Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ÎNSEMNE ALE CONŞTIINŢEI NAŢIONALE

Ctitori şi ocrotitori ai limbii strămoşeşti

Ion CIOCANU

Alte articole de
Ion CIOCANU
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Din păcate, nu ştim cu toată exactitatea cine a fost primul purtător/ctitor al limbii române pe teritoriul actual al municipiului Chişinău. Cert e doar că acesta nu putea fi decât un român. Reprezentanţi ai altor etnii atunci, la începuturile urbei de azi, dacă au şi locuit pe aici, nu puteau decât să încerce a ne-o sugruma. Sau poate credeţi că se străduiau să contribuie la „înflorirea de mai departe a limbii naţionale a... moldovenilor”?
Pentru a nu căuta prea mult, îl numim aici pe Alecu Russo, a cărui naştere este legată de Chişinău (17 martie 1819). Drept căRusso – în studiul Critica criticii (1846) – zice „haine moldoveneşti”, afirmă că piesa Băcălia ambiţioasă „este scrisă moldoveneşte” şi întrebuinţează în chip natural împreunarea de cuvinte „în Ţara Moldovei”. Mai mult, în remarcabilele sale CugetăriRusso scrie: „Noi, moldovenii, treptaţi de întâmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate; boieri şi feciori de boieri, viţe prăpădite în întunericul descălecării, nu putem forma o familie patriarhală ca cea ardeleană de la 1848...”.
Dar toate acestea vorbesc despre Moldova geografică şi istorică, despre locuitorii ei. Nicăieri, în întreaga creaţie a scriitorului, Moldova nu este contrapusă României,moldoveanul – românului, limba moldovenească (în sensul de limbă vorbită pe teritoriul Moldovei geografice şi istorice) – măreţei limbi române. Moldova, Ardealul şi Ţara Muntenească sunt înţelese de Alecu Russo ca trei ţări româneşti: „...Câţi flăcăi şi fete mari sau codane în ţările româneşti, toţi şi toate se împodobesc cu flori, cari la pălării, cari la codiţă, cari la sân: Moldova, Ardealul, Ţara Muntenească în acea zi sunt flori mişcătoare...” (subl. noastră, I.C.).
Cu cât ne apropiem – de la Russo încoace – de prezent, cu atât mai multe personalităţi care s-au născut, au locuit sau au lucrat la Chişinău sunt demne de a fi pomenite printre ctitorii şi ocrotitorii limbii române. Să-l mai numim aici pe Alexei Mateevici, clasicul care la Congresul Învăţătorilor Basarabeni din 1917, tot aici, la Chişinău, afirma răspicat că „n-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut...”.
La Chişinău, în epoca interbelică, au activat scriitorii Nicolai Costenco (adevărat martir al cauzei limbii române ), Andrei Lupan, George Meniuc şi alţii.
Temporar aici au cultivat limba română, în diverse instituţii, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu etc.
În pofida unui secol şi mai mult de rusificare acerbă, în 1918-1940 Chişinăul a fost un centru al românismului sănătos şi al dezvoltării intense a limbii române.
Mai greu a fost după cel de-al doilea război mondial, când tăvălugul rusificării a mers nemilos peste limba neamului nostru, împestriţând-o groaznic cu barbarisme deocheate (gen: „o crujcă de pivă” sau „un pucioc de petruşcă”). Orice referinţă la originea autentică a limbii noastre, orice încercare de a o pune în atenţia lumii era strangulată în faşă, iar autorii lor – ostracizaţi cu străşnicie rusească. Ar fi suficient sa-i nominalizăm în acest context pe Ion Tofan, Gheorghe Bogaci, Gheorghe Gogin, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi etc. Un întreg congres al scriitorilor – al treilea, din 1965, la care ultimii doi invocaţi aici au atins problema românităţii graiului nostru şi a necesităţii revenirii scrisului nostru la caracterele latine, – a fost declarat naţionalist.
Abia de prin 1985, în urma restructurării iniţiate de Mihail Gorbaciov în întreg imperiul sovietic, am căpătat posibilitatea de a discuta, întâi timid, apoi tot mai liber – despre limba noastră cea română şi despre alfabetul nostru latin. O cuvântare a subsemnatului, într-o sală arhiplină a Palatului Republicii, la 18 martie 1988, în prezenţa satrapului moscovit Viktor Smirnov şi a unor satrapi locali, a fost ovaţionată îndelung. Un eseu – Veşmântul fiinţei noastre de Valentin Mândâcanu, tipărit curând după aceea în revista Nistru, nr. 4 din 1988 – a devenit operă de referinţă în epocă, pentru ca esenţialele contribuţii ale lui Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş, Ion Borşevici şi ale altor oameni de cultură cu adevărat neînfricaţi să stea la baza istoricelor hotărâri ale Parlamentului de la Chişinău, din 31 august şi 1 septembrie 1989, cu privire la declararea limbii noastre drept limbă de stat, revenirea scrisului nostru la alfabetul latin şi la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii.
Am evidenţiat aceşti reprezentanţi iluştri ai ştiinţei filologice autohtone, dar nu lăsăm fără atenţia cuvenită pe ceilalţi filologi, istorici, cercetători în alte domenii, ziarişti (nu putem să nu pomenim aici despre epocala Scrisoare deschisă adresată Comisiei interdepartamentale pentru studierea problemelor istoriei şi dezvoltării limbii noastre, publicată iniţial la 17 septembrie 1988 în ziarul Învăţământul public, condus de Anton Grăjdieru, şi avându-i printre semnatari pe Bogdan Istru, Valentin Mândâcanu, Marcu Gabinschi, Arcadie Evdoşenco, Nicolae Raevschi, Constantin Tănase, Valeriu Cupcea, Glebus Sainciuc, Vasile Vasilache, Nicolae Esinencu, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Emil Mândâcanu, Vlad Pohilă, Ion Conţescu – în total 66 de personalităţi.
Curând toată presa de la Chişinău, radioul, televiziunea, editurile din capitala republicii s-au dovedit angajate plenar în inimaginabila până atunci operă de făurire a unui climat lingvistic demn de înaintaşii neamului nostru. Literatura şi arta, Glasul Naţiunii, Limba Română au mers în fruntea organelor de presă militante pentru adevărul istoric şi ştiinţific. Evenimente importante sub aspectul contribuţiei la reabilitarea limbii noastre strămoşeşti au devenit cărţile: Povară sau tezaur sfânt?, O luptă, o suferinţă şi... (ambele 1989), Adevărul, ca aer al renaşterii (1990), apoi alte şi alte culegeri colective sau de autor, consacrate diferitelor probleme ale originii, evoluţiei, perspectivelor limbii noastre. Este de-a dreptul imposibil să le enumerăm, cel puţin, pe toate. De aceea ne limităm la câteva absolut excepţionale ca Limba română este Patria mea. Studii. Comunicări. Documente. Antologie de texte publicate în revista Limba Română, Chişinău, 1991-1996, (1996), Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998) de Nicolae Mătcaş, Punctuaţia limbii române (2000) de Anatol Ciobanu, Dicţionar de dificultăţi ale limbii române (2000) de Andrei Crijanovschi, Încadrarea lingvistică în realităţile europene (2001) de Nicolae Corlăteanu, Dar făcut de Dumnezeu – materna (2003) de Vasile Melnic. Lista poate fi lesne continuată cu alte scrieri de valoare.
La Chişinău funcţionează Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Centrul Naţional de Terminologie, alte instituţii care îşi aduc obolul la implementarea limbii române în toate sferele de activitate ale statului. În 1992-1994 a activat cu succes Departamentul de Stat al Limbilor, iar în 1998-2001 – Departamentul relaţii interetnice şi funcţionarea limbilor. La primăria capitalei a fost creată, cu ani în urmă, o Comisie municipală pentru realizarea Planului complex de funcţionare a limbilor (coordonator-şef, prof. univ. dr. Vasile Melnic).
Prin cele înşirate aici nu susţinem nicidecum că starea limbii române în municipiul Chişinău ar fi pe deplin satisfăcătoare. Persistă multe neajunsuri, sunt comise regretabile greşeli, realitatea ne pune în faţa unor încercări noi, cărora nu este deloc uşor să le găsim soluţionare optimă. Dar Chişinăul, chişinăuienii, instituţiile şi organizaţiile de resort „dislocate” în capitală nu cedează în faţa lor. Urmăriţi, de exemplu, revista Limba Română şi manifestările pe diferite planuri (ştiinţific, didactic etc.) ale Casei Limbii Române, instituţie fondată de primăria municipiului Chişinău, ca să vă convingeţi o dată în plus de acest adevăr...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog