mass-media să aibă ce relata. Un asemenea eveniment salvator a fost încetarea din viaţă a poetului pe un pat de spital din Chişinău, în urma unui grav accident de maşină.
Dar unde erau toate aceste posturi de televiziune pe vremea când Grigore Vieru trăia şi scria? De ce preferau să ni-i prezinte la nesfârşit pe Laura Andrişan şi Monica Columbeanu, pe Mircea Badea şi Valentin Stan când exista un om atât de frumos?
Este o dovadă nu neapărat de cinism, ci de obtuzitate să consideri un eveniment moartea lui Grigore Vieru. Adevăratul eveniment îl reprezintă poezia sa. Iar posturile de televiziune (cu câteva excepţii, printre care TVR Cultural) au ratat acest eveniment.
După înmormântarea poetului, odată cu ultima lopată de pământ, se va aşterne asupra lui – n-am nici o îndoială – şi uitarea. Sexy Brăileanca se va agita din nou, dezinhibată, pe micile ecrane.
Cei cărora li se va face dor de poezia lui vor avea o singură soluţie: să-i citească volumele de versuri: „Uşoară, maică, uşoară, / c-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ! // În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuşi eşti – / iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti”. Delicateţea lui Grigore Vieru, fără termen de comparaţie azi, este ininteligibilă pentru tinerii îmbrăcaţi invariabil, indiferent de sex, în blugi prespălaţi (de fapt, nespălaţi) care merg înarmaţi cu lanţuri la meciurile de fotbal. Ca şi pentru tinerii cu veleităţi de scriitori, angajaţi în denigrarea grobiană a scriitorilor aureolaţi cândva de recunoaşterea publică.
Pe vremea când era tânăr, Grigore Vieru scria înfiorat de emoţie despre Lucian Blaga: „Numele-acesta / are ceva în el / care sună nespus de frumos – / e ca şi cum / boabele copiilor / care ne seamănă de Sărbători / s-ar lovi de trupul unei viori”. Unde este astăzi tânărul care să scrie astfel despre Grigore Vieru?
L-am întâlnit pe Grigore Vieru anul trecut, la 31 august, la Chişinău. Era o sărbătoare îndoliată a limbii române, pentru că autorităţile interziseseră din nou să se spună „limba română”, pretinzând să fie folosită echivoca sintagmă „limba noastră”. Poetul şi-a invitat prietenii la un restaurant, cu prilejul primirii unui premiu literar. Stătea în capul mesei, iar pe mine m-a poftit, afectuos, să iau loc în stânga lui. Era atât de slăbit, încât nu a putut ridica paharul cu şampanie pentru a „da noroc” cu mine. A trebuit să-l ajut eu să-l ridice. Şi totuşi era plin de duioşie faţă de toţi cei din jur şi avea şi umor. Când i-am spus că moldovencele sunt încântătoare şi m-am plâns, răsfăţându-mă, că n-am succes la femei, mi-a răspuns:
– Alex, eu am metoda mea cu care le cuceresc. Le spun că sunt pricăjit şi neajutorat, că am nevoie de ocrotire, că sunt leşinat de foame şi că ar face un gest creştinesc dacă m-ar lua la pieptul lor şi mi-ar da şi puţină ţâţă, ca să mă întremez. Iar ele, cu instinctul lor matern, mă iau imediat în braţe...
Apoi, examinându-mă cu o gravitate jucată şi constatând parcă abia în clipa aceea că sunt mare şi greu, poetul a adăugat oftând:
– Tare mi-e teamă însă că metoda mea nu ţi se potriveşte...
Ce lin m-au nins cuvintele tandru-ironice ale lui Grigore Vieru! Nimeni nu a mai glumit vreodată cu atâta dragoste pe seama masivităţii mele.
Nu vreau să plâng la moartea lui. Am plâns de destule ori, copleşit de emoţie, citindu-i – sau ascultându-i – versurile şi mărturisirile. Vreau însă să deplâng modul lamentabil în care societatea românească l-a tratat. Cea mai mare impoliteţe faţă de el a constituit-o abandonarea de către România a Basarabiei, lăsarea ei în voia soartei. Dar au fost şi alte gesturi de o grosolănie greu de suportat. Printre ele, acela de a-i ignora poezia mii de zile şi de a o pune în circulaţie, în exces, timp de o singură zi, exact ziua morţii lui. Noroc că Adrian Păunescu, care întotdeauna a ştiut şi a şi spus (fără să reuşească însă să se facă auzit) ce înseamnă Grigore Vieru, a fost prezent ore în şir la Realitatea TV şi a corectat într-o oarecare măsură, cu inteligenţa lui artistică şi cu dramatismul trăirilor lui, demagogia indecentă a funeraliilor organizate în grabă de posturile noastre de televiziune.
O glorie de o zi – aceasta este tot ceea ce poate să ofere în momentul de faţă societatea românească oamenilor ei de valoare. Concentrarea omagiilor aduse acestor oameni exact în ziua morţii lor, frenezia cu care se vorbeşte despre ei doar după ce se anunţă că au încetat din viaţă creează impresia stranie că vestea provoacă un sentiment de eliberare şi că declanşează chiar o explozie de bucurie.
(A apărut în „România literară”, nr. 3 / 2009)

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog