Literatura română din Basarabia: deschidere spre universalitate. Victor Teleucă (1)


Literatura română din Basarabia a fost interpretată cu precădere din perspectiva unor probleme circumscrise, autohtonismul fiind declarat drept trăsătură definitorie. Aceasta se explică prin faptul că afirmarea conştiinţei de sine a oricărei literaturi, într-o primă etapă, este inevitabil legată de aspectele unor realităţi spirituale interne, straturile fondatoare ale culturii, în special, folclorul, fiind pe primul plan. Pe fundalul luptei românilor basarabeni pentru emancipare au fost propulsate în avanscena istoriei literare, în mod expres, aspecte de natura celor amintite deja, lăsând în umbră părţi importante ale culturii române basarabene, care ţin de năzuinţa spre modernizare şi de raportarea la un spaţiu al multiculturalităţii. Fobia determinată de proiectarea unilaterală pe raza descendentă din „lucoarea de la răsărit” a dus la anihilarea simplistă, aproape totală a unui câmp cultural magnetic vast, care a existat cu certitudine. S-a creat în felul acesta, cu bună ştiinţă, falsa impresie că scriitorii basarabeni abia de prin anii ’80 dacă sunt dispuşi să deschidă poarta sau portiţa prin care se poate intra ori ieşi în lumea valorilor de largă circulaţie. Drept contraargument este de ajuns să amintim că în anii ’70 criticul şi istoricul literar Vasile Coroban, autorul monografiei despre umanismul lui Dimitrie Cantemir, pleda pentru încadrarea spiritului autohton în universalitate. Iar ceva mai înainte, tot el şi-a conceput monografia despre romanul moldovenesc contemporan din perspectiva modelului de roman al literaturii clasice universale. Astfel că, în pofida deconectării literaturii, în condiţiile totalitarismului, de la sursele de alimentare spirituală universală, scriitorii optau pentru construirea de punţi spre spaţiul larg al multiplicităţii. În acest sens revista bucureşteană Secolul XX, al cărei prim număr a apărut în anul 1961, era un bun purtător de lumină şi căldură care ajungea şi în inima Basarabiei, la Chişinău, pe căi, ce-i drept ocolite, prin Cernăuţi, Odesa, Kiev, Leningrad, Moscova, Ţările Baltice. Ea completa mesajele literar-estetice ale unor reviste importante în spaţiul ex-sovietic, precum Inostrannaia literatura şi Drujba narodov. Scriitorii şaizecişti, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Victor Teleucă, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, deschişi spre comunicare, făceau numeroase traduceri din literatura universală fiind influenţaţi de tendinţele mai noi din scrierile timpului respectiv.
Unul dintre aceştia, Victor Teleucă, era bun cunoscător şi traducător al poeziei popoarelor baltice. Profund reflexivă de-a lungul drumului afirmării sale, creaţia lui Victor Teleucă, în special ce-a din ultima perioadă a vieţii, aruncă lumini clarificatoare asupra acestei caracteristici evidente: deschiderea spre valorile culturii universale. Către sfârşitul vieţii creaţia sa se adună concentric spre câteva probleme ce ţin de literatură, viaţă şi filozofia ei. Despre reflecţia cu caracter filozofic ce se desprinde, la tot pasul fiind orientată şi spre artă şi spre viaţă, am putea spune că ţine de o filozofie a vieţii ca artă. Presat de limitele timpului, poetul pune existenţa şi scrisul pe acelaşi cântar şi cine altul poate avea rolul decisiv în această ecuaţie cu trei necunoscute – timpul, viaţa, scrisul – dacă nu Timpul? „Rezerva de timp. Dar se pot face şi asemenea rezerve? Spitalul te învaţă mult mai mult decât ţi se pare la prima vedere. Timp folosit nemotivat sau deloc, aruncat la timp vechi, la cimitirul de timp uzat”. (Ninge la o margine de existenţă, Editura Cartea Moldovei, Chişinău 2002, pag. 68). Conştiinţa tragică a limitei temporale determină „jocul” sinuos cu înălţări dincolo de capacitatea de închipuire şi coborâri bruşte spre terestru. Arabescurile gândurilor ce se contrazic între ele, se bat, se luptă până la epuizare totală, până la aflarea numitorului comun, pentru a o lua de la capăt. Personajul liric este un Sisif al gândirii sau o gândire sisifică ce caută formula împăcării cu propriul său destin, „călătoria” într-un spaţiu nelimitat al culturii, al timpului, fiind concurată de spusa („zisul”) declanşându-se în „dezamăgiri de timp”. Această atmosferă concurenţială este colorată de o intertextualitate a cărei densitate se cere analizată pe îndelete. Indubitabil, felul de a scrie al lui Victor Teleucă este, spre sfârşitul vieţii autorului, mult mai complex, îmbogăţit şi de o permanentă documentare în materie de artă şi de filozofia artei, în vederea pregătirii cursurilor pe care le-a ţinut la Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”. Însă am putea afirma cu certitudine, că vorba este nu numai de acest lucru aici: Victor Teleucă, confratele şi colegul de generaţie al lui Liviu Damian şi Ion Vatamanu, realizează în creaţia sa o conexiune la valorile universale. Dovadă ne stau şi numeroasele traduceri din poezia Ţărilor Baltice, care, precum se ştie, în spaţiul ex-Uniunii Sovietice se diferenţiau printr-o mai mare deschidere spre Occident. Fidel aceleiaşi deschideri spre universalitate, poetul basarabean, după 1989, când posibilităţile de comunicare au devenit mult mai mari, s-a consacrat studiului aprofundat al literaturii la interferenţa dintre arte şi ştiinţe. Această pasiune pentru studiul în profunzime îl apropie poate cel mai mult de Liviu Damian, scriitorul trecut prematur în lumea celor drepţi a cărui operă a rămas neterminată. Este curios să menţionăm, în contextul apropierii acestor doi scriitori, că şi unul şi celălalt, spre sfârşitul vieţii, au scris pe teme istorice. Liviu Damian a publicat, în condiţii foarte complicate, fiind nevoit să lupte din răsputeri cu cenzura, poemul Cavaleria de Lăpuşna, consacrat unui moment dificil din biografia lui Ştefan cel Mare. Iar Victor Teleucă a scris poemul Decebal. Pentru ambii conştiinţa de sine a artistului include şi aspecte ce ţin de istoria neamului. Revenind la felul în care „lucrează” intertextul în poezia lui Victor Teleucă, trebuie spus că acum acesta schimbă statutul ontologic al poeziei. Pe de o parte, Victor Teleucă îşi concepe creaţia la interferenţa dintre genuri, epicul, liricul, picturalul fiind deopotrivă prezente. Pe de altă parte, se face vădită o tendinţă amintind de concepţia despre poezie a scriitorului englez T. S. Eliot: poetul scrie nu pentru a-şi elibera emoţia, ci pentru a se elibera de emoţie, nu pentru a-şi elibera personalitatea, ci pentru a se elibera de aceasta: „Din cauza acestui blestemat de eu nu pot face o propoziţie de bază care îmi aminteşte ce aş putea să fiu”, scrie Victor Teleucă. Meditaţia purtată prin „spaţii sonore restructurate de Orientul”, în care „timpul curge diametral opus existenţei”, este supusă tentaţiei de a reconstitui evenimentele extraspaţial. Prin „Sahare sufleteşti, spaţii prin care se produc mari furtuni de gânduri uscate”. „Nisipurile gândurilor” sunt închise într-o clepsidră care uneori pare de dimensiuni uriaşe, iar alteori este sufocant de minusculă: „Urmăresc cu satisfacţia groazei când se va porni un singur gând, un fir de nisip şi atunci toate ceasurile de nisip din lume se pornesc curgând din undeva în cândva, adică din spaţiu în timp”. Acest univers în care personajul „mănâncă pâinea necunoscutului” se lasă cu greu întruchipat în cuvânt şi uneori lasă impresia că ar fi predestinat mai degrabă penelului, transpunerii în culori decât în cuvinte. În susţinerea acestei opinii vine şi scrierea mai veche Rondelul miriştilor arzânde (ca să rămânem la un singur exemplu), în care se fac trimiteri directe la Van Gogh şi Vereşceaghin. Însă acum aceste interferenţe de ordin intertextualist îşi schimbă rolul în structura poeziei o dată cu modificarea statutului acesteia. Detaşarea, despărţirea de iluzii, asumarea eului, fapt care echivalează cu asumarea singurătăţii, sunt poate lucrul cel mai complex şi mai complicat: „Multe nu mă înfăţişează chiar mie însumi / Multe nu mă reprezintă ca persoană aso- / ciată în această lume a patimii; trec prin / tot ce-mi rămâne...”. Trăirea nu mai este triplană, altfel spus, nu este proiectată din perspectiva trecutului, prezentului şi a viitorului. Cele trei timpuri se reduc la unul singur, prezentul. Destinul produce acum numai prezent. E un prezent asociat cu învârtirea aripilor morilor de vânt, „angajate să producă simbolic vârtejul rotundului”, adică al ideii de întreg – un întreg iluzoriu. Se desprinde, în aceste împrejurări, descoperirea unei alte identităţi: „Mă uit la mina aceasta străină a mea cum scrie nonsensuri străine în fraze”. Arabescurile liniilor ating cote avangardiste, de „futuristică târzie rămasă de la Marinetti şi Hlebnikov cu descoperirea unor sensuri ce sunt mereu de prisos”.
În arhitectura gândirii „totul se combină, dar totul şi se combate”. „Ideea se răscoală ca o gintă care îşi cere dreptul la egalitatea cu sine însăşi”. Personajul în lupta cu morile de vânt care vântură timpul se autodefineşte drept „vântură lume”, întruchipând „nedumerirea, starea de foc a înadinsului”. Spuneri, cugetări, gânduri-meditaţii, care constituie cele trei părţi componente în căutarea întregului vizează „Azi”-ul ridicat la puterea a zecea, care propulsează virtualitatea. Pe urmele lui Nichita Stănescu, ale lui Fernando Pessoa sau Luís Jorge Borges, Victor Teleucă îşi însuşeşte un punct de vedere potrivit căruia „este cineva în afara noastră”. Reversul intertextului, de un dramatism strangulant, ne este comunicat între altele: „Citesc şi mă conving că exist, dacă îl parafrazez pe Descartes”. Altă dată personajul se lansează în căutarea dramului de excentrism care să justifice libertatea: „Caut un scriitor, parcă aş fi grecul / Zorba din romanul lui Nicos Kazant- / zakis, caut un scriitor care moşteneşte / pe insula Creta o mină”. „Hemoragia de timp” se vrea lecuită printr-o „vorbă a vorbei”, „un fel de a încerca să spună lucrurilor pe nume... Fără nume lucrurile se află în afara existenţei”.
Existenţa concepută la modul poetic de către Victor Teleucă arată acum altfel. Stabilirea numelor sau „botezul” este efectuat de către soare, Mitropolitul zilei:
 
se-aud pitpalaci,
mierle, privighetori
care-şi cântă stăpânirea locului în care
 
soarele, Mitropolitul zilei, preafericitul
Astru le botează puii,
în cristelniţa albastră şi deodată undeva
tună, e marea veste a ploii de
vară şi plouă
 
şi ploaia mă botează a câta oară;
fericit, prin duminica asta fierbinte,
alerg ca un ieşit din minte, strig gesti-
culând cu mâinile-amândouă, plouă şi
 
sfârâi ca un bulgăr uscat, dar uscat,
de pământ şi cineva hăuleşte prin
mine:
– Sunt, fraţilor, sunt!
Se conjugă verbul din mine ca o diminea-
ţă împovărată de rouă şi deodată mă în-
spăimânt: plouă? Dar dacă nu plouă?
Acest univers halucinant este structurat în jurul unui personaj „debusolat” de o imensă sete de viaţă. Eului, căutându-se de dincolo de viaţă, îi răspunde „miriştea din picioarele mele”, după cum scrie autorul, şi pălămida, şi „cana rămasă uitată de cineva pe colacul fântânei de piatră, al fântânei din care toată iarna nu mai bea nimeni apă”. Îi răspunde „prima stea răsărită în fiece seară când tăcerea ca o fiară gonită-n câmpie se ascunde”. Dualismul, echivalent stării „de a fi concomitent şi aici şi acolo”, echivocurile sunt măsurate de un „arbitru intangibil”. O atmosferă ce ţine de un „postromantism camuflat”, cerându-şi dreptul la existenţă, îl face pe autor să exclame: „Sunt mai mult decât sunt... / sunt un cerşetor de neguri albastre, de lumină, de culoare, de ploaie”. Camuflajul se destramă cu aceeaşi grabă cu care a fost înfiripat: „Şi toate pacostele acestea au loc în mine, numai în mine”. Astfel se constituie un complicat proces de abstractizare a eului. Gândurile şi impresiile pedalează pe ideea de virtualitate: „Purtăm în noi probabilitatea de a fi”, scrie autorul. Existenţa biplană a personajului liric atinge zone învecinate cu universul liric al lui Ion Barbu, în care contează ideea de esenţializare. Victor Teleucă îşi reazemă versul pe „raportul dintre om şi idee”. În acest univers convenţional „trestiile fac semne de agitaţie convenţională” şi „o gândire imparţială împarte adevărul pragmatic la nouă”. Convertită barbian, luna devine „lună dogmatică”: „Într-un cuib de asfinţit altă lună se ouă, / un ou tot atât de dogmatic”. Aici gravitaţia terestră se pierde, personajul liric fiind împărţit în zone de influenţe. Dominat de multiple influenţe, eul este o supradimensiune. Supradimensionate sunt toate câte se întâmplă. „Expresia în expresie”, „forma în formă”, „metafora în metaforă” conturează spaţiul acesta de aventură-odisee („sunt un urmaş al lui Odiseu, unul din cei ce se întoarce din Războiul Troian”), amintind de poezia lui Nichita Stănescu, din care însuşi Victor Teleucă citează: „Întotdeauna alt clopot bate, genunchii îmi stau în altă biserică”. În creaţia lui Nichita Stănescu poetul basarabean află un imbold pentru a converti spaima în faţa necunoscutului în forţă motrice a creaţiei. Amestecul, melanjul de impresii cu trimitere la un câmp multicultural vast necesită un echilibru, pe care autorul îl caută în autenticitatea eului. Este evidentă în acest moment apropierea poetului basarabean de conceptul de poezie al lui Nichita Stănescu, cel care îşi structura universul în jurul mitologiei eului originar. Ceea ce îl interesează pe Victor Teleucă este mecanismul sau procesul trecerii de pe planul gândirii pe cel al expresiei: realitatea interioară, dacă nu este adusă la condiţia unei comunicări perfecte, atunci se transformă într-o realitate a cuvintelor, printre care ar putea să apară „mutanţi” de cuvinte. Nevoia de explicitare a unui alt fel de cunoaştere este copios ilustrată de către Victor Teleucă prin reflecţia eseistică: „E nevoie de o artă care ne-ar trezi, nu pe noi, ci pe cei din noi... Noi trebuie să mai rupem şi să gustăm un fruct oprit.
Noi nu am muşcat fructul din pomul cunoaşterii care trebuia, de aceea nu suntem conştienţi de goliciunea sufletului nostru neîmbrăcat în hainele adevărate ale binelui. Mărul a fost numai primul pas al cunoaşterii. Ar trebui să fie trei, pentru început. Mărul a fost teza. Dar teza fără antiteză nu poate exista, fiindcă se dărâmă.
Sinteza ar fi floarea
începutul unei noi runde
de redevenire
a trecerii materiei din virtualitate în realitate”.
Universul creaţiei lui Victor Teleucă, dominat de „aspiraţii contradictorii care fac armonia contrazicerii”, se desfăşoară sub auspiciile triadei lui Hegel: „Început prin început, sfârşit prin sfârşit. Început prin sfârşit, sfârşit prin început”. Adevărul – „ca stare ambiguă” – este asemuit cu „trecerea străzii pe roşu”. Avansării personajului liric într-un spaţiu virtual îi corespunde, în plan ontologic, conform principiului „cumpănirii” promovat de către autor, intensificarea sentimentului vieţii. Din această periferie existenţialistă personajul joacă rolul iepurelui care ţipă, se împotriveşte şi, totodată, merge în gura şarpelui boa. Şarpele boa (şarpele însemnând şi trecerea timpului) este asociat cu gândirea postmodernă anunţată de filozofia lui Jean-François Lyotard, din care reiese întârzierea omului contemporan faţă de timpul în care trăieşte. „Cât de adecvată realităţii este viziunea noastră în căutarea unui model ideal?”, se întreabă la rândul său Victor Teleucă, autorul frământat de înţelesurile postmodernităţii. Răspunsul la această întrebare se îndreaptă către el dinspre italianul Giambattista Vico, cel care consideră că „omul, din pricina nedefinirii naturii minţii omeneşti, când aceasta alunecă în ignoranţă, face din sine regula universului”. Neadecvarea la realitate vine, deci, din ignoranţa care este „forţa ostilă”, „golul”, „vidul potrivnic naturii”, un vid care „se umple cu substanţa negativă a orgoliului de a stăpâni, de a supune, în fine, de a nimici ce nu se vrea supus, dar totdeauna ceva nu se vrea supus prin însăşi natura sa”, scrie Victor Teleucă.
Cu certitudine, este prezentă în meditaţiile poetului nostru o explicaţie ontologică a deschiderii spre universalitate. Aceasta subliniază alura existenţialistă a personajului liric care se acceptă pe sine ca parte a unui întreg, formându-se „doar în prezenţa unor contradicţii dintre parte şi întreg”.
Conştiinţa este asemuită cu un „univers în expansiune” către „niciunde” şi „niciodată”, către irealul definit ca „o stare a spaţiului fără dimensiuni”, ca o deschidere către neant, către întuneric, către începuturi, către arhetipurile lui Jung, ori intuiţiile lui Bergson. În aventura sa Spiritul, obsedat de problema trecerii timpului şi de tentaţia lui „a fi prin a nu fi”, este vizitat de Corbul lui Edgar Poe care, „de pe acoperişul spart al unui templu păgân”, rosteşte verdictul: „Nevermore!”, de Don Quijote, de blagianul Marele Anonim, de Observatorul nepersonalizat al lui Nalimov, care au menirea de a sublinia ideea că fiecare artist, pentru a se realiza, „trebuie să-şi aibă bezna sa prăpăstioasă în care să se poată arunca în fiece zi când nu are inspiraţie”. „Întoarcerea dramaticului eu”, echivalentă biblicei întoarceri a Fiului Risipitor, pe care părintele său l-a iertat, este o piatră de hotar în creaţia poetului nostru care, după cum mărturiseşte, nu l-a putut primi ca părinte, deoarece „s-a întors doar absenţa lui cu locul în care ar fi trebuit să fie, dar nu este”.
Autorul trece, în felul acesta, „în tabăra celor care nu-l admit”.
Golul aidoma celui din Deşertul tătarilor în care s-a rătăcit însuşi autorul acestui roman, italianul Dino Buzzati, este privit ca un spaţiu temporal înghiţind alte spaţii temporale, care îi scapă omului contemporan, dându-i doar posibilitatea de a gusta „dulceaţa amară a infinitului”.
Conştientizarea limitelor puse de natura lucrurilor se conjugă cu dorinţa de a crea, prin intermediul artei scrisului, pornind de la datele unice ale realului trăit de autor, o zonă în care posibilul poate exista. Multiplicitatea sau imaginea multiplicată a personajului liric, amplasat parcă într-un joc de oglinzi, este îndreptată spre depistarea adevărului dintr-un joc al întâmplării, al hazardului.
Asistăm, în felul acesta, la un „spectacol” al consumului abundent de „reflectări” (nu de reflecţii! ne previne autorul), care ar putea fi receptat ca atare, dacă nu ar răzbate de pretutindeni dramatismul, sau mai exact tragismul („Omul este forma unui continent conştient de tragismul său”, conchide poetul filozof).
Rod al unei imaginaţii care s-a format „pentru a se înţelege pe sine” prin reflectarea unei vaste culturi universale, creaţia lui Victor Teleucă pune, în felul acesta, „problema angajării în universal”: „Mă duc spre tine ca să mă înţeleg pe mine. Singur nu mă pot înţelege. Problema angajării în universal”.