Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GÂNDURI PENTRU GRIGORE

Celui plecat din viaţă...

Stelian DUMISTRĂCEL

Alte articole de
Stelian DUMISTRĂCEL
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

În împrejurări cumplite şi tragice, am pierdut o inimă şi o voce inegalabile, ce s-au asociat cu trezirea conştiinţei naţionale româneşti în ultimele trei decenii; fapta poetului Grigore Vieru rămâne, dar nu-i vom mai putea auzi glasul, blând şi înfiorat de emoţie, sau cutremurat de indignare şi, adesea, tulburat de mânia dreaptă a unui adevărat tribun...
S-ar părea că de la un om care a murit nu ne rămân decât amintirile, ce se pot şterge încet, încet. Dar ştim că nu se va întâmpla aşa cu Grigore Vieru; el ne rămâne în memoria afectivă prin simplitatea-i omenească, prin deschiderea de suflet a moldoveanului ce te privea cu încredere, gata să te înţeleagă, ca să se bucure cu tine, ori ca să-l doară ca şi pe tine. Şi ne mai rămâne şi într-o memorie a cuvintelor ce prind sunet: cuvinte simple, dar grele de semnificaţii din versurile în care evocă pământul, iarba şi pomii, izvorul, casa copilăriei, din versurile de închinare pentru mamă, pentru cer şi stele, pentru limba română. Tot aşa cum mai întâlnim, frecvent, meditaţii senine asupra morţii...
Să ne aducem aminte câteva din aceste cuvinte şi, dacă ne oprim asupra versurilor despre casă, ne vom da seama că pentru Vieru aceasta nu este un oarecare adăpost neînsufleţit, ci este o fiinţă incomparabilă, prezentă în diverse ipostaze, din diferite momente ale convieţuirii cu spaţiul familiar. Începem cu evocarea senină a copilului din preajma mamei: „La alba-ne căsuţă / Curată ca un ou / Eu aşteptam să vină / Duminica din nou”; dar, cu timpul, imaginile se întunecă, atunci când apare înstrăinarea, regretul că şi-a părăsit „casa de humă”, care tace „cu văz tulbur şi durut”, o „Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut”. în sfârşit, cu putere, prinde glas protestul, zadarnic faţă de inevitabilele urmări ale slăbiciunii omeneşti, dar perfect îndreptăţit sentimental, când poetul decretează: „Casa părintescă nu se vinde”. Căci, odată cu înstrăinarea „pragului părintesc”, dispare şi fereastra de la care ne-a privit mama aşteptându-ne; încuiată cu „noile lăcate”, această casă, „care ne-a-ncălzit”, ne va privi, prin „ferestrele noi”, ca pe nişte străini!
Dintre marii contemporani pe care am avut fericirea de a-i cunoaşte, preţui şi iubi, numai la marele spirit şi la marele învăţat pentru totdeauna Eugeniu Coşeriu am mai întâlnit o atât de plină de adevăr şi de sensibilitate preţuire a casei şi a locurilor natale, evocate în diferite împrejurări. Vă amintiţi? Magistrul nu şi-a părăsit sufleteşte niciodată locul de baştină; el afirma că „niciodată n-a plecat de acasă” (adică din lumea în care a apărut) prin prisma câtorva explicaţii privind ne-înstrăinarea, oriunde s-ar fi aflat: „Nu, nu m-am înstrăinat niciodată, fiindcă totdeauna am peregrinat, am umblat prin lume cu Mihăilenii mei în inimă, cu Bălţii mei în inimă, cu Basarabia mea în inimă, cu Iaşii mei în inimă, cu România şi cu limba română în inimă”; „în acest sens, am trăit mereu acasă, deşi mă găseam la Montevideo sau, poate, în Japonia, sau, poate, în Brazilia...”. Este triumful sentimentului de apartenenţă la un pământ cu oamenii lui, pe care l-a cântat, în versurile-i sensibile, şi Grigore Vieru, „poetul lacrimei”, cum îl numea de curând Eugen Simion, un rapsod căruia îi datorăm, şi lui, peste timp, cultivarea „moldovenismului sănătos” coşerian. Şi a românismului curat la suflet şi elevat.
Ne-am despărţit de mamă, dar ea este în toate: „Uşoară, maică, uşoară / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / între ceruri şi pământ. / în priviri c-un fel de teamă / Fericită totuşi eşti, / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti”. Poetul îi întoarce cântecul de leagăn „Dormi, măicuţa mea albită, / Dormi, măicuţa mea iubită” într-un somn pe care îl ştie şi în care sufletele se vor regăsi: „Mă pregătesc de flori şi iarbă”. Iar sfârşitul („Vom pleca şi noi cândva din viaţă”) este o molcomă contopire cu natura: „Şi să dormi apoi / într-un pământ, în cari pe faţă / Seminţe dulci îţi vor umbla”.
 
*
I-am recitit recent interviurile date revistei „Limba Română” de la Chişinău în anii de luptă şi de speranţe de după 1989 şi mi l-am rememorat pe omul-conştiinţă vorbind de la tribuna răspunderii civice a scriitorului despre dreptul tuturor românilor la o limbă unică de cultură, din larga perspectivă pe care i-o oferea poetului cunoaşterea marii literaturi naţionale, a valorilor ei perene, pledând pentru reumanizarea artei şi a literaturii, faţă de -ismele deformator modernizatoare, pentru păstrarea curăţeniei sufleteşti prin dreptul contemporanilor la frumuseţea spirituală a artei drepte a cuvântului. Şi am regăsit un Grigore Vieru, în naivitatea-i sublimă de om cu rădăcinile şi visurile legate de acest pământ, mirându-se de absenţa unui crez al conştiinţei naţionale şi necruţător cu artistul care acceptă compromisul, stigmatizat în registrul imagisticii populare. Vă amintiţi? Vorbind despre un scriitor „retras” la Moscova, polemistul porneşte de la zicătoarea „Cine cade în apă se prinde şi de şarpe” şi se întreabă dacă nu cumva respectivul nu va fi căzut cândva într-o „bulboană”?! Astfel, Vieru, alături de confraţi scriitori moldoveni contemporani, înseamnă, pentru istoria culturii naţionale, tot ce au însemnat generaţii ale scriitorilor de la 1848 şi din anii Unirii: spirit civic, angajare deplină în slujirea aspiraţiilor contemporanilor nu doar prin scris, ci şi prin lupta cu nedreptatea istorică şi cu sfidarea brutală şi sfruntată a inumanului.
 
*
Numai dacă ne-am îndepărtat de tot ce înseamnă astfel de aspiraţii şi trăiri, dacă în viaţă ne-am rătăcit, înstrăinându-ne de tot ce ne-a adus cândva bucuria căldurii familiei şi aproapelui, de tot ce ne-a legănat speranţa aşteptării minunilor ce ne puteau înfrumuseţa existenţa, omul Grigore Vieru şi poezia lui candidă, dar şi încărcată de durere, senină, dar şi mistuită de trăirile unui suflet sensibil, ar urma să se îndepărteze de noi. spre propria-ne uscăciune sufletească (chiar dacă abia travestită sub linţoliul acrelii exegetice!).
Ca atâţia alţii din aceeaşi generaţie, şi eu mi-am putut vedea chipul în oglinda izvorului poeziei sale cu mult înainte de a ne fi întâlnit, în iunie 1990, la o casă a scriitorilor moldoveni din Codrii Orheiului. Mai ales de atunci am rămas cu suferinţa trăirilor poetului şi i-am îndemnat şi îi îndemn pe cei apropiaţi să rămână, întru Vieru, alături de sufletul mamei lor, al pământului şi al apelor locului în care s-au născut. Şi, pe tinerii mei prieteni basarabeni, să se pătrundă de vraja limbii în care „durerea poţi s-o mângâi, iar bucuria s-o preschimbi în cânt”.
Dumnezeu să-l odihnească în pacea pământului neamului, a cerului patriei, a limbii şi poeziei române, a arborilor, florilor şi ierburilor purtătoare de cântec şi de veşnică aducere aminte şi de speranţă!

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog