Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

RETROVIZOR

Perimetrul cuştii (Jurnal 1972-1974)*

Leo BUTNARU

Alte articole de
Leo BUTNARU
Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Notă de stadiu
 
Încă din timpul studenţiei, fusesem încorporat în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, unde mă simţeam destul de în apele şi cernelurile mele. Însă, după absolvirea facultăţii, licenţiat în jurnalistică şi filologie, mă pomenii cu ordin de înrolare în deloc atrăgătoarea, foarte impopulara printre studenţi armată sovietică. Nu eram un recrut, ci un ofiţer în rezervă, astfel că tentativele de a evita tristeţea kaki erau da capo excluse şi Alain Bosquet „îmi profetiza” neliniştitor „Poete (putea să-mi spună şi, pur şi simplu: băiete – n.n., L.B.), ai să fii soldat: vei doborî stejarul melodios/ şi tranşee vei scobi în curcubeu”. Îi invidiam pe alţi colegi, care fuseseră absolviţi de o atare „onoare”.
Astfel, privat de râvna de a-şi scrie articolele de ziar, locotenentul ce eram, nedând dovadă de spirit ofensiv, simţi necesitatea, ca şi impusă de dezagreabilele condiţii cazone, de a se replia către sine, însă nu într-atât de obsesiv, încât să piardă contactul cu realitatea. De bine, de rău, puteam reveni din când în când la Chişinău, unde îmi reîntâlneam prietenii şi colegii. Nu o singură dată, m-au vizitat şi ei, la gazda mea cu chirie de la Tiraspol, unde continuam să-mi scriu versurile, dar şi jurnalul de juneţe, o primă parte a căruia am editat-o cu titlul Student pe timpul rinocerilor, 1969-1972. Unele din explicaţiile pe care le-am dat în prolegomenele acestui volum rămân perfect valabile şi pentru ziaristica mea cuprinsă între verile anilor 1972-1974. Şi din caietele poststudenţeşti am transcris, în mare, doar ceea ce mi s-a părut de o cât mai firească autenticitate a fluxului intim, de conştiinţă şi sentiment, ferite de eventualele tentaţii de intervenţii opţionale. Pe alocuri, am ţinut să las în starea de acum trei decenii până şi derizoriul ce se strecurase sub stiloul meu, derizoriul, sau nu prea, în forma lui de cele mai succinte informaţii ce ar oferi date despre acele timpuri şi oamenii lor, informaţii şi nuanţe caracteristice stărilor noastre de spirit din climatul odinioarelor oţărâte, climat de constrângere, suspiciuni şi privaţiuni de ordin spiritual. Adică, n-am reproiectat situaţii şi idei din perspectiva vârstei prezente, chiar dacă s-ar putea observa şi o anumită neîmplinire intelectuală, ce m-ar face să gândesc că, un altcineva, la cei 23 de ani ai mei, în alte condiţii psihosocioculturale, ar fi putut surprinde şi „fixa” stări de conştiinţă mai adânci, valoric superioare celor cunoscute şi trăite de mine. E drept că, anumite pasaje au fost uşor bricolate sub aspect stilistic, însă rămase totuşi autentice în ideea şi tonalitatea mărturisirilor. Apoi, am eliminat anumite notiţe cam exaltate în retorismul lor juvenil. În consecinţă, comprimările la care am recurs m-au scutit de rescrierea mai multor pagini, ceea ce le-ar fi făcut, de fapt, pagini de pseudojurnal. (De altfel, un gen ce are şi el dreptul la existenţă, cum e şi în cazul – ca să dau un exemplu edificator – volumului La apa Vavilonului al distinsei doamne Monica Lovinescu, volum ce reprezintă un comprimat memorialistic din perioada anilor 1941-1964, în care, precum remarca dnul Vasile Popovici, „din pudoare, dintr-un exces al spiritului critic, din voinţa de a se restrânge, autoarea îşi rescrie jurnalul”.)
Îmi amintesc că, atunci când am fost „arcanizat” din redacţia „Tinerimii Moldovei” şi „neantizat” (!) în kaki-ul otova, kafkian, al armatei, sufeream că, un timp, nu voi putea profesa jurnalistica. Dar nu-mi amintesc ca, scriind în jurnal („iarăşi acelaşi rendez-vous cu tine însuţi”, precum zicea Gottfried Benn), să fi trăit angoasantul sentiment că parcă aş fi impus să renunţ la scrisul propriu-zis, al poemului, prozei sau eseului. Pentru că, realizez acum, în ce mă priveşte, jurnalul a constituit şi spaţiul unui laborator, de literatură şi lectură.
Cu toate ale lor, dar şi cu inerentele omisiuni şi slăbiciuni, dimpreună cu amintirile... paralele pe care le redeşteaptă ele şi le retro-fixează în anii şi situaţiile de demult, aceste file „trezesc în venele mele (vorba lui Fernando Pessoa) o complexă furnicătură de viaţă”. Îndrăznesc să cred că atare stări le-ar putea re-încerca şi cei care se vor regăsi în respectivele consemnări.
Ajuns la acest moment, îmi dau seama de doza de risc care mă pândeşte şi pe care, bineînţeles, mi-o asum, dat fiind că majoritatea numelor ce figurează în jurnal nu numai că sunt cunoscute, dar purtătorii lor se află printre noi şi eu le urez şi pe această cale un prietenesc şi confratern: Mulţi ani înainte! Îmi asum riscul şi din considerentul că, precum spuneam şi în precuvântarea la volumul Student pe timpul rinocerilor, jurnalul nu este sui generis un ego-text, ci e un mesaj „polifonic” al mai multora – al prietenilor, colegilor dintotdeauna, cunoştinţelor mele de cândva. Chiar şi al... inamicilor. Iar dacă ar fi să dedic cuiva anume jurnalul de faţă, primul gând mă duce la Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu şi la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine română, cătănit într-o repugnantă armată imperială.

 

 
 
1972
 
15/VII
Stăpâna primeşte în gazdă o familie din Murmansk, sosită la odihnă. Cât le-ar mai fi rămas să plece ceva mai departe, la Odesa, la mare?
Restaurantul „Floricica” de peste Nistru, sub liziera pădurii. Comentează o duduie: „După ce vezi, în filme, cum se odihnesc oamenii din Occident şi încerci să faci şi tu la fel aici, la noi... Ce să mai vorbim! De ce naiba ne-ar mai proiecta astfel de filme?... Numai îţi strică inima...”, conchise clienta pretenţioasă care, până la acest moment, chemă de foarte multe ori chelneriţa, înaintându-i pretenţii (întemeiate, de altfel): şampania – caldă, vesela – murdară, frigăruile – cum să vă spun? etc.
În ceea ce mă priveşte, ca existenţă curentă, mi se potriveşte, fără exagerare, trista sentinţă din Cântul III al Infernului dantesc: „Şi viaţa aceasta-i atât de nesuferită, / Că oricare altă soartă mi s-ar părea mai uşor de suportat”. (Nu garantez exactitatea, în nuanţe, a traducerii; reproduc originalul: „E la lor cieca vita e tanto bassa / Ch’ ividiosi son d’ogen altra sorte”.)
 
22/VII
Plec la Chişinău. În pofida faptului că Somov m-a... somat să nu depăşesc raza de 60 de km din jurul unităţii. E naiv, „soldafonaşul”! Se mai supără el, dar – ce are a face? – se consolează cum poate. La Academie, îl caut pe Andrei. Lipseşte. Ţineam să-i aud părerea despre primul meu manuscris de versuri. Trec pe la Casa Presei. La Iulian şi Serafim, uşa deschisă. Aici îi întâlnesc pe Aurel Ciocanu şi Victor Dumbrăveanu. Ies cu primul, să citesc pagina din Scânteia. Nu sunt prea mulţumit de ceea ce public... Pornim spre o bere, dar ajungem la un vin. V. şi I. se grăbesc la stadion: joacă echipa secundă. Serafim zice: „Doamne fereşte să iasă fotbaliştii la încălzire şi să nu fie Victor de faţă!”. Au plecat. Un oarecine îi zice pe dinafară din Esenin şi Maiakovski. Localul predispune la atare efuziuni. Un „prieten” Josef. Comedie, banalităţi. Plecăm şi noi. Colegii îi telefonează lui Ion V. Vine. S. şi A., închefăluiţi, îl iau pe ăsta la îmbrăţişări şi sărutări. Cu greu, I. reuşeşte să evadeze. La A., continuăm. Discutăm, bârfim. Dânşii citesc versuri. S. – orgolios (uneori). Dar zice despre ego: „Dintre noi, el e unicul tobă de carte”. Cine ştie... Plec. În troleibuz urcă şi C. Fusese la mine, reuşise să revină de la Tiraspol. Dimineaţă – însoţitor, la aeroport. Revin în centru, unde întâlnesc troica: Serafim, Aurel şi Sandu, cumnatul lui S. Reîncepem. Pe la amiază, îl vizitez pe B. Mi-a citit manuscrisul. „Scrii altfel. Îţi va fi greu, însă există destui colegi care cred în tine”, zice. Îmi oferă să citesc o scrisoare primită de la Olesi care, referindu-se la mine, scrie: „Dacă va lucra mai mult, va ajunge un poet minunat”. Trecem pe la E. Pan.
Serafim către Iulian: „Ce te tragi tu, bre, atât de tare la fotbal, de parcă cei ce aleargă acolo au citit vreodată revista Cultura, la care lucrăm şi noi?”.
 
27/VII
Uite, mai sunt reeditate cadavre, pentru morga literaturii. Zilele acestea a apărut un volum de Corneanu care, şi de acolo, de unde se află, „papă” hârtia ce ar fi bună să meargă pentru un ziar literar, pentru cărţile tinerilor. Revista Moldova publică un alt cadavru viu: Cruceniuc. O dată cu plecarea lui Preigher (în sfârşit, l-au plecat totuşi! Ne fura la onorariu, delapida), Tinerimea nu mai publică pe prima pagină rahaturile lui Barjanski.
Giordano Bruno a fost ars pe rug în Piazza dei Fiori – Piaţa Florilor care, de fapt, ar fi Piaţa... fiorilor de gheaţă sau Piaţa (te iau) Fiori(i).
 
30/VII
Curios, cum, de ce, din Axenos (Neospitaliera), Marea Neagră a devenit Euxinos (Ospitaliera). N-ar fi rău ca Moldova să redevină... Axenos.
Anul acesta, Premiul Nobel – în valoare de 150 mii de dolăraşi.
 
26/VIII
În oraş rulează filmul „Călăreţul fără cap” după romanul lui Mayne Reid. Sub impresia serialului în care protagonist e celebrul Louis de Funès, ingenioşii ispitesc naivii: „Ai fost la «Fantomas fără cap»?” Multă lume aleargă la cinematograf, să-şi „împlinească” serialul cu Fantomas.
 
28/IX
Unele poeme ce ar putea fi luate şi drept mici nuvelete captivante gen S.F.
Surprins de scrisoarea primită de la ziarista L.E. Se află la o casă de odihnă. A citit în Cultura versurile mele care i-au plăcut „prin profunzimea sensului şi tonul grav”. I-am răspuns. Vreun început de corespondenţă sau doar... complezenţă?
 
30/IX
A murit Pablo Neruda. La ce ar ajuta eufemisticele: s-a stins, a plecat dintre noi? A murit un mare poet. Soţia sa spune că lovitura de stat din Chile i-a grăbit moartea. Komsomolskaia pravda publică ultimul său poem. Nu cu mult timp în urmă, a decedat Picasso. Bogat, dar şi tragic spiritul hispanic.
 
11/X
Nişte blocnotes-uri din studenţie, cu schiţele unor posibile poeme, rămase totuşi... imposibile. De regulă, pe ultima filă a carnetelor – lista datoriilor. Nu prea ştiu a cheltui banii. Mai bine zis: nu ştiu a nu-i cheltui. Ca ofiţer, primesc aproape dublu faţă de redacţie. Dar – nu, nu rămân aici, că doar n-am...kaki-at!
 
12/X
Acum două zile, la poarta unităţii militare mă aşteaptă... Mihai Cucereavâi, colegul de studenţie. Venise într-o deplasare, de la TV, şi hotărî să mă găsească. Fireşte, m-am bucurat mult, însă, cu părere de rău, eram deja echipat pentru o noapte de gardă, cu pistolul în toc şi tocul (condeiul) în porthartă. Aveam la dispoziţie doar jumătate de oră până la preluarea schimbului. Regretăm că nu putem sta la un pahar de vorbă. Facem poze, dat fiind că Mihai nu se desparte de aparatul de fotografiat. „Pentru istorie!”, zice Cucereavâi-bucovineanul, şi eu îmi amintesc de celebra sa frază cu care încerca să ne potolească elanul cocoşesc, de harţă: „Bre băieţi, bre, la ce vă folosesc vouă războaiele astea, bre?”. Îmi spune că a citit versurile mele din Cultura. „Ai crescut!”, conchide el. Lescu i-a vorbit şi de grupajul din Scânteia.
 
13/X
Erwin Strittmatter „mă susţine”. În acest mijloc de octombrie, oarecum consolatoare şi un pic cam „încăpăţânate” îmi par cuvintele sale, pe care le citesc ad hod: „Hai să aşteptăm iarna şi s-o trăim asemeni pomilor – sub scoarţă”. Sub scoarţa sau coaja cazonă a kaki-ului... Această frază poate fi cel mai adecvat epigraf pentru începutul unui nou caiet al Jurnalului. Poate fi tăinuită aici o nuanţă îmbărbătătoare, care să mă facă a aştepta mai uşor luna iunie a anului viitor, când voi fi lăsat la... Chişinău (vatră, totuşi).
 
18/X
Literaturnaia gazeta publică un test de verificare a posibilei durate a vieţii. Cumpănesc, combin, calculez – reiese că voi trăi circa 70 de ani. La vârsta respectivă voi putea reciti aceste rânduri nu prea optimiste?
 
19/X
De regulă, după orele de „Of, mamă, iar mă-nhamă” sau, cum zic ruşii, „Kak odenu portupeiu, vsio tupeiu i glupeiu” (în traducere aproximativă: de cum îmbrac diagonala, prosteşte-mi-se mintea alandala), în oraş ies în haine civile. Şi, o dată ce am nevoie de ele, abia acum îmi dau seama cât e de convenabil să fii şi tu de aşa-zisa statură europeană medie, adică: înălţime medie, talpă medie, grumaz mediu etc. Majoritatea europenilor de rând au o atare statură (în jur de 1,75 m.), aşa că încearcă şi tu să găseşti un costum ca lumea, o pereche de pantofi 42,5 ce nu te-ar face de râs, o cămaşă cu gulerul 42-43... Sute, mii de inşi „medii” ţi-o iau înainte. În timp ce tu eşti la poligon, la şedinţe de tragere, în marş forţat, în redresare după un „atac atomic” etc.
 
22/X
Cultura de sâmbăta trecută mă anunţă că, mâine, duminică (astăzi e deja luni), 21 octombrie, la ora 11.00 se va da undă verde Zilei Poeziei. M-am bucurat, zicându-mi să plec la Chişinău. Reuşesc să înfrunt anumite impedimente legate de serviciu, la opt şi ceva urc într-un taximetru şi, peste o oră şi zece minute, sunt în capitală. Mai e timp şi intru la restaurantul Inturist să dejunez. Atmosferă matinală, plicticoasă. La o masă din stânga, chelneriţa dă din umeri a „nu înţeleg”. Prind frânturi de fraze în franceză, pe care o vorbesc un El şi o Ea, cam trecuţi de 50 de ani, dar simpatici. Îmi ofer tacticos serviciile. În fine, cu forţe comune, reuşim să comandăm bucatele. Bucuroşi, dânşii mă întreabă dacă nu care cumva sunt din Argentina(!) De unde?! Iar franceza, atât cât o cunosc, am învăţat-o la Universitate. „Aţi absolvit Universitatea? Cine sunteţi, cu ce vă îndeletniciţi?” Pricep că dânşii cunosc franceza mai mult în urma adaptării spaniolei, care le este limbă maternă. Însă, în comunicare, nu întâlnim mari dificultăţi. Ne luăm rămas bun, pentru că eu, de, mă grăbesc la deschiderea oficială a Zilei Poeziei. Dar, Aleea Clasicilor e... pustie! Mă reped la un chioşc, iau Gazeta de seară care-mi „explică” impasibil că evenimentul respectiv va avea loc la librăria Universul. Astfel, oficialităţile şi-au bătut joc de scriitori. N-a ieşit Ziua Poeziei, ci Ziua Fricii şi a umorului negru, dus spre tragic. Întâlnii câţiva cunoscuţi, nu dintre cei mai apropiaţi. În stradă, dau de Ghiţă Gorincioi. Luăm masa la Noroc, discutând despre ultimele evenimente. Băiat informat, ce mai! E. Rom., referentul lucrării mele de licenţă, a fost numit corespondentul APN în România. I se propunea lui Coval, dar... îl întâlnim pe Lescu (nu s-a prea schimbat), apoi îi telefonăm lui M. Poiată. Ne invită la el. „Consiliul” nostru hotărăşte ca, pe 25 mai, Ghiţă să ne organizeze o întâlnire cu studenţii de la jurnalistică. În ce mă priveşte, cu o condiţie – dacă pot să vin. Mi-a fost greu să repărăsesc Chişinăul, însă taximetrul mi-a scurtat suferinţa: în 45 de minute furăm la Tiraspol. Da, ieri, la Universul, schimbai câteva vorbe cu Petru Zadnipru. Ceruse un foc, să-şi aprindă ţigara, ceea ce-l făcu pe Hropot. (beat) să se dea într-un spectacol stupid, bleg, hohotitor, ca prostul în târg.
 
25/X
Pentru a avea mai multă lumină sub pix, pe fila Jurnalului, iau de pe pervaz buchetul de astre ce acoperă un ochi întreg de geam. Flori simple, albe, roze şi stacojii. După caligrafia dezordonată, se poate presupune că degetele îmi mai sunt încă amorţite de frig: am intrat în cameră acum câteva clipe. Vroiam să scriu despre L. care, cândva, părea să fie ceva mai interesantă decât acum. Zice să nu-i spun vorbe hazlii, pentru că, din cauza râsului, i se fac riduri pe mutrişoară. Să vezi, nu vrea să îmbătrânească! Tenul trădează o îngrijire oarecum forţară, intensă. Cu toate că e prof. la şcoala de muzică, are un cerc prea îngust de interese, cunoştinţe generale destul de sumare, superficiale. Îi spun ce cred. Începe a se dezvinovăţi: tradiţionala lipsă de timp! Simte că n-o cred. Ieri o văzui răsfoind o enciclopedie. Mă tem că astfel de specimene există f.m. printre absolvenţii de instituţii de învăţământ superior. Aşa cred, dar să dea Domnul să greşesc.
Ieri, citit-am în Iunosti nr. 9 nuvela lui Druţă Zapah speloi aivî. Important scriitor al acestui plai căruia nici cele mai suspuse organe ale republicii nu-i vor putea „reaşeza” creierii. Dacii aduceau jertfă zeilor pe cel mai destoinic tânăr. Acesta, căzând în suliţi, primea moartea cu seninătate, zâmbind. Un ecou şi la Druţă: „El zâmbi, pentru că ce alta ar mai putea face un moldovean care, iată, îşi vede cu propriii săi ochi sfârşitul?”.
E o răscolitoare mărturie despre indiferenţa noastră faţă de moştenirea pe care ne-o lăsară predecesorii. Clopotniţa lui Ştefan cel Mare ar trebui să vestească şi astăzi – acesta ar fi subtextul nuvelei.
Detalii psihologice surprinzătoare, convingătoare: „Când moldoveanul nu prea are motive de emoţii speciale, el dă o fugă în trecutul neamului său, descoperă ce a fost mai dramatic acolo, cele mai triste amintiri ale sale”. (Trad. n., L.B.) Auzisem presupunerea că, o dată ce s-a îndepărtat cu traiul de aceste pământuri, de oamenii lui, în scrisul său Druţă a devenit mai puţin veridic, mai puţin convingător. Doina, Păsările tinereţii noastre, Povara bunătăţii noastre (partea a II-a), această nuvelă recentă, combat atare aserţiuni. Din depărtarea sa, Druţă ne este şi mai apropiat. De acolo, unde se află, el luptă mai cu siguranţă pentru afirmarea talentului său căruia aici alde Racul şi alţi „mititei”, vorba lui Eminescu, deseori invocată de Ion Osadcenco, încercau şi încearcă să urce, precum furnicile, pe un munte, spre a începe a-l dărâma; încep cu... vârful. Din Moscova, Druţă poate striga. De-ar fi rămas aici, n-ar fi putut nici să şoptească. De acolo, dânsul poate reaminti vorbele pe care i le spusese lui Ştefan cel Mare mama sa, în faţa cetăţii Neamţ (Druţă zice că i le spuse sihastrul Daniil): „Odihna oşteanului ce a suferit înfrângere e pe acelaşi câmp, unde a fost zdrobită oastea sa”. Astfel că: „Ştefan şi-a adunat ostaşii rămaşi în viaţă, s-a întors pe câmpul de luptă şi a învins” (Pe câmpul de hulă şi înjurături! – ăsta e, azi, motivul tovărăşeilor!). Ce ar fi făcut cenzura de la noi în cazul frazei: „Toţi ar fi vrut să audă răspunsul dumneavoastră în aceeaşi limbă, în care s-a lămurit Ştefan cu sihastrul Daniil”? Iar în acest loc „redactorii” ar fi fost pur şi simplu necruţători: „Horia şedea ghemuit: acest film i-a rănit adânc demnitatea sa naţională”.
De acolo, Druţă poate aminti şi despre cele ce i s-au întâmplat lui Nicolai Costenco.
Fostul profesor de franceză al Janei plecă din Chişinău după „conferinţa consacrată problemei provenienţei limbii moldoveneşti. Erau luate în discuţie două versiuni absolut diferite”. Profesorul avu, totuşi, ceva noroc, ajungând la Căpriana, pe când alţii se pomeniseră duşi ceva mai depărtişor – în Siberia. E adevărul adevărat!
Dar cum procedează azi intelectualitatea fricoasă? „Presentimentul pericolului ce se apropie nu-l părăsea. Dacă el ar fi fost un şef militar, ar fi sunat alarma, ridicându-şi ostaşii. Dacă ar fi avut cinci-şase feciori, i-ar fi strigat pe fiecare în parte pe nume, pentru ca ei să împartă acelaşi destin, cu tatăl lor. Iar dacă ar fi fost un ţăran analfabet de la începutul acestui secol, ar fi luat furca şi ar fi mers într-acolo, pe culmea dealului, unde se afla clopotniţa. Însă, vai, el nu era decât un intelectual contemporan şi de aceea se împleticea prin hudiţele satului”. Da, şi mie mi se pare că „ei parcă nici n-ar fi copiii unuia şi aceluiaşi popor”. Apoi: „Sărmană literatură naţională, la ce ţi-a fost dat să ajungi, dacă în numele tău sunt căzniţi cei mai destoinici cititori ai tăi...”. Adevărat! Motiv pentru care au fost scoşi din învăţământ, alungaţi de la catedrele universitare un Cio., un M.!
 
26/X
Ieri a fost anunţată pregătire de luptă nr. 1. După toate probabilităţile, ar putea fi ceva serios la mijloc. Ostaşii intră unul câte unul în cancelaria batalionului şi privesc îndelung la harta Orientului Apropiat. Apoi întreabă: „Tov. locotenent, au fost puşi în alertă şi cei din Districtul militar Transcaucazian? De la ei până la Canalul Suez e mai aproape...”.
Am trecut şi noi, ofiţerii, la regim de cazarmă. Nu ne e chiar rău – dispunem de „afectiv” (băutură), iar subalternii au avut grijă şi de celelalte. Azi dimineaţă, popota a fost populată ca nicicând altădată. Trag cu urechea la cele discutate de maiori, colonei. Am dormit în TAB. Apoi, pe biroul din cancelarie.
Finanţistul regimentului întrebă pe fiecare ofiţer în parte câte procente din salariu („în caz de plecare”) să le revină familiilor, pe durata absenţei. Unora – 50, altora – 60. Eu unul cui să las procentul? Îl vor expedia la Negureni? Să mai clarific...
Dimineaţa, maiorul batalionist Somov intră în camera unde sunt păstrate uniformele de paradă ale ostaşilor (am dormit aici), să se bărbierească. Încearcă să aprindă lumina, însă nu ajunge la întrerupătorul plasat prea sus. Eu, făcând-o pe aghiotantul lui Napoleon: „Vă pot ajuta, sunt mai înalt cu un cap...”. El, zâmbind: „Lasă, locotenente, cunosc şi eu ce a răspuns Napoleon; chipurile, aş putea face să fim de aceeaşi statură...”. „Alte vremi, alte vremi, tov. maior”. (De fapt, tacit şi mutual, nu ne prea agreăm. El, fără să mă anunţe, îmi tot scrie mustrări la dosar. Oricum, eu nu sunt unul de-al lor...)
 
27/X
Le promisesem lui Ghiţă şi Mihai să vin, ca mâine seară, la Chişinău, la întâlnirea cu studenţii de la jurnalistică. Bineînţeles, pentru un militar e riscant să promită ceva ce are a se întâmpla în viitor: lui i se impune să trăiască doar cu clipa şi ordinul ce corectează, mai bine zis anulează orice perspectivă (spre mai rău, fireşte).
Pentru rândunele nu contează primii muguri, firele de iarbă, primele floricele: astea nu reprezintă semne sigure de primăvară. Păsările vin după ce reapar gângăniile, musculiţele, fluturaşii etc. Astfel că rândunelele nu au o fire artistică, precum se crede, ci una exclusiv... materialistă. Pe de altă parte, „lirismul” primăverii poate fi lesne supus calculelor matematice. Aflu că, în virtutea tradiţiei, prima zi de primăvară este considerată 1 martie. Calendarul astronomic, însă, atestă ziua de 21 martie. Spre exemplu, în baza celor mai exacte calcule, în anul 1968 primăvara a sosit nu numai că în ziua de 21 martie, ci la ora 10 şi 13 minute (ora Bucureştiului). Anume în acest moment de 13 superstiţios, soarele a traversat ecuatorul ceresc. Cam asta e! (Vorbesc de primăvară când, iată, încă n-a început iarna. De ce? În eseul Cum se scriu versurile? Maiakovski constata că o poezie despre florar (mai) se scrie mai „convingător” în ianuarie, când îţi este foarte dor de soare şi căldură, iar un poem despre bine şi frumos (confort) – când eşti nemilos hurducat pe un drum plin de gropi.)
Fenologia (livresc vorbind) – sistem de cunoştinţe despre dezvoltarea sezonieră a plantelor, despre viaţa păsărilor, în genere – despre natură. Poetul ca... fenolog al emoţiilor.
 
28/X
Octombrie târziu. Lumină multă, însă aerul e rece, de parcă mai e un astru care nu încălzeşte, ci... răceşte (atmosfera).
Când am zile de jurnal „vorbăreţe”, mă surprind că aş gândi cu ceva nemodestie despre versurile mele, pe care mi le-aş dori dense, esenţializate, precum cele pe care-mi face plăcere să le recitesc în Takuboku, Ritsos, Jimenez, Neruda. Pot presupune în ce măsură îmi va reuşi acest lucru?...
Cehov îşi punea adresa, alte date personale, pe toate caietele sale de note. În caz de le-ar fi pierdut... într-un astfel de caiet notase: „Atunci când femeia iubeşte cu adevărat, se pare că obiectul dragostei sale a obosit de-a binelea, alintat fiind de prea multe alte femei – şi acest lucru ei îi place”.
În batalion – un locotenent novice: Smirnov, fiu de colonel. Pe când îşi făcea studiile la anul II Politehnică, tatăl său, experimentator, a ars în tanc. Părăsi institutul şi se transferă la şcoala militară din Kiev.
 
29/X
(Transcriu din blocnotes, nu pot purta mereu Jurnalul cu mine...)
Martorii clipelor de pe urmă ale marilor personalităţi. Nu fără anumită mândrie care, posibil, le atenuează suferinţa, ei „proverbializează” acele ultime cuvinte sau chiar frânturi de cuvinte (silabe doar!) ale nemuritorilor.
1) Oare nu care cumva unele din aceste fraze de etern adio sunt ficţiuni?
2) Oare marii creatori nici chiar în ultimele momente ale vieţii lor n-au făcut decât ceea ce au făcut totdeauna, să „pozeze” frumos, bine regizat, pe fundalul eternităţii?
Pro: Nu pot fi totuşi născociri atât de ingenioase, dat fiind că, de multe ori, acei ultimi martori n-au fost decât nişte simpli servitori, medici sau soţii (nu prea instruite) care n-ar fi fost în stare să născocească semnificaţii adânci sau simple, însă foarte sugestive. Unul, murind, întinde mâna spre cărţile din rafturile bibliotecii şi exclamă: „Adio, prieteni!”, altul strigă: „Lumină, mai multă lumină!” etc. În al doilea rând, cum ţi-ai putea închipui un om care pozează atunci când fotograful nu e altcineva decât... Moartea?
(Labiş, Pasărea cu clonţul de bronz; Hugo – Văd lumină neagră; Esenin, cu ne-noutatea de a muri, dar şi cu ne-originalitatea de a trăi.)
În sătucul Kriniciki de lângă Nikolaiev (de altfel, nu prea aranjat, în comparaţie cu satele noastre), la staţia de autobuze văzui o răzătoare, pentru a-ţi curăţa încălţămintea de noroi. Semn de civilizaţie? Tot acolo, pe un acoperiş de olane roşii, din olane albe a fost geometrizat anul în care a fost înălţată casa respectivă.
Ceva... cinematografie. Un gospodar trage la teasc. Curge must uleios. În jur – coşuri cu struguri. O coloană de tancuri. Unul din ele sfărâmă gardul de nuiele, înaintează. Şenilele strivesc panerele cu ciorchini. Printre împletituri de răchită şupureşte must întunecat. Camera – spre mustul ce curge din teasc, apoi – spre cel ce şupureşte din coşurile strivite. Un foc de armă. Sânge ce curge din pieptul gospodarului. Alternanţă: sânge-must-sânge-must curgând. Casa – incendiată. Sub streaşina în flăcări – porumbei agitaţi. Din grădina vecină, oprindu-se din cules de struguri, un bătrân şi câţiva copleşi privesc încremeniţi dezastrul. Se apropie un ofiţer. Rupe un ciorchine. I-l întinde bătrânului. Acesta: „Nu se cade ca stăpânul să fie servit de oaspeţi”. Gradatul insistă, stând cu mâna întinsă. Bătrânul ia ciorchinele. Militarul mai rupe un strugure. Face semn că ar avea nevoie de apă, să-l spele. Bătrânul: „Mănâncă-l şi aşa. Pământul ista e mai curat decât labele tale” ş.a.m.d.
 
30/X
Vorbeam despre ultimele cuvinte ale marilor muritori nemuritori. Probabil, prea mult se gândesc oamenii la moarte (cam cât se gândesc şi la dragoste). Şi totuşi, cu timpul, să adun spusele letale ale celebrităţilor. Spre exemplu, Kant s-a stins destul de liniştit, cu sentimentul datoriei împlinite, ar fi de crezut. „E bine...” – atât a mai spus filozoful. Poetul spaniol Miguel Hernández muri în închisoare, adresându-se (spun martorii) soţiei care nu era de faţă: „Cât eşti de nefericită, Josefina!” – acestea i-au fost cuvintele de pe urmă. Nici medicii, nici prietenii n-au reuşit să-i coboare pleoapele. Hernández a fost înmormântat cu ochii deschişi. Din spusele lui Gusev, ultimele cuvinte ale lui Lev Tolstoi ar fi fost: „Aproape că presimt posibilitatea de a muri bucuros”.
 
31/X
Prima ninsoare, în ziua sfârşitului de toamnă.
 
1/XI
A îngheţat. Zăpadă aspră, sticloasă. Ostaşii din spaţiul asiatic sau din Caucaz, înrolaţi în luna mai: „Tov. locotenent, cum să înţelegem noi? Doar se tot scrie şi se tot cântă, se vorbeşte la radio şi TV despre Moldova însorită, dar iată că...”. Le spun şi eu ceea ce cred de cuviinţă.
 
5/XI
Cu ostaşii, de planton. (Oare când mama dr. voi avea timp, dar mai ales chef, să-mi ascut creionul? Să încerc cu baioneta lui Namazov...) Spaimă mare: când ieşii, după miezul nopţii, să mai iau aer, dinspre poarta îngrăditurii de sârmă ghimpată venea, săltând ameninţător, urseşte, o fiară. Am reuşit să scot pistolul şi să trag. Îmi pare că am rănit un câine de pază (cel rupt din lanţ de la postul nr. 4). Peste câteva minute, mă telefonează Paphadze de la postul nr. 2: cică, vine spre el un câine turbat (?!) „Trage!” îi spun. „Dacă el e dincolo de sârma ghimpată”, concretizează gruzinaşul mărunţel. „La loc comanda! Lasă-l în pace”, îi spun şi pun receptorul, trimiţând totuşi într-acolo sergentul de schimb.
 
7/XI
Am fost trimis într-o misiune specială în raionul Râbniţa (staţia Colbasna), de unde am putut să plec acasă la Negureni (pe 1 noiembrie). Polei. Drum greu. Pericol de accident de maşină. La Negureni, pe vechi, nu prea bine. Ion Perju a prins un cerb rătăcit, l-a împiedicat, ca pe cal. Toţi copiii de la şcoală se luaseră pe urmele lui. Lui Ion i-au intentat proces. Aici, la staţie, trist. Aseară, în cafeneaua cu spălăcitul nume (firma) „Beriozka” – serată. O întâlnire poetică, fără... compromisuri. L. se învredniceşte de un compliment de fiu de bancher: „Păi, străluceşti ca o monedă nouă!”.
 
8/XI
L. spune că, atunci când aude bătăi în uşă, chiar dacă-i este frică, deschide fără să întrebe cine e. Odată, când a întrebat, i s-a răspuns: „Întrebi şi tu, de parcă am trăi între bandiţi!”.
 
10/XI
O abureală uşoară, uşoară de ceaţă. Soarele – ca o pată galbenă întinsă pe o sugativă albastră. Pe culmea de la staţie – roza vânturilor schimbătoare, dar nu prea puternice. Pentru a-mi scoate muşchii din amorţeală, am aruncat şi eu câteva lopeţi de prundiş. Alţi ofiţeri nu se prea dau la muncă soldăţească. De fapt, la atare ofertă benevolă din partea ofiţerilor subalternii se uită cu destulă suspiciune.
Val.-tanchistul îmi propune să dăm o raită prin livadă: se mai pot găsi mere târzii. Colbasna e aşezată într-o adâncitură în formă de potcoavă. Antenele de televiziune sunt urcate pe culme, la cca 100-150 metri depărtare de casele sătenilor. În văgăună, oamenii n-au cum să-şi ridice antenele atât de înalt, ca să poată recepta undele. Cei din „inima potcoavei” n-au probleme: pe promontoriul unui val natural de pământ – o enormă limbă mută sub cerul lumii – aceştia pot să-şi agaţe antenele chiar sub streaşină, că receptează o imagine foarte clară.
Pornim spre livadă. Ţărâna umezită de ceaţă ni se stratifică pe tocurile cizmelor ce ajung... tocuri de damă, nu altceva. Mere – ioc! Ceva mai departe – câteva remorci încărcate cu mere, lângă sediul brigăzii de câmp. Câţiva bărbaţi şi câteva femei stau în poartă. Probabil, aşteaptă repartizarea la munci. Un mânz ronţăie mere dintr-o ladă. Val. zice: „Să vadă cineva de la Nord, pentru care un măr înseamnă o adevărată sărbătoare, cum se lăfăie dobitocul ăsta de mânz, ar crede că aici, la voi, nu există putere sovietică”.
Peripeţii. Cineva intră în şcoală, luminând cu lanterna. Bănuise ceva. Pitiţi după soba distanţată de perete. Grozăvie. Prin oberliht, marş!
Ramuri roşii ale inimii – arterele – se termină în vârful degetelor. De orice ne-am atinge, ne atingem cu inima.
 
 
* O parte din Jurnal (anul 1972) a fost publicată în hebdomadarul Dialog şi revista Basarabia.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog