Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REVISTA REVISTELOR

Problemele limbii române la est de Prut văzute de istorici

Alte articole de Revista Limba Română
Nr. 2-3, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Caiete de istorie e o revistă pe cît de tînără – se află abia la anul II de ediţie – pe atît de temerară. Titularul ei este Filiala din Chişinău a Fundaţiei Forumul European pentru Istorie şi Cultură. Director al publicaţiei e Gheorghe Cojocaru, redactor – Nicolae Enciu, secretar general de redacţie – Constantin Ungureanu... iată mîna de editori, uniţi, se vede, pe principiul „Non multum, sed multa”. Revista se difuzează gratuit membrilor acestei organizaţii. Să nu fi găsit încă redactorii ei o modalitate de extindere a difuzării? Căci asemenea publicaţii ar avea numeroşi destinatari, într-o societate ca a noastră, în care rostul istoriei naţionale, ca şi al limbii materne, rămîne unul prioritar.
Personal aş citi cu regularitate Caiete de istorie măcar şi datorită unui număr de excepţie, pe care mi-a fost dat să-l parcurg recent – nr. 5 pentru decembrie 2002. Recunosc: m-a intrigat în mod special genericul lui – „Limba română la est de Prut”. Ca să vedeţi, o echipă de istorici s-a apucat să facă ceea ce ar trebui să constituie parcă obiectul preocupării unor lingvişti, unor filologi de care, slavă Domnului, nu ducem lipsă în republică. Dar pînă vor întreprinde ceva în acest sens specialiştii în materie şi pentru că nişte istorici au făcut o lucrare pro philologia atît de frumoasă, hai să vorbim despre aceasta, să afle şi alţii şi să caute noua revistă, atît de elegantă ca formă şi tinerească prin fond, adică prin viziune.
Fiind concepută de istorici, este natural ca materialele din revista Caiete de istorie să fie aranjate conform unei logici... cronologice. Problema cea mare, cea gravă a limbii române la est de Prut a început o dată cu încorporarea Basarabiei Imperiului Rus, în 1812. Ne-o demonstrează cu prisosinţă şi primele articole din acest număr: Limba română în instituţiile judiciare şi administrative din Basarabia – 1812-1828, de dr. Gheorghe Negru,şi Limba română în Seminarul Teologic din Chişinău, semnat de Dana Eţcu. Trezirea basarabenilor din „somnul cel de moarte”, de care vorbea poetul preot şi profet Alexe Mateevici, s-a produs în anii primei răzmeriţe ruse (1905-1907), devenind o realitate palpabilă, electrizantă pentru mase şi extrem de alarmantă pentru autorităţile ţariste, în anul de mari răsturnări 1917. Confirmarea acestui adevăr o aflăm în studiul dr. Valeriu Popovschi Lupta pentru limba română în Basarabia în 1917 - începutul anului 1918. „Revoluţia etnolingvistică” din această perioadă a culminat prin Marea Unire a Basarabiei cu Regatul Român, precedată de două decenii în care limba noastră, aflîndu-se la ea acasă, ferită de apăsarea străinilor, a cunoscut o incontestabilă înflorire, aceasta răsfrîngîndu-se firesc asupra calităţii învăţămîntului de toate gradele, presei periodice şi literaturii, iar în ultimă instanţă – asupra nivelului general de cultură. Între timp, în stînga Nistrului, unde a fost creată o Republică Autonomă Moldovenească, aşa cum aflăm şi din articolul dnei dr. Elena Negru, s-a purces la tot soiul de experimente pe seama bietei populaţii, inclusiv la experimente de ordin lingvistic – toate cu consecinţe dramatice şi, pînă la urmă, cu un substrat subversiv: de a înlesni transnistrizarea Basarabiei române în 1940, apoi după 1944. Ce şi cum s-a întîmplat cu limba română şi cu vorbitorii ei din stînga Prutului în 45 de ani de ocupaţie sovietică ne relatează cercetătorul Igor Caşu, într-un amplu şi foarte documentat articol intitulat Politica etnoculturală în Moldova sovietică, 1944-1989. Drama basarabenilor cu simţire românească, dezvoltată în acte de un zguduitor tragism, începe prin transnistrizarea şi rusificarea/ucrainizarea acestui ţinut românesc. Astfel, în 1947, din cele 37 de instituţii culturale existente aici numai 6 erau conduse de moldoveni. A urmat valul de interziceri: scos în afara legii alfabetul latin, puse la index textele neclare, din punct de vedere lexical, transnistrenilor, blocate pentru public orice opere literar-artistice ce aminteau de realităţile româneşti. Această dramă a avut şi episoade comice: bunăoară, a fost sacrificată, scoasă din repertoriul teatrului de păpuşi ca „excesiv de românească” prin lexic pînă şi o poveste atît de inofensivă cum e Capra cu trei iezi de Ion Creangă. Pe aceeaşi linie a absurdului bolşevic s-a situat şi interzicerea pentru executare şi audiţie publică a unor şlagăre româneşti din anii ’30-’40, iubite şi astăzi de toţi românii, inclusiv la noi, pînă şi în stînga Nistrului!
Ridicarea din genunchi a basarabenilor a avut loc, fireşte, graţie acţiunilor temerare ale unor personalităţi cu idei naţionaliste (mai rar – datorită unor grupuri ghidate de asemenea idealuri), despre care se ştie mai mult sau mai puţin, dat fiind că s-a mai scris. Însă acest factor nu este unicul în mişcarea de respingere a brutalei sovietizări ce s-a făcut la est de Prut, se conchide în Caiete de istorie. După cum ne relatează autorul I. Caşu, în anul 1965, de exemplu, în R.S.S.M. au fost introduse peste 500 mii exemplare de cărţi din România, iar în 1966 în oraşele şi satele noastre veneau mai bine de 75 mii exemplare de publicaţii periodice de peste Prut. Radio Bucureşti şi Radio Iaşi erau recepţionate pretutindeni la noi, iar emisiunile TVR acopereau cam 1/2 din teritoriul republicii, privit de la nord spre sud. Astfel încît cei 10-12 ani (1956-1968) de deschidere culturală spre România a Basarabiei sovietizate au avut un impact cu totul aparte pentru dăinuirea la noi a ideii româneşti, contribuind substanţial la bulversarea arenei politice în perioada „perestroikăi” şi la punerea în prim planul discursului politic a problemei limbii, făcînd din „naţionalismul lingvistic” o trăsătură principală a mişcării de eliberare naţională din R.S.S.M. Nu mai pune nimeni la îndoială faptul că această mişcare, favorizată de politica de relativă liberalizare a lui Gorbaciov, a asigurat venirea „orei astrale a limbii române în Basarabia” – 31 august 1989. Acest subiect e tratat de dr. Nicolae Enciu, care-şi intitulează studiul, totuşi, Zborul frînt al limbii române, deoarece îşi extinde cercetarea pînă la momentul revenirii comuniştilor la putere, în februarie 2001. Adică pînă atunci cînd a devenit limpede că acceptarea – în 1989, a noţiunilor „limbă moldovenească”, „popor moldovenesc”, „din prudenţă şi din raţiuni de ordin tactic, dar şi din neputinţa anticipării evenimentelor” – „s-a răzbunat din plin, generînd grave convulsii sociale şi o confuzie perpetuă”. Să enumerăm doar cîteva faţete ale acestei oribile răzbunări a istoriei noastre cu totul recente: anularea atestării cadrelor de conducere în vederea cunoaşterii limbii de stat necesară îndeplinirii obligaţiunilor de serviciu, ceea ce a condus la întoarcerea majorităţii alogenilor cu spatele spre limba română; fixarea, în Constituţia Republicii Moldova, a articolului fatal despre limba „moldovenească” – neîndoios, opusă, ostilă limbii române; rusificarea în forţă a învăţămîntului, administraţiei, oricărei publicităţi, a organelor mass-media; ofensiva românofobiei prin ridicarea la rang de politică de stat a ideologiei moldoveniste... Oare cîte alte lecţii dure ne mai trebuie pentru a trage învăţămintele de rigoare, pentru a evita repetarea aspectului tragic al gloriosului an 1989, aspect care nu e nici pe departe unic în ultimele două secole de cînd Basarabia e ca o frunză pe apele teritoriale ale românismului?
Rubrica Istoria în direct inserează un amplu şi captivant interviu cu Vladimir Beşleagă. Alegerea intervievatului a fost una nimerită, ba chiar am zice fericită: istoricii stau de vorbă cu un literat, cu un om al cuvîntului scris, al ideii şi emoţiei care fără veşmînt lingvistic îşi pierde orice rost, în plus – o personalitate a culturii noastre ce se află constant printre militanţii de vază ai mişcării de emancipare politică şi naţională. Conlocutor de o admirabilă volubilitate, înţelept, incitant, uneori caustic, pe alocuri dur, Vladimir Beşleagă oscilează în prezentul dialog între un sumbru pesimism („de la 1812 am fost excluşi din istoria lumii” – e unul din refrenele cele mai triste în acest sens) şi un optimism cumva ludic („pînă la revenirea Basarabiei la România” este repetată de mai multe ori în cele mai neaşteptate contexte). Sigur că da, dialogul istoricilor cu un scriitor ce pune punctul pe i într-un grupaj de materiale îngemănate sub aspect tematic este o pură întîmplare, fie ea şi norocoasă. Oricum, şi respectivul element ne duce cu gîndul la efortul ieşit din comun al unor istorici de a elucida problemele limbii române de la noi, atît de grave mereu, de două veacuri deja. Şi ne gîndim nu numai la numărul recenzat al revistei Caiete de istorie, ci şi la o serie de monografii scrise de chiar unii autori prezenţi în nr. 5/2002, studii aprofundate vizînd starea limbii române prin prismă istorică. Acest demers al unor istorici te duce cu gîndul, vrei-nu vrei, la o anumită apatie (nu dorim să zicem nici indiferenţă, nici lenevie) a confraţilor de breaslă filologi. Dar poate că tocmai prisma pe care ne-o pun la dispoziţie atît de generos şi competent colegii istorici va constitui o lecţie, dar va servi şi drept imbold pentru mobilizarea filologilor în a reveni la preocupările şi la ardoarea ce i-au caracterizat atît de favorabil în societate la răspîntia anilor ’80-’90 ai secolului trecut?
 
CRONICAR
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog