Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

PREZENTĂRI ŞI RECENZII

Biserica Ortodoxă Română sub comunism

Diana NEDELCEA

Alte articole de
Diana NEDELCEA
Revista Limba Română
Nr. 1, anul XIII, 2003

Pentru tipar

Sub egida prestigioasă a Academiei Române şi a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului a apărut, în 2001, o valoroasă lucrare semnată de Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu: Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I, care cuprinde perioada 1945-1958. Este un volum de documente din Arhivele Securităţii care ilustrează convingător raporturile Bisericii Ortodoxe şi ale celorlalte culte, ale ierarhilor bisericeşti cu statul român aflat şi el sub ocupaţie bolşevică. Faptul că unul dintre autori, Radu Ciuceanu, a participat la rezistenţa armată anticomunistă din munţi, pentru care a făcut ani grei de puşcărie, ne îndreptăţeşte să credem, din capul locului, în spiritul de obiectivitate al lucrării înseşi; Biserica „a fost una dintre componentele esenţiale ale rezistenţei neamului nostru”, cum precizează Radu Ciuceanu în Cuvânt înainte, acesteia nemairămânându-i „decât ca o dată cu recunoaşterea în slavă şi cinste a acelora care i-au salvat fiinţa, fie din Dealul Mitropoliei, din minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie sau pe Canalul Morţii în Dobrogea, să-şi deschidă arhivele pentru a completa imaginea Bisericii luptătoare văzută de partea aceasta”.
Documentele cuprinse în volum (de la note informative la fişe de cadre sau rapoarte-sinteză) ilustrează sârguinţa şi perseverenţa organelor Securităţii, aflate, în această perioadă, sub directa îndrumare şi supraveghere ale consilierilor sovietici, de a urmări pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), ca instituţie mistico-religioasă, care proteja şi încuraja elementele subversive, antisociale şi anticomuniste din rândul clerului ortodox, de a informa organele puterii politice despre relaţiile ierarhilor B.O.R. cu celelalte culte, cu celelalte Biserici-surori (Biserica-romano-catolică şi greco-catolică). Cum spune Cristina Păiuşan în studiul introductiv: „Informaţiile cuprinse în acest volum se axează pe două coordonate: stricta supraveghere a elementelor subversive şi verificarea sau întocmirea dosarelor unor ierarhi, preoţi sau călugări. Tonul documentelor reprezintă de asemenea un pas spre înţelegerea atmosferei epocii şi a spiritului de care erau cuprinşi cei pentru care supravegherea ţinea de normalitate, iar „armata neagră” a călugărilor, cum o numea sinistrul Ministru de Interne Alexandru Drăghici, reprezenta un duşman redutabil ce trebuia anihilat” (p. 17).
Înţelegerea plenară a persecuţiilor împotriva Bisericii trebuie privită în contextul politic postbelic, când U.R.S.S. şi-a propus un control, o supraveghere şi o îndrumare ideologic-ateistă a vieţii statelor pe care şi le-a dorit în raza de influenţă. Se ştie despre încercările lui Stalin, ca Moscova să devină “a treia Romă”, autocefalia Bisericilor ortodoxe să se limiteze, spaţiul religios să se omogenizeze. În acest scop are loc vizita Patriarhului Moscovei în România, între 29 mai şi 12 iunie 1947, la invitaţia organelor politice. Patriarhul Nicodim Munteanu primeşte cu răceală vizita, iar Securitatea constată că în „cercurile umaniste se discută că Patriarhul Alexei ar fi un simplu enkavedist deghizat” (p. 70).
La Catedrala Patriarhală, „Alexei anunţă un congres panortodox la Moscova, pentru toamna ce vine, să se discute probleme de interes comun” (p. 73-74), pentru a crea un „front mondial” contra „catolicismului imperialist”.
Prin alegerea, cu sprijin politic, a Patriarhului Justinian Marina (1901-1977) s-a crezut că alinierea Bisericii Ortodoxe Române la directivele politice se va împlini. Dar cruntă dezamăgire. El se opune arestării preoţilor, desfiinţării de biserici, mănăstiri şi schituri, se înconjoară de personalităţi eclesiastice de prim rang (Tit Simedrea, Benedict Ghiuş, Bartolomeu Anania, Teoctist Arăpaşu etc.), dar care nu erau pe placul regimului, are relaţii fireşti şi frăţeşti cu Bisericile-surori (greco-catolică şi romano-catolică); cu monseniorul Grigore Ghika, sprijină „Oastea Domnului”, refuză să confirme pe acei preoţi socotiţi „prea roşii”, demonstrează „şefilor Cultelor că el personal este acela care conduce efectiv viaţa religioasă în R.P.R.” (p. 128), că Patriarhul şi consilierii săi „sunt mai presus de organizaţiile politice care ar fi trebuit să asculte dispoziţiile lor” (p. 173), sau cum îl descrie inspectorul patriarhal Gh. Ghiţă, nepotul ministrului Stanciu Stoian: „Patriarhul este un mare pezevenchi. În mod precis joacă în două tablouri. Face pe omul regimului, dar nu pierde contactul nici cu oamenii de ieri şi de mâine” (p. 184).
Un raport al conducerii Securităţii, din iunie 1950, îl descrie cum nu se poate mai bine:
Deşi lumea democratică pusese mari nădejdi în buna credinţă a Patriarhului Justinian, prin comportarea de după alegerea sa ca Patriarh, a izbutit să dezamăgească pe toţi cei care l-au sprijinit. Ca Arhiereu Vicar şi apoi ca Mitropolit, a fost pe linie democratică, schimbarea de front a făcut-o abia după alegerea sa ca Patriarh. Atitudinea sa prezentă este absolut incorectă, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere material, jucând pe două tablouri. Politic, Patriarhul Justinian prigoneşte pe toţi preoţii care au făcut şi fac politică alături de partidele democratice. Îndepărtează pe preoţii ataşaţi politicii democratice, pentru ca regimul să creadă că numai el este singurul om din Biserică cu sentimente adânc democrate. A uneltit şi mai unelteşte prin toate mijloacele ca Arhimandritul Valerian Zaharia şi Arhiereul Emilian Antal să nu poată intra în Episcopat, pentru ca singur să fie ierarh democrat şi regimul să nu poată lucra cu alte persoane. Uzând de poziţia importantă pe care o are, a manevrat de aşa manieră încât nu s-au desfiinţat toate organizaţiile preoţeşti şi sindicatul, pentru ca preoţii să nu poată face politică şi deci să nu aibă cui se plânge de măsurile lui abuzive şi despotice. Intenţionează să facă din preoţime o masă de oameni ascultători numai de el, pentru ca de la adăpostul masei preoţeşti să poată trata cu Partidul de la egal la egal, lucru absolut periculos pentru desfăşurarea vieţii religioase din Republică şi străin spiritului Ortodoxiei, care s-a împotrivit întotdeauna tendinţelor cezaro-papiste ale Mitropoliţilor şi Patriarhilor”.
Mai târziu, în 6 octombrie 1958, sub semnătura temutului Ministru de Interne Al. Drăghici, se întocmeşte un „Referat al D.G.S.S. despre activitatea contrarevoluţionară din cadrul mănăstirilor în cursul anului 1958”. Bine informaţi, despre Patriarhul Justinian se spune: „În urma transformărilor revoluţionare din ţara noastră, anumite elemente aparţinând claselor exploatatoare sau foste în serviciul acestora, nemaivăzând alte posibilităţi de viaţă, conformă cu concepţia lor, în noua societate, precum şi elemente dezorientate şi bigote din rândurile ţărănimii s-au îndreptat spre mănăstiri. Folosind acest fenomen, conducerea actuală a B.O.R., în loc să-i facă faţă cu prudenţă, l-a acceptat, făcând din problema organizării vieţii monahale una din preocupările cele mai de seamă. Această acţiune este «iniţiată şi condusă direct de Patriarh» (revista B.O.R., 1953, p. 458), care de altfel ţine să sublinieze deseori că «Biserica noastră are cele mai mari mănăstiri din lumea bisericii creştine» (revista B.O.R., 1953, p. 967). În concepţia Patriarhului mănăstirile trebuie să fie «ca un far care luminează în mijlocul mării drumul corăbiilor» (Justinian, Pilde şi Îndemnuri, p. 97). El pune accentul pe «organizarea unei vieţi duhovniceşti temeinice» în mănăstiri şi pe «rolul de misionari» al călugărilor şi călugăriţelor (Justinian, Pilde şi Îndemnuri, p. 97).
Seminariile monahale au ca scop pregătirea unei „elite călugăreşti” şi organizarea lor (înscrisă şi în statutul bisericii), face parte dintr-un plan care tinde să redea mănăstirilor „rolul şi rostul lor de odinioară” (revista B.O.R., 1951, p. 394-395).
Patriarhul a acordat şi acordă o atenţie deosebită cultivării intense a unui spirit mistic între călugării şi călugăriţele din ţara noastră, prin seminariile monahale şi Institutele teologice. Dacă până la instalarea actualului Patriarh seminariile monahale erau frecventate de cca 90 călugări şi călugăriţe, iar Institutele teologice de numai 3-4 călugări, după aceea, situaţia s-a schimbat radical, ea prezentându-se în momentul de faţă astfel:
– La seminarul monahal Agapia frecventează 53 călugăriţe;
– La seminarul monahal Horezu frecventează 70 călugăriţe;
– La şcoala de cântăreţi bisericeşti Neamţ frecventează 20 călugări.
Aceasta înseamnă că numărul călugărilor şi călugăriţelor, care frecventează şcolile monahale sau similare lor, este de 143, deci, o dată şi jumătate faţă de numărul existent în perioada 1941-1948.
În afară de aceştia, Institutul Teologic din Bucureşti este frecventat de 21 călugăriţe şi 30 călugări, iar 5 călugări frecventează cursurile magisteriului (pentru a-şi lua doctoratul în Teologie).
Paralel cu aceasta, pentru masele de călugări s-au înfiinţat în mănăstiri şcoli elementare de 7 ani, şcoli în care predomină educaţia mistică. Ceea ce este interesant, este faptul că, cultivarea intensă a acestei „armate negre” a călugărilor şi călugăriţelor – nu este făcută şi nici utilizată pentru combaterea sectelor (cum ar fi fost firesc)” (p. 322-323).
Ierarhi de real prestigiu sunt urmăriţi îndeaproape de organele de Securitate şi sub etichetarea de „legionar”, deosebit de gravă sub raportul Codului penal al vremii, era inclusă activitatea acestora, ostilă regimului de ocupaţie comunistă. Membrii celebrului „Rug Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti (Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, teologul Antonie Plămădeală, viitor mitropolit al Ardealului, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, mitropoliţii Nicolae Bălan, Firmilian Marin, Justin Moisescu, arhiepiscopul Antim Nica, Nicolae Popovici, arhimandriţii Cleopa şi Sofian Boghiu etc. sunt prezenţi în numeroase note sau rapoarte ale Securităţii.
Bartolomeu Anania, implicat în manifestările studenţeşti proromâneşti din Clujul universitar al anului 1946, arestat şi condamnat de mai multe ori, adus de Justinian la Patriarhie spre a-l apăra de prigoana organelor politice, „nu-şi ascunde nici în prezent atitudinea duşmănoasă faţă de regim” (Nota din 4 octombrie 1949, p. 155), „a sprijinit moraliceşte şi materialiceşte o serie de legionari, printre care şi legionarul Radu Gyr, după ce acesta a ieşit din închisoare” (Raportul D.G.S.S. din 6 octombrie 1958, semnat de Al. Drăghici, p. 323). Nota din 10 decembrie 1958, care a dus la arestarea sa, este un dur rechizitoriu al Securităţii la adresa lui Bartolomeu Anania: „a dus o intensă activitate de agitaţie contrarevoluţionară şi de defăimare a regimului democrat popular din R.P.R.” (p. 343), acuzat de ascultare „a posturilor de radio imperialiste şi răspândirea de zvonuri tendenţioase”, că a organizat simpozioane în cadrul cărora „se prezentau scrieri cu conţinut mistico-naţionalist” (p. 343). Iată deci ce înţelegeau atunci organele de securitate prin activitate legionară: activitate „cu conţinut mistico-naţionalist”.
Organele Inspectoratului de Siguranţă semnalează la 11 decembrie 1948, că „Firmilian Marin al Craiovei a trimis în toată Oltenia preoţi şi misionari pentru a difuza şi vinde calendarul religios pe 1949 şi cu scopul de a «ţine trează flacăra credinţei româneşti». Firmilian Marin încurajează tendinţele mistice şi obscurantiste ale călugărilor din raza eparhiei sale” (p. 101).
Dintr-o altă Notă, din 30 august 1949, aflăm că Firmilian „duce o intensă propagandă contra actualului regim, exprimându-se pretutindeni că astăzi avem în ţară un regim de teroare comunistă, care se va prăbuşi cât mai curând, la intervenţia forţelor opuse” (p. 145).
Raportul ministrului Al. Drăghici, din 6 octombrie 1958, consemnează faptul că Firmilian a dat sume importante pentru Ajutorul Legionar şi că „a avut cunoştinţă de faptul că în mănăstirile de pe raza Mitropoliei sale sunt găzduiţi ilegal fugari şi sprijiniţi materialiceşte” (p. 328).
Deşi tânăr student, nu scapă din vizorul Securităţii nici Nestor Vornicescu (1927-2000), mitropolitul de mai târziu al Olteniei. Urmărit fiind călugărul Gr. Cobzaru de la mănăstirea Podul Coşnei pentru „manifestările duşmănoase ale acestuia”, informatorul a reuşit să descopere, în 1953, că acest călugăr „primeşte vizite din partea lui Nestor Vornicescu, student al Institutului Teologic din Bucureşti, element suspect pentru Securitate”, aşa cum se menţionează în „Referatul privind mănăstirile şi schiturile ortodoxe de pe teritoriul R.P.R. şi starea muncii informativ-operative în aceste obiective”, întocmit de Ministerul Afacerilor Interne (p. 300).
Actualul Patriarh al B.O.R., P.F. Teoctist, a devenit „obiectiv” pentru Securitate încă din ianuarie 1947, pentru relaţiile sale cu greco-catolicii şi cu monseniorul romano-catolic Vladimir Ghika, pentru „legături suspecte” cu oamenii ostili regimului politic instaurat în ţară cu tancurile sovietice. Se recomandă ca în Sinod să fie introduşi ierarhi „strict verificaţi politiceşte”, dar „în nici un caz să nu fie lăsaţi Teoctist Arăpaşu şi Antim Nica a gira aceste eparhii, întrucât au făcut numai greşeli pe linie politică, cât timp au avut răspunderea conducerii acestor eparhii” (p. 231). Cu toate acestea, Patriarhul Justinian îl promovează, devenind unul dintre ierarhii bisericeşti care, alături de Patriarh, s-a opus imixtiunii politicului în viaţa religioasă.
Ca membru în Cabinetul Patriarhal, alături de episcopul vicar Antim Nica, bibliotecarul Bartolomeu Anania, teologul Andrei Scrima, Teoctist este acuzat, la cel mai înalt nivel poliţienesc, de însuşi Ministrul de Interne general-colonel Al. Drăghici, în Referatul din 6 octombrie privind „activitatea contrarevoluţionară din cadrul mănăstirilor în cursul anului 1958”.
În general, nu se vede din partea conducerii Bisericii Ortodoxe dorinţa sinceră de a remedia actuala stare de lucruri. Dacă uneori a semnalat organelor competente activitatea duşmănoasă desfăşurată în unele mănăstiri (cum a fost aceea de la mănăstirile Tudor Vladimirescu şi Sihăstria), conducerea Bisericii nu a făcut acest lucru decât în momentul în care acestea loveau în autoritatea bisericească, cu toate că activitatea duşmănoasă din mănăstirile sus-menţionate era bine cunoscută conducerii bisericeşti cu mult timp înainte.
Justificându-le ca pe o necesitate socială şi îmbrăcându-le abil în haină democratică, măsurile luate de conducerea Bisericii au fost îndreptate spre extinderea şi înviorarea vieţii mănăstirilor de care în bună parte are cunoştinţă. Atitudinea Patriarhului în această problemă este în bună măsură rezultatul influenţei exercitate asupra sa de elementele de care s-a înconjurat.
Sub acest aspect însă, trebuie menţionat faptul că, de la venirea sa la conducerea Bisericii Ortodoxe, Patriarhul a acţionat în mod sistematic pe linia înlăturării elementelor cunoscute ca progresiste şi promovării elementelor celor mai reacţionare din rândul clerului, în special a legionarilor. S-a ajuns ca la Cabinetul Patriarhal, în rândul consilierilor Patriarhului, ca şi în alte posturi de răspundere, numărul elementelor reacţionare să fie covârşitor.
Astfel, la Cabinetul Patriarhal au fost aduşi numai legionari: Episcopii Vicari Antim Nica şi Teoctist Arăpaşu, bibliotecarul Palatului Patriarhal Anania Bartolomeu (arestat), ajutorul acestuia Scrima Andrei trimis de Patriarh în India pentru studii şi care, din datele pe care le deţinem, rezultă că nu se va mai întoarce în ţară, Cazacu Niţişor, secretarul Cabinetului patriarhal” (p. 330).
Documentele din acest volum certifică, fără tăgadă, că Biserica Ortodoxă Română, prin conducerea ei, şi-a dovedit rolul de biserică naţională fiind un factor major de rezistenţă a poporului român, confirmând pe deplin sintagma „unde-i turma, acolo-i şi păstorul”. Cartea demonstrează, totodată, că aşa-zisul „colaboraţionism” al ierarhilor bisericii ortodoxe este o etichetă reactualizată în anii postdecembrişti de nostalgicii antinaţionalişti şi internaţionalişti pe principiul: „Hoţii strigă: hoţii!”.
Lucrarea constituie, cum menţionează Mihai Ungheanu în „Introducere”, „o mină de aur pentru istoriografia română, pentru istoriografia Bisericii. E sigur că despre Biserica Ortodoxă Română altfel se va vorbi după publicarea lor”, adică şi a următoarelor volume, strict necesare pentru o documentată istorie a Bisericii Ortodoxe Române sub comunism.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog