Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

STAREA DE VEGHE

Politica lingvistică – o problemă spinoasă în R. Moldova

Iraida CONDREA

Alte articole de
Iraida CONDREA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Problema limbii române în Basarabia / Republica Moldova este cu mult mai dramatică decât, să zicem, aceeaşi problemă, – Legea limbii române, care se discută acum – în România. Acolo discuţia a luat o turnură oarecum de operetă, spre amuzamentul publicului, căci se fac glume, parodii, şarje şi toţi se întrec în aprecieri cât mai persiflante – chiar şi de la tribuna Senatului s-a dat citirii o parodie/pamflet, care demonstrează că o asemenea lege nu este una nici foarte serioasă, nici foarte importantă.
La noi însă se pune problema funcţionării limbii în condiţiile de bilingvism, când aspectele legate de legislaţia lingvistică au generat tensiuni politice şi sociale serioase. Asemenea tensiuni apar ca rezultat al unei îndelungate politici de marginalizare a limbilor naţionale, care avea loc în fosta U.R.S.S., şi de implementare masivă a limbii ruse pentru a se ajunge la un ideal, care s-a dovedit până la urmă o fantomă, numită „bilingvism armonios”.
BILINGVISMUL este interpretat de unii cercetători în sens foarte larg, distingându-se în mod curent două niveluri. Primul, şi cel mai des întâlnit, este bilingvismul individual, care ar însemna “competenţa comunicativă în două sau mai multe limbi” – depinde ce nivel este atins, ca un vorbitor să fie declarat bilingv. Căci în realitate se dovedeşte că cele trei componente de bază ale competenţei lingvistice – audierea, vorbirea şi scrierea – nu sunt, în fond, niciodată la fel. Ca simplă competenţă comunicativă un asemenea bilingvism poate fi acceptat, dar la nivel de performanţă, practic, se ajunge destul de rar:
– la nivel individual (la scara mediului familial): este bilingvă persoana care are un înalt grad de competenţă comunicativă sau egală în două limbi, de multe ori recunoscute şi ca două “limbi materne” (vtoroi rodnoi iazyk);situaţia există în afara învăţării unei “limbi străine”; condiţia optimă ar fi să se ajungă la o conexiune a bilingvismului social cu cel individual
– la nivel social (ţară, regiune, mediu social) – utilizarea a două limbi dominante care circulă sau trebuie să circule într-un mod relativ egal şi “în contact” frecvent;aici problemele politice sunt inevitabile, ajungându-se până la declararea oficială a unui statut egal pentru cele două idiomuri. Locuitorii nu sunt totdeauna bilingvi perfecţi, dar o apropiere psiho- şi sociolingvistică este indispensabilă.
Cazul Republicii Moldova este unul în care problemele lingvistice sunt strâns împletite cu cele politice; convieţuirea îndelungată a reprezentanţilor celor două idiomuri vorbite aici – româna şi rusa – a făcut ca aceste limbi să se afle aproape totdeauna într-o stare de competiţie, o competiţie uneori foarte dură, ajungând până la antagonism, când supremaţia unei limbi se manifestă în diverse moduri.
Astfel, de exemplu, în perioada sovietică supremaţia limbii ruse era evidentă; deşi acest lucru nu era declarat oficial, limba băştinaşilor – româna – a fost marginalizată şi cu timpul a fost exclusă din multe sfere ale vieţii sociale: administraţie, ştiinţă, politică, învăţământul superior şi mediul de specialitate ş.a. Situaţia dominantă şi exclusivă a limbii ruse era sprijinită cu argumentele demagogice ale ideologiei comuniste – că este limba lui Lenin, că fără această limbă popoarele „înapoiate” (alias neruse: armenii, georgienii, balticii, românii basarabeni şi nord-bucovineni ş.a.) nu s-ar fi putut dezvolta şi naţiunile din fosta U.R.S.S. nu ar fi putut ajunge la situaţia lor „înfloritoare” etc. Adevărul este că într-o ţară enormă cum era fosta U.R.S.S., populată de numeroase etnii, anume limba rusă a jucat rolul de liant şi mijloc de implementare a ideilor comuniste şi a politicii promovate de totalitarismul sovietic. Fără asemenea instrument, realizarea unei politici unice atât de dure şi de lungă durată ar fi fost imposibilă, de aceea puterea comunistă sprijinea, promova şi fortifica pe toate căile şi din toate puterile limba rusă – căci cunoaşterea ei era o garanţie a eficienţei politicii comuniste. În mod declarativ, se spunea şi despre „înflorirea” celorlalte limbi, iar cea mai stupidă „găselniţă terminologică” a fostului regim s-a dovedit a fi formula „bilingvismului armonios”.
După destrămarea U.R.S.S. situaţia limbii ruse este serios zdruncinată – fără suportul masiv al statului şi în condiţiile renaşterii naţionale, acest idiom îşi pierde supremaţia oficială, dar nu-şi pierde nici terenul, nici vorbitorii, nici importanţa ca mijloc de comunicare în societate. I se schimbă, parţial, numai statutul oficial, în cadrul statelor polietnice. Felul în care coexistă limbile în asemenea situaţii a fost caracterizat de renumitul lingvist E. Coşeriu astfel: “Statele plurilingve sunt aglomerări de colectivităţi etnice şi lingvistice mai mult sau mai puţin diferite. Între aceste colectivităţi există relaţii de colaborare, dar şi relaţii conflictuale, relaţii care se reflectă şi în planul lingvistic. În privinţa relaţiilor dintre limba proprie, a colectivităţii căreia individul îi aparţine istoric, şi o altă limbă, mai ales în cazul limbilor minoritare, se pot distinge trei atitudini.
Prima este cea pe care o numesc naţionalismul sănătos, care înseamnă să-ţi asumi limba ta pentru tine şi pentru comunitatea ta, fără a impune această limbă şi altora; minorităţile pot să aibă şcoli în limba lor, să comunice în limba lor, să-şi dezvolte cultura proprie.
A doua atitudine aş numi-o şovinismul lingvistic, al celor care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor.
În sfârşit, cea de-a treia este colonialismul sau imperialismul lingvistic al celor care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite.
Singura atitudine rezonabilă este naţionalismul sănătos”.
În fosta R.S.S. Moldovenească problema limbii s-a politizat excesiv şi prin faptul că varianta limbii române vorbită aici a fost declarată limbă aparte, – limbă moldovenească, – deosebită, chipurile,de limba română. Când se pretindea că limba română şi cea “moldovenească” sunt limbi diferite, s-a făcut până şi încercarea de a-l „traduce” chiar şi pe Sadoveanu în “limba moldovenească”, iar reacţia scriitorului a fost foarte răspicat exprimată, în rostirea sa moldavă: „Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”
După 1989, când limba română a fost declarată limbă de stat, prin faimosul articol 13 din Constituţie, în care este numită „limbă moldovenească, supremaţia, de jure, trece la limba română, care însă nu şi-a preluat nici până astăzi toate funcţiile, deoarece cunoaşterea ei nu este o condiţie strict obligatorie nici pentru obţinerea cetăţeniei, nici pentru ocuparea unui post important în structurile statale – în Guvern, Parlament, în organele publice locale etc. Probabil că în foarte puţine ţări este admis ca funcţionarii publici să nu cunoască limba de stat, iar în ceea ce priveşte acordarea cetăţeniei legislaţiile actuale sunt destul de dure în acest sens.
Poziţiile forte ale limbii ruse sunt menţinute şi de alţi factori, unul dintre cei mai importanţi fiind numărul mare de vorbitori ai acestei limbi – îi avem în vedere, în primul rând, pe vorbitorii ruşi monolingvi, dar şi pe cei de alte naţionalităţi care utilizează, în fond, numai rusa – ucraineni, bulgari, găgăuzi. Pentru aceştia este foarte important ca limba rusă să capete statut de limbă oficială, ceea ce le-ar asigura fără echivoc nu numai confort psihologic, dar şi drepturile de a ocupa orice post de conducere fără a cunoaşte limba română şi i-ar scuti de eforturile şi inconvenienţele legate de învăţarea limbii de stat – încercare pe care unii au făcut-o, dar rezultatele nu au fost prea strălucite.
Paradoxul este că se cere statalitatea/oficializarea limbii ruse nu pentru apărarea sau consolidarea acesteia, căci ea nu are nevoie de aşa ceva, ci pentru a scăpa, a se debarasa de română; adică, acest statut trebuie „să lucreze” nu pentru limba rusă, ci împotriva limbii române.
Este adevărat că şi statalitatea/oficializarea limbii române avea această nuanţă de împotrivire faţă de limba rusă şi, mai ales, faţă de rusificare, dar mai avea şi o altă motivaţie, foarte serioasă totuşi: statutul de limbă oficială trebuia să oprească degradarea limbii române şi reducerea sferelor de funcţionare a ei, trebuia s-o întoarcă la normalitate, să-i redea condiţia firească de mijloc de comunicare şi de tezaur al spiritualităţii naţionale. Pe când limba rusă nu este nici strâmtorată, nici limitată, având toate condiţiile de funcţionare şi în sistemul de învăţământ, şi în societate. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra tarabelor de cărţi şi ziare din orice oraş al R.Moldova, ca să ne convingem că toate sunt în limba rusă. Ori să deschidem televizorul sau un aparat de radio ca să atestăm iarăşi că se transmite preponderent în limba rusă. În asemenea condiţii de circulaţie şi utilizare nestingherită, limba rusă nu este deloc ameninţată nici de degradare (poate doar din interior), nici de influenţe malefice sau de românizare. Iar oficializarea ei nu este decât o manevră politică şi dacă acest lucru se va produce, câştigul probabil că va fi minim şi doar pentru un număr foarte mic de persoane, mai bine zis, pentru amorul lor propriu. Iar riscurile se pare că sunt destul de mari. În primul rând, se poate accentua izolarea, „enclavizarea” celor două etnii, care vor coexista ca „lumi paralele”, ceea ce se întâmplă, de fapt, şi acum – fiecare este cu valorile sale, cu limba şi cultura sa naţională. Iar acest lucru nu este favorabil consolidării statului şi promovării unei idei naţionale comune.
E de presupus, de asemenea, că limba rusă nu va fi acceptată în şcolile cu predare în limba română, nici chiar dacă ea va căpăta statutul de limbă oficială. Şi, deşi se afirmă că majoritatea absolută a moldovenilor ştiu limba rusă, lucrurile nu stau tocmai aşa: absolvenţii şcolilor cu predare în limba română, în special, ai celor de la sate, ştiu cu totul aproximativ ruseşte – exact la fel cum absolvenţii şcolilor ruse nu ştiu româneşte, şi această situaţie se amplifică şi nu se va schimba nici prea repede, nici prea uşor.
Ca rezultat, comunicarea în societatea noastră degradează până la un nivel cu totul insolit: se vorbesc două limbi concomitent, vorbitorii nu mai pot găsi una comună. La Chişinău nu sunt o raritate situaţiile când, de exemplu, vânzătorul şi cumpărătorul vorbesc fiecare în limba sa – unul în rusă, iar altul în română.
Tocmai de aceea situaţia trebuie temeinic studiată şi cunoscută în detalii, pentru ca statul să poată elabora în asemenea condiţii o politică lingvistică eficientă, care să ia în calcul interesele tuturor cetăţenilor săi, vorbitori de limbi diferite. În acest sens, Consiliul Europei promovează ideea diversităţii limbilor, dar, mai ales, ideea multilingvismului şi a bilingvismului (să nu-l mai poreclim armonios), care să poată facilita comunicarea, aceasta fiind chezăşia convieţuirii paşnice. Or, multilingvi sau bilingvi trebuie să fie toţi, în primul rând, funcţionarii publici, persoanele cu funcţii de stat, lucrătorii din sferele de activitate ce presupun un contact intens cu membrii comunităţii. Deci în statele polietnice nu trebuie scutiţi de această obligaţie, să zicem, rusofonii sau anglofonii, pe motiv că limba lor este mai răspândită. Şi numai o asemenea politică lingvistică va fi credibilă şi echitabilă, în special dacă va fi promovată prin fapte, iar nu doar prin declaraţii.
Războiul legilor şi al decretelor lingvistice nu va conduce la rezultate bune, deoarece părţile interesate, mai bine zis, specialiştii respectivi, rămân în tabere diferite şi nici măcar la conferinţe sau la alte dezbateri publice nu sunt convocaţi împreună; de obicei, acolo unde participă, să zicem, adepţii glotonimului „limba moldovenească” nu participă cei care susţin denumirea de limbă română, şi invers. Prin urmare, argumentele pro sau contra sunt vehiculate în faţa celor care au aceeaşi părere şi nu mai trebuie convinşi.
Or, bilingvismul român-rus în Republica Moldova este o realitate de care trebuie să se ţină cont în permanenţă. De aceea este necesară elaborarea concepţiei unei politici lingvistice corecte, la care trebuie să participe, în primul rând, specialiştii – lingvişti, sociologi, politologi, jurişti – care să fie convocaţi nu pe principiul „taberelor politice”, ci după gradul de competenţă şi de dorinţă de a contribui cu adevărat la rezolvarea acestor probleme spinoase.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog