Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CONFESIUNI

„Aici e casa mea de zi şi noapte, aici eu cred în viaţă şi în zei”

Paulina ZAVTONI

Alte articole de
Paulina ZAVTONI
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

(monologul unei actriţe)
 
Întreaga mea viaţă e legată de Chişinău. Copilăria, şcoala, prietenii, teatrul... Aici a dat în floare dragostea mea. Aici s-au născut copiii mei. Aici l-am condus în ultimul drum pe soţul meu, actorul Spiru Haret, şi pe alţi colegi de teatru, oameni apropiaţi. Prin urmare, Chişinăul este viaţa mea de toate zilele.
De cînd mă ţin minte, noi am locuit pe stradele şi în căsuţe din jurul bisericii Sfînta Vineri sau Înălţarea Domnului. N-am avut casa noastră. Stăteam cu chirie, la început pe strada Voznesenskaia, acum Grigore Ureche. Mai tîrziu ne-am strămutat în altă parte, deja în spatele bisericii, pe strada Cahulului. Acolo am avut domiciliul pînă am devenit studentă la Conservatorul de Stat „Gavriil Musicescu”. În acel an Primăria municipiului ne-a distribuit o cameră. Apoi, pe parcursul vieţii, am avut apartamente în mai toate sectoarele Chişinăului şi de aproape 30 de ani sîntem cu familia la Rîşcani, pe strada Matei Basarab.
Dar cele mai scumpe amintiri ţin de casele din partea veche a oraşului, de lîngă biserica Sfînta Vineri. La această biserică merg şi acum împreună cu fiica mea Lucia şi nepoţica Lilia. Îi povestesc nepoatei despre casa noastră, unde acum se află o staţie a tinerilor tehnicieni, în apropiere era situată grădiniţa nr. 5 în care lucra mama mea. Geamurile dădeau direct în curtea bisericii.
Mama s-a născut la Hîrtopul Mic, lîngă Chişinău, în schit. S-a căsătorit la vîrsta de 16 ani. Tatăl meu era din Cetatea Albă şi venise să lucreze la Chişinău conductor de tren. La gara Chişinău l-a cunoscut pe fratele mamei, care l-a invitat să vină la schit, într-o vizită. Şi acolo, iată, a văzut-o pe mama. A fost o dragoste la prima vedere. Şi s-au căsătorit. Ulterior, de cîte ori mergeam în sat, toţi îmi spuneau: „Mama ta era aşa frumoasă!”. O chema Ana Zavtoni.
Primul loc de trai al familiei noastre a fost o clădire situată pe strada Alexandrovskaia (azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfînt), între Hînceşti şi Armenească, unde actualmente se află Ministerul Afacerilor Interne. Era o construcţie cu două etaje. La parter – magazine, ateliere de manufactură, iar la etaj se dădeau apartamente cu chirie. Îmi povestea mama că avea multe muşcate la geam... Mama ştia cînd vine tata, şi de fiecare dată tata sosea cu tramvaiul, pe care l-am apucat şi eu. O idilă patriarhală... Apoi tata a plecat pe front. Se ştie bine că primii, atunci cînd începe războiul, sînt mobilizaţi oamenii de la căile ferate. Mai tîrziu mama a primit o scrisoare prin care i se aducea la cunoştinţă că trenul în care se afla tata a fost bombardat în timp ce traversa rîul Don. N-a scăpat nimeni din cei aflaţi în tren. Îmi povestea mama că atunci cînd era însărcinată cu mine s-a fotografiat şi i-a dat şi tatei o poză. Nu l-am văzut pe tata, nu l-am cunoscut, nici măcar din fotografii. Blocul în care am locuit a fost şi el distrus ca şi tot centrul Chişinăului. Am copilărit doar cu mama, cu fraţii şi cu surorile ei...
Dar să revin la casele de lîngă biserica Sfînta Vineri, la atmosfera din Chişinăul anilor ’40. Eram prietenă cu Anişoara, fiica preotului, şi învăţam împreună la şcoala nr. 19, de lîngă biserica Sfîntul Gheorghe. În fundul grădinii era o livadă cu meri. Acolo, în mijlocul livezii, am improvizat prima noastră scenă. Eram tentată să fac teatru. Mama, fiind foarte ocupată, n-avea timp să se intereseze de pasiunile mele. Am crescut în libertate, mai mult în stradă. Aşa că în cazul meu afirmaţia că strada nu prea educă nu este valabilă. Eram năzbîtioasă, toate gardurile, cerdacele erau ale mele. De foarte multe ori am urcat şi la clopotniţă, şi în podul bisericii. Mereu inventam ceva...
Am urmat şcoala nr. 1, considerată cea mai bună în oraş. Crescusem deja, îmi plăcea să organizez serate, să recit versuri, să-i antrenez şi pe colegii mei în aceste activităţi. În urma unei asemenea manifestări, o învăţătoare m-a luat cu ea la un magazin şi mi-a oferit drept premiu o rochie. Mama nu avea posibilitate să mi-o cumpere. Trăiam timpuri grele. Deşi eram destul de mare, umblam la şcoală iarna în sandale. Ca să-mi fie cald, mama îmi punea o talpă de blană, dar sandala se descosea şi adeseori rămîneam fără ea. Am fost ajutată, tot de şcoală, cumpărîndu-mi-se şi încălţăminte. E o amintire ce-mi răscoleşte şi-mi tulbură sufletul. Şi acum se fac diverse apeluri de susţinere a copiilor. Sînt adepta unor asemenea gesturi, pentru că tot timpul îmi stăruie în memorie anii grei ai copilăriei mele. De foame n-am suferit, pentru că mama, lucrînd la grădiniţă, găsea o bucată de pîine şi pentru mine. La absolvire, cînd a auzit că vreau să dau admiterea la Conservator, a început să plîngă. Ea ar fi vrut să fiu mai aproape de bunurile materiale decît de cele spirituale. La drept vorbind, nici eu, la rîndu-mi, n-aş fi vrut ca fiul meu, Constantin, să devină actor, dar s-au întîmplat toate fără ştirea mea sau a lui Spiru. S-a prezentat la examene şi le-a susţinut cu brio. Şi în toţi anii de studenţie s-a descurcat bine. Acum, fiind actor la Teatrul dramatic rus „Cehov”, zice că îi pare rău că nu ne permitea să venim în timpul studenţiei sale la spectacolele în care juca. De fapt, actoria se învaţă şi se face pe cont propriu. Aşa s-a întîmplat şi cu mine, şi cu Spiru. Am muncit enorm pentru a dobîndi roluri, pentru a avea succese în spectacole. Drumul pînă la ploaia de aplauze ale publicului e lung. Pentru aceste momente noi ne dăruim, fără menajamente, spectatorilor în fiecare seară, anulîndu-ne parcă pe noi înşine. Actorii, se spune uneori, sînt cei mai utili dintre oameni – ştiu să dea totul, fără a lua nimic în schimb. Aici nimeni nu poate interveni în vreun fel, totul depinde de harul şi de strădania pe care le depui în fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare clipă. E un adevărat travaliu, o trudă sisifică... Pentru că dacă vrei să faci ceva, care să rămînă în memoria oamenilor, trebuie să munceşti mult. Ce este viaţa unui actor, ce înseamnă izbînda, gloria? Sîntem ca şi fluturii. Dimineaţa ne naştem şi seara murim.
Gîndurile mele sînt întotdeauna la Spiru Haret, marea mea iubire. L-am cunoscut în timpul probelor de admitere la Conservator. Era chipeş, activ, dinamic. Venise, de fapt, să facă studii la Institutul Agricol. Dar întîmplarea a făcut să treacă pe la Conservator. A fost mai mult o curiozitate, dar m-a văzut pe mine şi n-a mai plecat la Institutul Agricol. Făcusem deja cursuri la Studioul regizoarei Nadejda Aroneţkaia de la „Moldova-film”. La încheierea lor fusesem recomandată pentru a merge la Moscova, la Şcoala de teatru „Şciukin”. Dar nu m-am putut împotrivi voinţei mamei de a rămîne la Chişinău. Apoi destinul ne-a îndreptat spre Teatrul „Luceafărul”, acolo unde am cunoscut o serie de actori talentaţi şi dedaţi profesiei lor. Eram toţi tineri şi dornici să facem teatru, un alt fel de teatru. O opţiune firească şi întemeiată pentru orice generaţie de începători. Unii artişti din acea generaţie nu mai sînt printre noi: Dumitru Caraciobanu, Veronica Savca, Ecaterina Malcoci, Pavel Iaţcovschi. E păcat că rămîn puţine urme după ce actorii de teatru se strecoară în lumea umbrelor. Cînd pleacă un pictor, se păstrează pînzele sale, în urma trecerii din viaţă a unui scriitor – cărţile, iar de la actori ce rămîne? Doar vocea în înregistrări radio sau spectacole televizate. Am multe amintiri şi mă gîndesc că poate va veni o zi cînd mă voi aşeza să scriu despre mai mulţi colegi de la Teatrul „Luceafărul”. Aş vrea să evoc şi figura regizorului şi profesorului Veniamin Apostol, pentru că am lucrat împreună şi am avut mai multe intersecţii. Revenind la Spiru, vreau să vă spun că am reunit între copertele unei cărţi mai multe momente importante din viaţa şi activitatea lui de actor, am selectat din ceea ce s-a scris în presă, aprecierile colegilor şi ale criticilor de artă. Am ilustrat-o cu fotografii, multiple din spectacole pe care publicul nostru poate le mai ţine minte.
În ultimul timp în teatrele de la Chişinău, dar şi din alte părţi se joacă mai mult vodeviluri, comedii, melodrame – texte mai uşor de asimilat. Dar eu întotdeauna optez pentru scriituri cu mesaje profunde, sentimente alese. Pentru că viaţa nu e numai cîntec şi bucurie, ea înseamnă şi răni adînci pe care omul le simte, le trăieşte. Dacă măcar un spectator pleacă din sală cu un gînd sau o idee reţinute dintr-un text, care nu-i dau pace, îl fac să mediteze, deja e un succes al spectacolului. Am jucat recent într-o premieră absolută la Chişinău – „Strigoii” de Henrik Ibsen. E o dramă în care fiecare cuvînt are o anumită pondere, fiecare frază se cere reţinută, se emit şi se confruntă idei. Piesa lui Ibsen se distinge prin vigoarea şi adîncimea viziunii, prin acuitatea dezbaterii şi relieful dialogului. Am fost nominalizată la Gala Premiilor UNITEM la capitolul Cea mai bună actriţă. Regia spectacolului este semnată de Silviu Fusu şi în timpul primei noastre colaborări am avut bucuria unei comunicări ce m-a ajutat să „modelez” rolul. Silviu venea întotdeauna pregătit la repetiţii, ne transmitea din ceea ce ştia el şi am constatat că iubeşte foarte mult actorii. Îl asculta atent pe fiecare. Ne oferea soluţii pentru ceea ce ne angajasem să prezentăm publicului. Dar avem un public foarte divers. La „Luceafărul” vin şi intelectuali, şi elevi, şi studenţi. Studenţii mei sînt buni spectatori. Am o practică îndelungată de lucru cu ei. Le predau arta scenică mai bine de 30 de ani. Le spun întotdeauna cum să-şi antreneze memoria. Ea nu trebuie să obosească niciodată. Vara, cînd mergeam prin sate cu spectacole, purtam cu mine mai multe cărţi de poezie. Şi permanent învăţam pe de rost poezii din care alcătuiam recitaluri de sine stătătoare. Veneam cu ele în faţa spectatorilor cu diverse ocazii. De fapt, tot ce are mai bun fiinţa mea a dăruit oamenilor. Dar şi eu am simţit afecţiunea lor, pe care am preţuit-o mult. Am înţeles că aici e casa mea de zi şi noapte, aici eu cred în viaţă şi în zei.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog