Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

ARGUMENT

LECŢIILE ISTORIEI

RECURS LA PATRIMONIU

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

EVENIMENT

HISTORIA MAGISTRA VITAE

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

SOCIOLINGVISTICĂ

ÎNTRUNIRI ŞTIINŢIFICE

CRITICĂ, ESEU

PROZATORI CONTEMPORANI

POESIS

PERMANENŢA CLASICILOR

ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI

LITERATURĂ UNIVERSALĂ

PRO DIDACTICA

ANIVERSĂRI. GHEORGHE CHIVU – 70

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

DINTRE SUTE DE REVISTE

CONFLUENŢE

DIALOGUL ARTELOR

EX CIVITAS

IN MEMORIAM ION DUMENIUK

DUMITRU IRIMIA ÎN POSTUMITATE

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

REMEMBER

Nicolae Iorga sau destinul personalităţii la români

G. D. ISCRU

Alte articole de
G. D. ISCRU
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Spaţiul carpato-danubiano-balcanic, cu armonia, bogăţia şi cu frumuseţea lui, unice în lume, de la culmile Carpaţilor, unde a avut loc, în istoria noastră mitologică, întâlnirea cu zeii şi până la „drumul fără pulbere” al Dunării, şi de aici mai departe până la Balcani şi Rodopi, a fost matcă a civilizaţiei Europei. În acest oval al antropogenezei continentale şi al primelor deveniri etno-naţionale, Spaţiul carpatic a fost Marele Centru Spiritual şi Politic al „Giganţilor” şi al „Titanilor” mitologici, apoi al urmaşilor lor. Aici, mai ales, în Spaţiul geto-dacilor ce se considerau nemuritori, a trăit vârstă matusalemică şi a rămas simbolul renaşterii/regenerării, simbolul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte – esenţa filosofiei vieţii la oamenii locului! – sub chipul unei păsări fermecate, pe care grecii, ulterior, au numit-o Phoenix.
„Roiurile”, adică prea-plinul demografic, au pornit din acest Spaţiu al „Vechii Europe”, pe cele patru direcţii cardinale, ducând cu ele, în noile spaţii de sedentarizare, amintirea armoniei, bogăţiei şi frumuseţii locurilor natale, deopotrivă cu învăţăturile despre tot şi toate, contribuind, acolo, în mare măsură, la iniţierea sau amplificarea proceselor istorice de devenire etno-naţională.
Cei care au rămas pe loc, în marele amfiteatru natural carpato-danubiano-balcanic, au fost consemnaţi de istoria scrisă sub numele de illiri, traci, geţi, daci şi altele mult peste suta de denumiri, dar toţi alcătuind un Neam Unic, o Naţiune Unică. Într-o nouă etapă, istoria i-a consemnat sub numele de vlahi, valahi, rumâni şi, în sfârşit, români. Şi tot istoria, prin vitregiile ei, i-a silit pe aceştia să-şi restrângă statalitatea la nord de Dunăre şi pe litoralul Mării.
Ei bine, acest Spaţiu carpatic, cu armonia şi frumuseţile lui, dar cu statalitatea restrânsă aşa cum am precizat, a devenit, în timp, „cheia” unor probleme continentale majore. De altfel, ca şi spaţiul care continua la Sud de Dunăre.
Tentaţia şi interesul Marilor Puteri de a avea în mână această „cheie” au fost deosebit de mari. „Incomodau” însă oamenii locului, care nu puteau fi smulşi din pământul din care răsăriseră. Incomoda civilizaţia lor organică, răsărită, o dată cu ei, „din rădăcini proprii, în adâncimi proprii” (Eminescu). Incomodau şi încă incomodează...
Iată de ce acest Spaţiu n-a avut linişte în toată istoria lui. Au fost şi continuă să fie asaltate, Ţara şi oamenii ei, prin strategii mai brutale sau mai abile, mai subtile, cu arme la vedere sau altele „sub acoperire”. Şi Nicolae Iorga a cunoscut ca nimeni altul aceste strategii de anihilare până la desfiinţare.
Ca pe orice câmp de luptă, personalităţile, generalii şi ofiţerii care au condus, prin timp, rezistenţa oamenilor locului, au fost, se înţelege, primii vizaţi de „lunetiştii” inamicului. Mulţi, bine „luaţi la ochi”, au căzut, nu însă înainte de a prilejui „o gură de aer” luptătorilor de pe baricada rezistenţei, pentru a putea să continue. Nicolae Iorga a ajuns la rangul de lider spiritual al Neamului său – expresie concentrată a românismului, a naţionalismului românesc.
Un contemporan al lui, un filosof, Anton Dumitriu, cu un „urcuş” fericit al vieţii, dar şi cu o cădere din care nu s-a mai putut ridica, şi-a pus continuu o întrebare majoră. Iar ca filosof, prin definiţie şi logician, a reuşit să răspundă. „Ţara aceasta, România, este a lui sau el este al ţării?” – aceasta era întrebarea. Pentru unii, poate, un joc de cuvinte, dar o întrebare de fond pentru cei preocupaţi de esenţe. Răspunsul, odată găsit, urma să-i explice drumul vieţii, atât urcuşul cât şi căderea. „Când te întâlneşti cu ţara ta?”, s-a întrebat, mai pe la început, filosoful. „Vreau să spun: când eşti conştient că trăieşti într-un univers propriu, cu axele lui de coordonate, cu valorile lui, pe care le-ai admis fiindcă sunt ale tale, pe care nu le poţi ignora fiindcă nu te poţi ignora pe tine însuţi?”. Şi descrie tabloul respectivului univers propriu: „Construită într-o unitate perfectă, cu un contur închis aproape circular de către mare, Dunăre şi râuri, traversată de o coamă de munţi care parcă ar vrea să fixeze această circularitate, ţara noastră vorbeşte imaginaţiei, aşa cum plăsmuirile norilor pe cer vorbesc poeţilor şi visătorilor”. Şi se întreabă, deci: „Când m-am întâlnit cu această formă şi când mi-a vorbit atât de mult?”. Şi îşi controlează, atent, memoria: „Am crezut că întâlnirea a avut loc în copilărie, când priveam fără să mă satur cursul Dunării şi jocul ei (copilul se născuse undeva lângă marele fluviu, n.n. G.D.I.). Stăteam ore în şir, rezemat de un cilindru de fontă, din acelea care, nenumărate, sunt înfipte în chei, şi de care se leagă parâmele şlepurilor şi vapoarelor, şi ascultam poveştile bătrânului Danubiu. Bulboanele şi anafoarele lui, sau, uneori, pe timp de vijelie, valurile lui puternice făceau un zgomot ca şi cum ar fi fost vocea mării, toate îmi cântau legende şi vedeam aievea luntrii cu geţi şi daci sau trireme romane sau chiar caice otomane, care înfruntau pericole şi adâncimea marelui fluviu.
Aceasta, am crezut, era ţara mea”.
Era primul răspuns, care nu l-a satisfăcut. Şi întrebarea l-a chinuit în continuare: „Mai târziu, când am privit de pe Bucegi în largul Spaţiu românesc, şi, într-o zi clară, am văzut Dunărea, şi în închipuirea mea neînfrânată îmi imaginam că s-ar putea vedea şi Marea, atunci mi-am spus că Ţara românească este măsurată de privirea Omului, atât cât se poate întinde ea, de pe vârful cel mai înalt al munţilor şi până la Dunăre, Tisa şi Marea cea Mare.
Aceasta, am crezut, era ţara mea”.
Filosoful mai urcase o treaptă a limpezirii gândului, dar aceasta nu era ultima. Şi a pornit mai departe: „Iar când am trecut pe lângă munţii Făgăraşului şi mi s-au arătat formele de basm pe care le plăsmuiau în întâlnirea cu cerul, atunci sufletul mi s-a umplut de poezie şi mi-am spus: aceasta este ţara mea. Dar nu era aşa. Sau aceasta nu era totul” – constata, încă nesatisfăcut, filosoful.
Mai trebuia urcat ceva, pentru ca imaginea să-şi impună conturul, deplin. Sau poate trebuia coborât, prin cădere ameţitoare, sau prin rostogolire peste colţuri de piatră care rănesc, care pot să şi ucidă. Era chinul pe care, poate, în euforia urcuşului, nu-l bănuise, dar care i-a fost impus, implacabil, ca o poruncă a destinului. Şi abia la capătul lui avea să afle răspunsul căutat: „M-am întâlnit cu ţara mea târziu – avea să constate gânditorul, împăcat cu sine şi cu lumea, pentru că înţelesese tot! –, în orele cele mai grele ale vieţii mele (în locurile comuniste de exterminare! – n.n. G.D.I.), atunci când problemele cele mai profunde ale existenţei umane şi cele ale dispariţiei ei s-au pus cu mai multă acuitate decât oricând.
Atunci am realizat acest adevăr ineluctabil: tot ce mi s-a întâmplat şi tot ce mi se va întâmpla a avut loc şi va avea loc din cauză că aparţin acestui pământ şi acestui neam. Nu Ţara era a mea ci eu eram al Ţării. Eu aparţineam unui destin, unei istorii, care a determinat orbita pe care a evoluat întreaga mea viaţă... Istoria neamului românesc determină destinul oricărui român, destin care, ca şi fluviul, îl poartă ca pe un val pe drumul prescris de geografie şi de timp”.
Gânditorul înţelesese. Urcuşul fericit şi căderea până la limita lichidării fizice încheiau un destin. Al ţării şi al lui, îngemănate. Un „vârf” mai ales, o personalitate, dar şi un simplu român, din aceia care duc Ţara pe umeri, îşi împleteau destinul cu destinul ei. Şi atunci – ei erau ai Ţării, nu Ţara era a lor.
Un alt contemporan, Nichifor Crainic, încă simţise pe propria-i viaţă, ce înseamnă să fii naţionalist în România, adică să-ţi iubeşti Ţara până la sacrificiul suprem. Şi a supravieţuit pentru a putea consemna: „A fi naţionalist în România... însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării.
Or, Nicolae Iorga, aproape prin tot ce a făcut – gest şi operă – a devenit simbolul suprem al naţionalismului românesc. Îşi cunoştea valoarea şi ştia ce reprezintă, pentru conaţionali dar şi pentru inamicii naţiunii sale. În anii încrâncenaţi de după începerea războiului „bradul bătrân” presimţea ceva...
Şi acel „ceva” a venit, dar nu ca o fatalitate ci ca încheierea unei „monitorizări” tot mai stăruitoare, în acel an negru al Ţării sale – 1940. Din punctul de vedere al inamicilor naţiunii, simbolul trebuia lichidat! Şi a fost lichidat! O crimă imprescriptibilă! După informaţiile mele, nu conducerea legiunii a ordonat asasinatul din 1940, oricât de încordate ajunseseră raporturile dintre aceasta şi istoricul savant. Dar într-o mişcare în care mulţi ajung la fanatism, ucigaşi s-au găsit întotdeauna. Asasinii direcţi au fost legionari. Ordinul a venit însă, fără îndoială, din sferele mai înalte, ale celor ce urmăresc lichidarea naţiunilor. După cum pe Mihai Viteazul, simbolul primei Uniri, nu românii l-au ucis. Nici pe Horia şi Cloşca, nu românii i-au tras pe roată, iar pe Crişan nu românii l-au asasinat în închisoare. Şi nici pe Tudor Vladimirescu nu românii l-au „ciocârtit” cu iataganele, cum a spus-o cu durere însuşi Nicolae Iorga. Pentru căderea lui Cuza-Vodă, celălalt simbol al Unirii, „sugestia” şi impulsul au venit tot din acele „sfere mai înalte”, grupul de complotişti români fiind doar instrumentele. „Monitorizarea”, lichidarea fizică şi apoi efortul de lichidare spirituală a lui Eminescu a fost „opera” aceloraşi forţe. Şi se pare că aşa stau lucrurile şi în cazuri mai recente, precum, Nicolae Labiş, Marin Preda, Alexandru Oprea şi alţii... Moartea fulgerătoare şi stupidă a lui Ionel Brătianu – şi el Simbol al Unirii, al Unirii celei Mari – se pare că tot dintr-acolo a venit.
Iar după ce s-a încheiat cel de-al doilea război mondial, planificat de nebunii Planetei ca treaptă spre dominaţia lumii, şi România, ca Ţară, cu oamenii ei cu tot, a fost vândută celor mai încrâncenaţi duşmani ai naţiunilor, aceştia au început „opera” diabolică de secătuire materială, ca şi de holocaust uman şi cultural faţă de tot ce însemna personalitate a locului, om de rectitudine şi de atitudine. Ei credeau că vor reuşi pe deplin, dar uitaseră că în Spaţiul carpatic pasărea ancestrală a speranţei se reîntrupează din energia primordială pe care numai pământenii ştiu s-o folosească.
Repetăm. Nu a fost şi nu este fatalitate. Ab initio, Ţara şi oamenii locului – nu singuri, dar, pare-se, mai mult ca alţii – au dus şi duc o bătălie „care pe care”. I-au durut căderile dar le-a rămas speranţa, dinamizată de acel simbol iniţial al renaşterii, propriu tuturor naţiunilor, dar parcă mai propriu Spaţiului carpatic. Ne-am plâns simbolurile şi ne-am plâns eroii martiri, dar am urmat mesajul primit de la ei, pentru continuarea luptei.
Ce mesaj ne-a lăsat Eminescu, murind? Ce mesaj ne-a lăsat Nicolae Iorga, murind? Ne sunt ele de folos, astăzi? Mai mult ca niciodată!
Prin acel „alter-ego” al său din Geniu pustiu, Eminescu ne-a lăsat cuvânt testamentar:
„Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu al poporului – din adâncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiţi români şi iar români!”. Este ceva mai actual decât acest mesaj?
Iar marele ştiutor de istorie – şi Istoria rămâne călăuza vieţii! –, de istorie a naţiunilor în primul rând, la soarta cărora meditase îndelung şi înţelesese că acestea sunt principala ei permanenţă, Nicolae Iorga, exact în anul în care bubuiau tunurile şi cădeau, rând pe rând, state naţionale mai mari şi mai mici, anul în care avea el însuşi să cadă, lansa, prin gazeta Neamul românesc, mesajul său şi cuvântul său testamentar, ca pe o axiomă, încurajând în primul rând speranţele viitoare ale naţiunilor şi ale liderilor lor autentici: „Mai e naţiunea. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici de nimeni nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic. De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul (naţional – n.n., G.D.I) în ceasurile bune; ea, în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru, până la o altă tresărire în afară, ca arborele care-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară. Deci, orice ar fi, pentru cei mici şi ameninţaţi, – înapoi la naţiune!.
Este un mesaj mai actual decât acesta, azi, când „doctrinarii” unei aşa-zise „Noi Ordini Mondiale” pun sub semnul întrebării Statul naţional şi naţiunea, iar mulţii politicieni iresponsabili deja îşi arogă dreptul de a nimici naţiunile şi statele lor naţionale?
Să reflectăm, să ne asumăm răspunderea şi să urmăm mesajul, pentru viaţa noastră şi a urmaşilor noştri.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog