Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

TRECUTUL PREZENT

Dumnezeu îşi ia legendele acasă

Serafim BELICOV

Alte articole de
Serafim BELICOV
Revista Limba Română
Nr. 4-5, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Pornit în călătoria din care nu s-a existat vreodată întoarcere, Nicolae Sulac lasă în urma sa un meleag şi un popor cu o istorie încă nescrisă pe-adevăratelea, cu un letopiseţ ferfeniţit de vînturi cu direcţii imprevizibile şi avînd, letopiseţul, tivituri cu roşu persistent şi ameninţător la toate timpurile şi anotimpurile, inclusiv la cel de-al cincilea nedorindu-se a fi deconspirat – prăbuşirea. Nouă, căror pe-alocuri abia de ne reuşeşte descifrarea rostului şi rotirii lumii, s-ar cuveni să ne ia teama că nu vom ajunge nicicînd la conştientizarea, în toată dimensiunea, a pierderii suferite sau care ne-a suferit, cîte generaţii mai sîntem ori reprezentanţi ai lor, căci nu e val să se ridice şi să nu ne treacă în trupul sau mai spre locul de unde izbucnesc; s-ar putea întîmpla, zic, să ne cutreiere şi mai apăsător deşertul, ca rod al anilor din urmă, şiamnezici să ne dezicem de noi înşine. Dar odată şi odată ni se vor întoarce munţii acasă şi ne vor întreba unde le stă ecoul trimis încoace cu invizibila lor imagine ca să nu fie depistaţi. Şi noi ce le vom spune? L-a luat Sulac să se însoţească reciproc printre aştri, să îmblînzească în eterna Sa drumeţie fulgerul şi tunetul, ca ploaia să picure în jos, clară şi liniştită, neanticipată de celelalte două fenomene. Dar ce-i vom răspunde mării atunci cînd străiniile sihastre îi vor mîna valurile spre casă? Unde li-i vuietul sculptat cîndva aici şi semnificînd zbiciumul necunten al patriei? Ce-o să le spunem alcătuirilor de arbori în perene păduri ce acoperă cu alin şi respiraţie neîntreruptă glia strămoşească semnată de Ştefan Voievod? Ce-i vom răspunde coltelui în răbufnirea sa afară, izvorului tăinuind în prundişuri flacăra lunii şi ziua, pe cînd amiaza, precum i-ar fi lucrarea, macină verdele ierbii şi al spicului prunc aruncînd punte între Pămînt şi Înalt, între decepţie şi speranţă. Şi care, în fine, ne-ar fi justificarea că n-am ştiut să păstrăm trăirile Sale aici, între noi, la răspîntia celor mai dure asperităţi cu toate ţevile îndreptate înspre idealul ce ne ţine locului întru locul cel sfînt şi-atît de al nostru, urmînd să ne permanentizeze de-a pururea la un loc?
Şi-a grăbit Nicolae demisia din baladă şi din doinăşi durerea ni-i cu atît mai multă, cu cît vocea Sa de aur turnată în cîntecul de dor şi de fiinţa ce ne este a înlocuit preţ de patru decenii uneori pîinea, alteori sarea; uneori apa şi focul şi a dat jos (fără putinţă de tăgadă) de pe soclu orgoliul, făţărnicia, ignoranţa, minciuna şi, nu în ultimul rînd, goliciunea şi aroganţa unor falşi idolatri, bîrfa ş.a. neextirpate, din păcate, din interiorul unor prefăcuţi ctitori ai viitorului, unde poemul să se scrie, chipurile, singur în dreptul faptei.
Cu nici două săptămîni înainte, Dumnezeule, într-o joie de martie, l-am întîlnit în imediata vecinătate a Sălii cu Orgă, spaţiu în care profesionişti şi amatori îşi comercializează lucrările. Şi ne-am îmbrăţişat strîns, sărutîndu-ne ca doi fraţi de sînge, ca doi visători naivi, gest aducînd aminte evenimente dispărute în neguri cu efigia şi participarea amîndurora... Au fost de toate, ce mai vorbă? Nicolae (şi o zic fără falsă modestie) găsi de cuviinţă să-mi mulţumească (de ce tocmai atunci?!) pentru faptul de a-i fi oferit de-a lungul timpului umărul să plîngă, gesturi pe care, la drept vorbind, mi le înnămolise uitarea. I-am exprimat gratitudine, la rîndu-mi, ca-n acei ani, alături de nebunul frumos Victor Copacinschi, cînd prin dimineţi dinaintea răsăritului de soare îmi acorda asistenţă sufletească la punerea inimii la loc uitată seara la Filarmonică. Ştiam, ce-i drept, la ce oră aţipeşte geamul cutărei sau cutărei interprete, care locuia în vreo odaie de cămin, ştiam că a doua zi îi voi afla în curtea cu pricina pe redutabilii rapsozi populari, cu ultimul, Victor Copacinschi, dragul de el, la nişte „ceaiuri” ad-hoc, aventurîndu-mă în dialoguri ce nu şi-au pierdut nici azi actualitatea.
Dar să revin la Nicolae.
– Ai dus pe întreg mapamondul tot ce poate silabisi izvorul, îi spun. Ai reprezentat pasărea şi cerul ce o tăinuia, te-a adoptat mitul mioritic, ai doinit ca şi Banatul (moş Achim Nica)... Eşti un om fericit, Niculuţă. Dar tocmai aici artistul n-a vrut să-mi dea dreptate.
– Şi la urmă... cu 160 (una sută şaizeci) lei pensie? Ca după o pauză să mă întrebe şi pe mine:
– Dar tu cum te descurci?
– Ca mai toată lumea de rînd...
– Apoi, dacă şi tu n-ai fost şi nu eşti... (Din motive etice opresc aici constatarea sau consideraţia lui Sulac...)
Am mai vorbit despre o eventuală carte a sa în manuscris, urmînd s-o parcurg...
Şi aşa ne-am luat rămas bun. Îmbrăcat într-o pelerină ponosită, prea trişti mi se părură ochii lui. Era stresat. Şi supărat era pe întîrzierea primăverii. Iar primăvara stîrcea în pomii încă neînfrunziţi. Nişte copaci istoviţi ca la Minulescu, ca în poveştile triste...
– Să nu uit, mi-a mai spus: ăştia după ce-au ras de pe faţa Basarabiei toate bisericile şi mănăstirile, după ce-au pus cătuşe pe mîinile tuturor clericilor şi au umplut taigalele cu ei, ăştia să-şi amintească de Căpriana?! De ce n-au făcut-o pînă la mijitul electoralei?.. L-ar fi urmat ce-l puţin pe Urecheanu, care a înălţat printre prea puţin inspiratele lor „spectacole”, denigratoare şi fără de scrupule, Clopotniţa Neamului – monument al întregii sale seminţii... Se vede că onestitatea şi spiritul gospodăresc nu fac parte din vocabularul guvernanţilor... Ah!...
Şi-aşa ne-am despărţit, dînsul uitîndu-se lung în urma mea, eu regretînd că rar de tot, amar de rar ne-ntîlnim ca să vorbim... Iată cum şi într-o clipă de risipe nu mai ştim, vîrfuită cu risipă trece viaţa ce-o trăim...
Mă despărţeam de Nicolae Sulac şi, ajuns la un colţ după care nu se mai zărea interpretul, privirile mi-au fost prinse de ploaie. M-am gîndit la moment că-i posibil să-i fi greşit cu ceva. Tinereţile greşesc, mă rog, inevitabilele inerenţe prin care le e sortit să treacă (dar de ce, m-am gîndit, anume în ziua şi la întrevederea cu pricina?!). Foarte curînd, buna mea prietenă de peste o viaţă, regina cîntecului popular din cuprinsul nostru cultural, Zinaida Julea avea să-mi plîngă lung-prelung şi plînsul ei parcă ar fi prefaţat înverzirea aleilor ce nu-l vor mai vedea pe Nicolae. Orele îşi începuseră numărătoarea inversă şi cînd Zinaida s-a oprit pe o clipă din plîns, i-am sugerat, rugînd-o, să-l ţinem minte pe Nicolae Sulac la ceasul oprit al Mioriţei de inima Celui care n-a reuşit să-l întoarcă la timp. Şi la ora doinelor Sale ce-au ţinut loc de pîine, de sare, de lacrimă, de veşnicie.
Atunci cînd pămîntul nu încape de ele, Dumnezeu, a adăugat Zinaida, îşi ia legendele acasă. Dar aşa şi nu prindem la minte. Din păcate.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog