„Viaţa noastră este lingvistica...”


– Am fericita ocazie de a conversa cu o personalitate remarcabilă din ştiinţa românească, un neobosit cercetător, slujitor de o viaţă la altarul limbii române, membru a numeroase foruri ştiinţifice din România şi din străinătate, preşedinte al Societăţii Române de Lingvistică – doamna profesor universitar doctor Mioara Avram.
Ştiu că V-aţi născut la Tulcea, tatăl Dvs. fiind ofiţer, mama – profesoară de română. Aş fi curioasă să aflu cum era Tulcea copilăriei Dvs.?
– Foarte diferită de cea de astăzi. Era un oraş de provincie, cum este şi astăzi, dar în mai mare măsură, poate, cu caracter provincial, din cauza legăturilor mai slabe care existau pe atunci cu centrul. În primii ani ai copilăriei mele, Tulcea nu avea nici măcar cale ferată. Am trăit treptat momentele în care a ajuns calea ferată, mai întîi numai pînă la Babadag. De acolo spre Tulcea se circula cu maşini sau cu trăsuri. Momentul în care a sosit primul tren în Tulcea a fost o sărbătoare de neimaginat pentru toţi localnicii...
– În ce an se întîmpla aceasta?
– În 1939... Accesul oraşului prin calea ferată avea o importanţă foarte mare, pentru că pînă atunci legăturile cu restul ţării se făceau mai ales pe Dunăre, cu vaporul. Şi cum pe vremurile acelea iernile erau mult mai cumplite decît acuma, existau perioade cînd luni de zile Tulcea rămînea izolată, nu sosea nici un ziar, iar pe atunci televiziunea evident nu exista şi chiar posesori de aparate de radio erau foarte puţini. Tatăl meu, la un moment dat, după ce a fost trecut în rezervă în 1937, s-a ocupat, printre altele, de publicitate pentru achiziţionarea aparatelor de radio şi familia noastră printre primele în Tulcea a avut un asemenea aparat. Este greu de imaginat pentru tinerii de astăzi ce însemna să fii într-un asemenea loc, care pierdea pentru cîteva luni bune legătura directă cu restul ţării. Dar, pe de altă parte, erau şi unele avantaje. Exista un fel de emulaţie pentru dezvoltarea unei vieţi culturale interne. Şcolile din Tulcea făceau foarte mult în direcţia aceasta, organizînd serbări, spectacole de teatru, care întreţineau dragostea pentru cultură a localnicilor, lipsiţi de turnee ale trupelor din altă parte, lipsiţi de posibilitatea de a asculta pe calea undelor profesionişti în materie. Pe de altă parte, poate tot din cauza relativei izolări, exista o solidaritate mai pronunţată a acestui „sat mare” – oraşul copilăriei mele, în care toată lumea se cunoştea, în care toţi participau la evenimentele familiilor vecine şi mai puţin vecine. Aş sublinia un lucru în mod special – Tulcea avea un mozaic de populaţie de diferite etnii. Prezenţa lor era foarte vizibilă în bisericile diferite, aparţinînd acestor etnii. Cred că oraşul meu a fost un model de înţelegere interetnică între români şi celelalte minorităţi: ruşi, lipoveni, ucraineni, nemţi. Toţi se înţelegeau şi uneori nu-i mai distingeai de ce etnie sînt, pentru că toţi îşi însuşeau limba română fără a-şi pierde, bineînţeles, limba maternă, dar antrenîndu-se în efortul general al activităţilor productive şi culturale.
– Ce V-a determinat să urmaţi filologia, după absolvirea liceului din Tulcea?
– A fost visul meu din copilărie să ajung profesoară, şi anume profesoară de limba română. În mod sigur că a contribuit, în primul rînd, exemplul mamei mele care avea această profesie şi pe care am admirat-o, ca un model, din toate punctele de vedere.
– La rîndu-Vă aţi servit drept model pentru copiii Dvs., inclusiv în cultivarea dragostei pentru limba maternă. Aş vrea să Vă întreb ce note au avut cei trei fii ai Dumneavoastră la limba română?
– Au avut note bune toţi trei şi nu datorită faptului că erau fiii mei. Eu nu m-am amestecat niciodată în relaţiile cu şcoala, cu profesorii lor. Pur şi simplu au fost crescuţi în cultul pentru o limbă corectă. În această privinţă poate că meritul principal îi aparţine tot mamei mele, care s-a ocupat şi de ei în anii lor mici.
– Cît de des aveţi discuţii pe teme lingvistice în familie, dat fiind faptul că şi soţul Dvs., dl prof. dr. Andrei Avram, este tot lingvist?
– Permanent, aş putea spune. Nu numai cu soţul meu, care are aceeaşi profesie. E de la sine înţeles că ne consultăm, viaţa noastră este lingvistica şi trăim din plin fiecare nouă apariţie editorială, discutăm, comentăm exprimarea de la radio, de la televiziune ş.a.m.d. Şi cu copiii noştri de asemenea. Acuma desigur sînt mari şi nu mai locuiesc cu noi, ne vedem mai rar, însă, cît timp am fost împreună, problemele limbii ocupau un loc important în discuţiile noastre. Şi aşa se face că nu numai cei doi mai mari, care au profesii direct legate de limbă (fiul mijlociu este filolog, dar s-a specializat în limbi străine, cel mare este istoric, arheolog şi epigrafist, deci tot este legat de ştiinţele umanistice), dar şi cel mic, care este inginer, acum om de afaceri, este foarte atent la exprimare, face şi publicistică de la o vreme, tocmai pentru că de mic şi-a dezvoltat un vocabular bogat şi a fost învăţat să fie atent la corectitudinea limbii.
– Faceţi parte dintr-o generaţie profund marcată de cataclismele sociale ce s-au abătut asupra României. Ca specialist, evident, aţi avut un nerv deschis pentru obiectul Dvs. de cercetare. În ce măsură cataclismele sociale s-au răsfrînt asupra limbii române? Care au fost în istoria postbelică perioadele cele mai triste pentru limba română?
– După cum se ştie, în toate ţările în care a existat regimul comunist a fost influenţată negativ şi limba. În primul rînd, prin aşa-numita „limbă de lemn” a documentelor oficiale, a limbajului politic şi publicistic impus. Prin limbă de lemn se înţeleg multe lucruri, dar poate că cea mai importantă caracteristică o constituie existenţa clişeelor care subliniau „o gîndire proprie”, adică demonstrau, de fapt, o sărăcie de gîndire, o preluare a lozincilor oficiale, repetate adesea fără nici un rost. Să ne amintim de faptul că a fost o perioadă în care orice cerere adresată unei autorităţi trebuia să se încheie nu cu tradiţionalul „cu stimă”, „cu respect”, cum fusese pînă la război, ci cu „trăiască lupta pentru pace” care nu avea nici o legătură cu conţinutul cererii în discuţie. Sigur că în acea perioadă s-au produs multe schimbări, în special, în vocabular. O serie de cuvinte au devenit tabu, adică a fost interzisă folosirea lor, de fapt, s-a încercat îndepărtarea lor. Practic ele au continuat să funcţioneze, chiar dacă oficial erau înlocuiţi termeni ca, spre exemplu, domn şi doamnă cu tovarăş şi tovarăşă. Au apărut cuvinte şi sensuri noi, ceea ce se întîmplă permanent în evoluţia unei limbi, dar în cei 45 de ani de regim comunist principala caracteristică o constituie modificările de sensuri şi apariţia de cuvinte noi, legate de viaţa social-politică, lăsînd la o parte termenii noi, ce ţin de evoluţia tehnico-ştiinţifică. Sînt însă şi influenţe nefaste care depăşesc nivelul vocabularului, cel mai permeabil la schimbări. Au existat elemente ale influenţei limbii ruse, ce s-au exercitat, de exemplu, în intonaţia activiştilor de partid şi, din păcate, se constată la unii concetăţeni ai noştri, care îşi trădează această fostă apartenenţă la categoria activiştilor prin urme de intonaţie neromânească în limbajul public.
– Din interviurile pe care le-am avut cu mai mulţi istorici am aflat în ce măsură se implica politicul în scrierea istoriei. Sincer, îmi este greu să înţeleg ce poate fi interzis în ştiinţa lingvistică. Sigur, nu ne referim acum la politizarea acestei probleme în spaţiul de peste Prut, vorbim de limba română aici, în România. Care a fost atmosfera la Institutul de Lingvistică unde lucraţi de o jumătate de secol?
– Să vă răspund mai întîi la prima întrebare. Dacă nu vă închipuiţi ce poate fi interzis în materie de limbă şi de lingvistică, înseamnă că nu aveţi imaginaţie sau, mai bine zis, nu aveţi imaginaţia diabolică a cenzurii de pe vremuri...
– Nu cunosc realităţile din Ţară, cunosc cenzura lingvistică din Basarabia...
– În parte, a rezultat şi din ce am spus mai înainte în legătură cu limba. În general se impunea interzicerea unor cuvinte, dar se intervenea şi în legătură cu studiile lingvistice. S-a încercat impunerea unui anumit fel de lingvistică. În primul meu an de facultate ni se impunea ca model sovietic în materie de lingvistică teoria lui Marr, pentru ca, în vara anului 1950, să apară lucrările lui Stalin despre lingvistică, unde această teorie era criticată şi din acel moment lucrările lui Stalin să devină şi pentru filologi Biblie. Dacă e să mă refer la ce-am spus cu citarea unor nume de lingvişti mai mult decît importanţi pentru dezvoltarea acestei ştiinţe în România, de exemplu, ani de zile Sextil Puşcariu n-a putut fi citat. Dar, cum spuneam, imaginaţia mergea aşa de departe, încît era suspectată pînă şi ordinea alfabetică în care se dădeau cuvintele propriu-zise în anumite dicţionare selective. Ca un om care am lucrat la prima ediţie a Micului dicţionar ortografic, în 1953, îmi amintesc că mi-a fost restituit manuscrisul de la cenzură cu observaţii destul de severe, că în dicţionar, în indexul de cuvinte – cuvîntul leninist apărea alături de cuvîntul leneş, o asemenea vecinătate fiind considerată inadmisibilă. Ni s-a cerut sau să scoatem, bineînţeles, cuvîntul leneş nu leninist, sau să intercalăm un altul între ele...
– Ce aţi făcut pînă la urmă?
– Nu mai ţin minte la ce soluţie anume s-a ajuns. Era unul din numeroasele cazuri în care ne ciocneam de pretenţiile cenzurii. Cu multe imixtiuni ale cenzurii m-am lovit şi în experienţele mele de la radio, în emisiunile radiofonice, încît mi s-a întîmplat să mi se ceară să scot anumite citate din expunerile mele numai pentru faptul că ar fi putut avea anumite interpretări. Unele dintre ele – cu totul incredibile. O dată, de exemplu, mi s-a cerut să scot un citat din poezia lui George Coşbuc, în care apărea numele Leana. „Nu plîng că mi-e de Leana teamă...”. Mi s-a spus: „Nu se poate, pentru că se va înţelege că e vorba de Elena Ceauşescu...”.
– Da, triste amintiri, care, văd, precum e şi firesc, Vă afectează. Credeţi, doamnă profesoară Mioara Avram, că se mai abat şi azi pericole asupra limbii române ce i-ar aduce prejudicii, inclusiv cît priveşte predarea ei în şcoală?
– Personal, mi-am exprimat de mai multe ori părerea: nu cred că limba română este astăzi într-un pericol mai mare decît a fost în trecut, în mai multe perioade din istoria ei. Cu atît mai mult cu cît experienţa trecutului ne arată că limba singură poate depăşi obstacolele, influenţele exagerate exercitate asupra ei. Mulţi vorbesc astăzi de „stricarea limbii”. Eu cred că limba, în ansamblul ei, nu poate fi afectată în o asemenea măsură. Ceea ce „se strică” într-adevăr este exprimarea unora dintre vorbitorii ei. Şi aici aş spune că se constată, mai ales la tineret – atît în limba vorbită, cît şi, din păcate, în limbajul publicistic –, o anumită vulgarizare a expresiei. Mie mi se pare că acesta este un pericol, dar nu al limbii... Au existat întotdeauna şi în orice limbă cuvinte şi expresii vulgare, dar scoaterea lor în public este un fenomen care arată lipsa de discernămînt, lipsa de nuanţare, de distincţie între ce se poate spune şi ce nu se poate spune în public.
– Se observă, mai ales în ultimul timp, o ofensivă a „romglezei”, cum îi spun mai mulţi... Mă refer la intercalarea cuvintelor engleze în propoziţii rostite în limba română. Ce s-ar putea face pentru a evita acest pericol, această invazie a limbii engleze?
– Această invazie a englezei nu caracterizează numai limba română. Este un fenomen internaţional. Poate că datorită mijloacelor de comunicare mult mai rapide, astăzi aceasta capătă o extensiune mai mare decît au avut-o alte influenţe străine, la vremea lor. Dar trebuie să raportăm fenomenul actual şi la ce s-a întîmplat în trecut, cel puţin în istoria limbii române. Au existat multe alte înrîuriri străine care păreau să ameninţe existenţa limbii, începînd cu slavonismul cultural, cu elenismele din perioada fanariotă, cu influenţa franceză de la “bonjurişti” încoace ş.a.m.d. Aceste înrîuriri au fost totuşi de cele mai multe ori superficiale. Mai ales abuzul de elemente datorate lor s-a oprit la stratul de sus al societăţii, nu a afectat vorbirea maselor, care au continuat să folosească fondul tradiţional al limbii, acceptînd numai foarte puţine dintre elementele noi. Limba îşi filtrează în timp împrumuturile de care are realmente nevoie. Dintre multele franţuzisme din sec. XIX, şi de atunci încoace – au rămas elementele care într-adevăr au ajutat la modernizarea limbii române, la intrarea ei în Europa şi pe cale lingvistică. De celelalte ne aducem aminte numai la teatru, cînd vedem spectacole cu coana Chiriţa a lui Alecsandri. Dar dacă ne gîndim la franţuzismele satirizate de Alecsandri şi de alţi scriitori, oameni de cultură putem deduce că în perioada aceea ele aveau rolul anglicismelor de astăzi, pe care le folosesc pînă la abuz unii snobi, ceea ce nu înseamnă că trebuie respinse din principiu orice elemente ale influenţei engleze.
– Cele mai agresive, inclusiv prin faptul că lansează o modă, sînt firmele comerciale. Cum să ne apărăm limba de această „invazie”?
– Într-adevăr, firmele comerciale au o deosebită predilecţie pentru cuvinte străine şi aici se regăseşte fenomenul denumirilor franceze, care au existat în perioada interbelică şi chiar în primii ani de după cel de-al doilea război mondial. În Bucureşti au funcţionat pînă nu de mult un restaurant care se numea „Mon Jardin” şi un bar „Melodie”. Sigur că erau cazuri izolate. Acum sînt foarte multe, dar firmele nu vor schimba niciodată o limbă. Este un fenomen care iarăşi nu caracterizează numai România. Cred că e în detrimentul comercianţilor, aş zice eu, că dacă te uiţi la firme – nu mai poţi să-ţi dai seama foarte bine în ce oraş şi în ce ţară te afli, pentru că aceleaşi denumiri englezeşti le găseşti în orice oraş din Europa şi de pe alte continente. Spuneam că este în detrimentul comercianţilor, căci omul obişnuit, care nu ştie engleză, trece pe lîngă magazin, fără să priceapă care este obiectul lui de comerţ, adică ce vinde. Eu înţeleg, că numele magazinului poate fi inventat, oricît de bizar, folosind cuvinte străine sau creaţie proprie, dar de undeva ar trebui măcar să rezulte ce se vinde acolo, scris pe înţelesul potenţialilor cumpărători.
– La vremea sa, Caragiale semnala fenomene similare: „Sărmana limba românească, scria dramaturgul, nu mai este cum ar fi trebuit să fie-o plantă cultivată, a ajuns o buruiană sălbatică. Multe vînturi au bătut-o, odată-o bătea vîntul franţuzesc, acum o bate vîntul nemţesc” şi – adăugăm la ceea ce spunea Caragiale – astăzi o bate vîntul englezesc...
– Caragiale nu a făcut numai afirmaţii teoretice cu privire la soarta limbii române. A contribuit foarte mult la apărarea ei în cel mai eficient mod posibil, adică satirizînd vorbirea unor franţuziţi, mai ales franţuzite, şi chiar exprimarea cu unele prime elemente de influenţă engleză. Poate se uită adesea că la Caragiale apar unele din primele atestări ale compusului high-life sau five o’clock, de exemplu...
– Profesorul Solomon Marcus cita predicţiile unui specialist în istoria şi dinamica limbilor vorbite astăzi. Peste 300 de ani s-ar părea că vor rămîne doar trei din cele peste trei mii de limbi care se vorbesc astăzi pe Terra, supravieţuitoare urmînd a fi engleza, spaniola şi chineza. În opinia Dumneavoastră, cît timp va mai fi limbă vie româna?
– Eu personal nu am încredere în astfel de prognoze. În orice caz, mi se pare exagerată reducerea diversităţii lingvistice actuale la trei limbi. Cît timp se va vorbi limba română? Depinde de voinţa purtătorilor ei, de felul în care ei o vor promova şi de modul în care vor înţelege să o ridice mereu la nivelul perioadei în care se va ajunge. Tocmai de aceea nu trebuie să ne sperie elementele de modernizare introduse treptat, important este ca acestea să fie asimilate, să nu apară ca nişte corpuri străine în structura limbii, să fie adaptate la sistemul fonetic şi gramatical al limbii române, aşa cum s-a întîmplat cu nenumăratele straturi etimologice din componenţa vocabularului limbii române. Despre română se obişnuieşte să se spună, au remarcat-o în mod special mai mulţi lingvişti străini, că este una dintre cele mai îngăduitoare, mai primitoare limbi din Europa; comparată din punctul respectiv de vedere cu malteza şi cu albaneza. Această ospitalitate a limbii române, adică disponibilitatea ei de a încorpora împrumuturi, a fost întotdeauna dublată de o mare forţă de asimilare, care face să nu se mai recunoască originea unor cuvinte foarte bine integrate în ţesătura ei. Adesea vorbitorii limbilor din care am luat noi un cuvînt nu-l recunosc în componenţa limbii noastre, pentru că el a suferit modificări formale, uneori şi de conţinut, operate pe terenul limbii române.
– În 1940 Sextil Puşcariu semnala acelaşi fenomen ce venea din partea limbii franceze. Să înţelegem că limba română este continuu într-o tranziţie, fiind mereu influenţată de alte limbi mai puternice?
– Nu este cazul special al limbii române. Nici o limbă nu poate trăi în lumea de astăzi izolată de celelalte. Dacă în trecut influenţele veneau numai sau, în special, de la limbile direct învecinate, de multă vreme împrumuturile se fac şi la distanţă, pe cale culturală; la început numai prin tipar, acuma, însă şi cu atît mai mult, prin radio, TV şi internet – toate limbile suferă influenţa altora. Problema este în ce măsură reuşesc să le asimileze şi să le transforme într-un bun propriu.
– Din 1990 aţi fost printre primii savanţi lingvişti din România, care aţi mers constant peste Prut, unde aţi ţinut cursuri de popularizare a cunoştinţelor lingvistice, aţi adus argumente privind identitatea limbii vorbite pe ambele maluri ale Prutului, aţi scris referitor la denumirea corectă a limbii vorbite în Basarabia. Nu Vă întreb ce Vă leagă de acest spaţiu geografic, de acei oameni care şi astăzi sînt nevoiţi să-şi apere dreptul la limbă, după cum ştiţi... M-ar interesa în mod special să aflu cum vedeţi Dumneavoastră, ca specialist în materie, evoluţia limbii vorbite în Basarabia în ultimul deceniu?
– Ca una care, într-adevăr, am fost de multe ori în acest deceniu în Basarabia, am putut constata pe viu o evoluţie în bine a limbii, pornind de la însuşirea scrierii cu litere latine. Îmi aduc aminte, că în ’89 firmele şi inscripţiile comerciale aveau numeroase greşeli de scriere, mai ales pentru grupurile che, chi, ghe, ghi, care erau confundate cu ge, gi, ş.a.m.d. Sau cît de impresionată am fost la cursurile ţinute cu profesori de limba română de acolo, cînd am văzut că ei luau notiţe la prelegerile despre limba română, scriind cu alfabet chirilic – pe care îl cunoşteau mai bine – pentru notarea rapidă a celor ascultate. Dar, desigur, scrierea e numai unul dintre elemente. Progresele cele mai mari s-au făcut prin însuşi faptul că limba română a pătruns în mai multe domenii de activitate, şi-a redobîndit toate funcţiile caracteristice pentru o limbă majoritară şi oficială.
– Chiar dacă astăzi se fac încercări de a o marginaliza din nou...
– Din păcate. Dar eu cred că ceea ce s-a obţinut în aceşti 10-12 ani este un bun cîştigat şi, în orice caz, este un bun care poate fi valorificat în continuare, în ciuda oricăror pericole de revenire. Nu se va mai ajunge la situaţia anterioară, chiar dacă pentru moment există o nouă ofensivă din partea limbii ruse.
– O altă întrebare ce mă frămîntă şi pe care am adresat-o şi altor specialişti, fără a obţine un răspuns clar: cum explicaţi Dvs. faptul că românii basarabeni, chiar spre deosebire de românii nord-bucovineni, care au avut un destin similar, au un accent specific, o pronunţie de care se debarasează anevoie, ceea ce le creează anumite complexe în contactul cu Ţara?
– E greu de dat o explicaţie, mai ales comparabilă cu situaţia românilor din Bucovina, de care aţi vorbit. Poate că, ştiu eu, fonetica limbii ucrainene diferă de cea a limbii ruse, e mai puţin marcată decît aceasta şi a avut înrîuriri mai slabe... Sau poate că rezistenţa la influenţe a bucovinenilor a fost mai mare. Într-adevăr, este un fenomen şocant la basarabeni faptul că s-au lăsat influenţaţi de limba rusă în pronunţare, ceea ce s-a întîmplat mult mai puţin în alte regiuni, unde românii au fost în trecut – sau sînt şi astăzi – sub stăpîniri străine, deci sub influenţa altor limbi oficiale.
– Cred că pentru a se produce un salt în acest sens – în debarasarea de pronunţia regională, dialectală – ar trebui să existe, în primul rînd, un climat adecvat, pe care, din păcate, încă nu-l avem. Ce s-ar putea face ca românii basarabeni să iasă din acest impas?
– Cred că în situaţia actuală, în care există mijloace tehnice moderne de reproducere a vorbirii exemplare, pot fi folosite diverse metode. Ascultarea emisiunilor de radio şi TV din Ţară poate fi un model; pe urmă casetele audio, înregistrările, discuţiile, poate mai puţin cele cu muzică, în care nu se percepe exact intonaţia, să zicem. Dar sînt şi casete, compact-discuri cu texte în proză, cu spectacole de teatru din care se poate însuşi pronunţarea corectă, conform normelor ortoepice ale limbii române.
– Ce doleanţe aţi avea pentru vorbitorii de limba română din Basarabia?
– Dorinţa mea cea mai mare este ca vorbitorii de limba română din Republica Moldova să conştientizeze faptul că sînt vorbitori de limba română, adică să nu mai fie influenţaţi de această denumire nepotrivită de limba „moldovenească”. Eu înţeleg că în mod tradiţional, empiric, ei ştiu că sînt moldoveni, dar sînt moldoveni în aceeaşi măsură în care cei din Muntenia sînt munteni, cei din Oltenia sînt olteni, din Banat – bănăţeni, din Transilvania – ardeleni etc. Nimeni nu vorbeşte însă de o altă limbă românească, diferenţiată după provincii. Limba română este una şi aceeaşi pentru toţi. Pe de altă parte, salut interesul faţă de limbă, îmi pare foarte bine că există emisiuni radio, unele au chiar denumiri asemănătoare cu cele existente la Bucureşti, de exemplu „Ghidul radiofonic – în lumea cuvintelor”, dar mai ştiu că persoanele din Republica Moldova interesate de problemele de limbă nu ascultă numai Radio Chişinău, şi asta nu de azi, de ieri, ci de multă vreme. Aş dori să menţionez şi colaborările cu colegii de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe din Moldova. A apărut la finele anului 2001, la Chişinău, o Gramatică uzuală a limbii române, alcătuită de un colectiv de la acest institut, la care am colaborat şi eu, făcînd revizia textului. Este un lucru foarte util să existe o gramatică scrisă de autori de la faţa locului, pentru că ştiu că în Republica Moldova sînt unii care manifestă oarecare rezervă faţă de ceea ce vine de la Bucureşti, suspectînd acţiunile noastre sincere de culturalizare drept încercări de românizare „subversivă”. Nu e nevoie de românizare, a nimănui, pentru că cei din Moldova sînt români ca şi noi. E vorba numai de a aduce la un numitor comun, adică de a folosi limba literară, aceeaşi, în toate părţile în care se vorbeşte limba română: în cele două state româneşti şi chiar în afara graniţelor României, pentru că limba literară este supradialectală, supraregională. Vorbirea populară poate să rămînă la nivelul graiurilor diferenţiate, acolo nu intervine nimeni, dar cine are pretenţia că e intelectual, că vorbeşte în public, scrie articole, cărţi, trebuie să folosească o limbă pe care să o înţeleagă la fel românii de pretutindeni.
– Vă mulţumesc, doamnă profesor universitar doctor Mioara Avram, pentru amabilitatea de a accepta acest interviu.
– Vă mulţumesc şi eu şi vă doresc sănătate şi numai bine.