Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GÂNDURI PENTRU GRIGORE

Lui Grigore Vieru, liniştea lacrimii

Mioara KOZAK

Alte articole de
Mioara KOZAK
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

În amurgul ce stă între iarnă şi primăvară, după început de An Nou la români, cum numea Geo Bogza ziua de 15 ianuarie, poetul Grigore Vieru a pornit spre stele.
Trăind pe câmpiile durerii, mereu tânăr şi veşnic cernit, poetul a avut dragostea şi puterea de a suferi, fiind dintre cei aleşi, dintre cei ce triumfă până şi în moarte. Grigore Vieru a plecat în eternitate la 18 ianuarie 2009. S-a născut oare cineva în această zi? Acesta-i răul cel mare al timpurilor pe care le străbatem: se pustieşte lumea şi nu avem ce să punem în loc. Moartea lui Grigore Vieru face parte din tristeţea lumii şi-a lunii...
Eternul exilat, Grigore Vieru a fost o conştiinţă trează, un exponent, o expresie fidelă a Basarabiei, un simbol al românităţii, pendulând între un trecut care se cere a fi recuperat şi un prezent trăit mereu prin prisma viitorului imperativ. Poezia sa e ritmată de bătăile propriei inimi. Ea, poezia, este cea a unui lirism cald al visării, a momentelor existenţiale fundamentale, a chipurilor fiinţelor intrate în mit, a iubirii; totodată, are şi o dimensiune încrâncenată, strigătoare, combatantă, căreia suferinţele adânci i-au pus un cearcăn. Poezia lui Grigore Vieru este iubire şi strigăt deopotrivă. E glasul unei conştiinţe antrenate în existenţă la modul absolut. Este o continuă lecţie de supravieţuire, în care poetul încarcă simţirile cu demnitatea ideii. Vieru a spus adevăruri (despre care s-ar fi dorit să se tacă) cu o agresivitate a sincerităţii dezarmantă, însoţită de o suferinţă ancestrală ce a încercat toate nuanţele deznădejdii.
„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”, mărturiseşte Grigore Vieru în 1973, la prima sa „trecere” în România. Încercând să dea visului un zbor cât mai înalt, într-un timp strivit de inerţii, poetul mărturiseşte liric: „Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns. / ...Când nu poţi mângâia / Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot în limba ta” (În limba ta). Într-o duminică a cuvintelor albe, Grigore Vieru e un poet legat pentru totdeauna de Cuvânt. Cu un discurs autentic şi atemporal, visătorul de peste Prut acoperă o parte din cerul simţirii româneşti, înţelegând că Limba Română în Basarabia e o citadelă dărâmată, ce trebuie construită mereu, mereu... „S-au otrăvit pe văi izvoare / Şi mierea adunată-n floare. / S-a otrăvit barbar văzduhul / De ce s-a otrăvit şi duhul, / De ce şi graiul?!” (Salvaţi-vă prin limbă).
Limba română rămâne o rană deschisă, dureroasă, sfântă: „Din cauza durerii / Firescul dor al limbii / Îl preamăresc şi-l cânt. / Şi din aceeaşi pricină / Puterii Tale, Doamne, / Mă închin. / În fiecare zi, / În chiar lumina dimineţii, / Se-arată steaua / Suferinţei mele / Pe care numai / Ochii mamei o zăresc / Încoronaţi cu lacrimi” (Limba română).
Patria se identifică în poezia lui Grigore Vieru cu patria de cuvinte. E acea identitate căutată, dorită, neîmplinită: „Nicio stea nu este săracă / Atâta timp cât se vede, / Niciun neam nevoiaş, / Cât are un cântec, un grai. / Să ai un lăcaş propriu, / Un grai al tău, din adânc, / O memorie proprie, / Iată ce este Patria” (Nicio stea).
Pentru Grigore Vieru curajul de a trăi şi curajul de a muri devin sinonime cu eternitatea: „Curajul de-a trăi, / Curajul de-a muri – / Iată cele două aripi / Care pot / În ceruri să te ridice”. Crucea, drumul, lacrima, timpul, trecerea, (ne)liniştea, Dumnezeu, Patria şi limba, cântul şi durerea, mama sau iubita sunt tot atâtea ipostaze lirice ale poetului care, „în dulcele stil clasic”, rosteşte / rostuieşte cuvântul adus din străfunduri de neam, de pământ, de timp: „Sunt vechi / Ca taina şi ca marea. / Ca raza cea de sus / A bolţii. / În mine n-a murit mirarea / Chiar dacă mă răniră colţii” (Inscripţie pe cartea copilăriei). Grigore Vieru înţelege poezia ca mod de salvare a eu-lui, ca libertate asumată şi o trăieşte cu povara lucidităţii: „Ştiam că tot ce în mare se varsă / Cale întoarsă nu are. / Apropiatu-m-am de cântec, / Fiind Ţara departe şi alt / Sprijin, alt reazăm / Neavând” (Crucea).
Lirica lui Grigore Vieru este ţipăt în căutarea luminii şi meditaţie contemplatoare: „Lumini, lumini, lumini. / Dar nu se vede mai bine. / Îmi vine să strig la fel ca poetul: / Stingeţi luminile / Să se vadă lumina! / Ar şi semăn. / Până să vină Lumina, trece viaţa” (Poem).
Între neliniştile fiinţei poetul aşază interogaţia: „De ce-ai dat, / Doamne, grai la om, / Iar nu la floare şi la pom? / A prins a înălbi / Precum ninsorile, / Şi tinereţea mea! / Mai bine ar vorbi / În lume florile, / Iar omul ar tăcea!” (De ce-ai dat, Doamne...).
Eminescian până în adâncul fiinţei, Grigore Vieru răspunde unor „blânde ironii” venite de dincoace de Prut, care reproşau indirect faptul că poeţii basarabeni au rămas la Eminescu: „Noi n-am rămas la Eminescu, noi am ajuns la Eminescu. La Eminescu nu se rămâne, la Eminescu se ajunge”. Grigore Vieru ştia că, dacă judeci oamenii, nu mai ai timp să-i iubeşti. Avea, cu confraţii săi, o delicateţe şi o tandreţe intelectuală neobişnuite în lumea contemporană. „Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”, mărturiseşte poetul.
Nu putem vorbi despre Grigore Vieru la trecut. El se situează într-un prezent etern, în a cărui veşnicie credem. Într-un secol grăbit, de la Domnia Sa am primit învăţătură şi putere. Prin candoarea şi frumuseţea fiinţei lui, sufletul său stă în stele luminoase, acolo de unde numai cu inima se poate vedea. Grigore Vieru a trăit pentru a învăţa să moară. Grigore Vieru a scris pentru ca poezia lui să fie citită în genunchi.
Tainele se succed grăbit, ducând făptura omului dincolo. Între naştere şi moarte nu e decât iluzia unui cântec superb în care poţi să te naşti, dar poţi să şi mori: „Vine într-o zi / Somnul / Ca răsuflarea caldă / A fiarei care / Ne adulmecă urmele. / Vine iedera lui / Acoperind crucea / Trupului nostru. / Cât ai muri într-un cântec / Trece şi ziua, / Asfinte soarele. / Doamne, / Şi încă mi-e jilavă gura / De laptele mamei. / Sărim direct din prima / Taină-a naşterii / În ultima şi mai ascunsă. / La mijloc nu se află decât / Iluzia unui cântec superb. / Vom deveni o trestie / Plină cu melci. / Poate că / Numai atunci / Rosti-vom cântecul râvnit. / Să cânţi nemărginirii, / Singurătăţii ei / Ce fericire!” (Numai atunci). Fericirea ce vine odată cu trecerea e deplină doar atunci când pe pământ, sfidând orice consecinţe, mersul rămâne drept: „Fiule, să nu / Calci de sus, / Să nu încovoi spinarea. / Să mergi frumos şi demn / Şi nezgomotos, / Ca pe obraz / Lacrima celui care a învins” (Să mergi frumos).
Sus, fiinţa vede veşnicia: „În munţii cu brazi / Alb răsărit. / Orice necaz / M-a părăsit. / Am văzut veşnicia. / Era singură” (Sus). În singurătatea tainei poetul găseşte un nou început, al sinelui întors înspre sine: „De-acum aş putea / Şi fără picioare trăi, / Da, fără de ele / La cine vroiam să ajung / Am ajuns. / Şi fără de ochi, / Da, fără de ei / Aş putea să trăiesc / Pe cine vroiam să văd / Am văzut” (De-acum).
În lipsa cuvântului întemeietor de lumi, poetul trăieşte veşnicia, transgresând condiţia îngrădirii în spaţiu şi durată: „În lipsă de cuvânt, / Cum spune cântăreţul, / Poetul îşi lasă capul / pe umăr” (Poeţi), îndreptându-şi privirile spre cer. Spre cerul Limbii Române, la a cărei zămislire „s-ar putea crede că întreaga natură a ostenit”, spre cerul iubitei – „poate că într-adevăr ochii femeii iubite sunt marginea lumii”, spre cerul liniştii mamei, născător de lumi – „Când sunt eu lângă mama, / Somnul ei pe deal e adânc, / În rănile palmelor ei ciocârlia / Poate să-şi lase ouăle” (Când sunt eu lângă mama).
Într-o desfăşurare poetizantă, interferenţa trăirilor şi a sentimentelor atinge reverberaţii metafizice: „Dar cerul nu trece, / Cerul nu trece nicicând / De rouă mi-e sufletul / Şi trupul la fel. / Din nou sunt parcă născut / Din ceasul acesta.... / Mâine mă vei găsi oglindit / În răsăritul întreg, / În toată lumina neîncepută / A lumii / Prin care palid va trece / Secera Lunii” (Bună dimineaţa). Doar atunci când verbul e tăcere este posibilă înălţarea. Poetul a înţeles că orice comunicare trebuie să fie, într-un anume ceas al ei, cuminecare: „Ah, tot mai liniştit mi-e verbul / Şi dragostea, şi-a mea viaţă. / Ca floarea pomului pe apă / Îmi curge somnul lin pe faţă..../ Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi, / Ia apa, dar să-mi laşi izvorul. .../ Mă pregătesc de flori şi iarbă” (Ah, tot mai liniştit mi-e verbul...).
În iarba cerului, adâncă, plâng mugurii primăverii. Acum, când iarna se topeşte-n primăvară, au început să cadă culorile pe rând, una câte una… Acum, pentru liniştea lacrimii lui Grigore Vieru, ram de lumină...

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog