Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ: EVENIMENT

Laudatio

Mircea MARTIN

Alte articole de
Mircea MARTIN
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XII, 2002

Pentru tipar

Domnule Jorge Semprun,
Domnule Eugen Uricaru,
Stimaţi colegi,
Doamnelor şi domnilor,
 
Uniunea Scriitorilor a decis anul acesta să constituie un premiu internaţional şi să-l acorde cu prilejul Festivalului Zile şi nopţi de literatură la Mangalia. Acest premiu este destinat unui scriitor de o valoare certă, care să fi adus prin creaţia şi activitatea sa o contribuţie importantă la afirmarea libertăţii de expresie şi a toleranţei interetnice. Numele acestui premiu este „Ovidius”, în amintirea marelui poet latin, care şi-a sfârşit zilele, exilat aici, pe ţărmul Pontului Euxin, unde a aşteptat în zadar misiva de iertare a împăratului şi, aşteptând, a scris Tristele, dar – se zice – şi poeme în graiul autohtonilor. Acordat unui scriitor străin de seamă, acest premiu ar vrea să invoce şi să evoce acele versuri care au pierit o dată cu limba rămasă, la rândul ei, necunoscută, a geţilor sau a sarmaţilor: să fie o compensaţie simbolică pentru pierderea lor.
Acest premiu se vrea, în acelaşi timp, un act de legitimare iniţiat din spaţiul unei literaturi care nu a dus niciodată lipsă de talente, al unei culturi care, în ciuda ultimelor patru decenii de dictatură comunistă, n-a fost o „Siberie a spiritului”; se vrea, în fine, un gest de apropiere şi de regăsire venit din acea parte a Europei, care a fost atâta vreme ignorată şi depărtată. Un gest firesc, la urma urmelor, dacă acceptăm ideea că valorile trebuie să circule în toate sensurile şi că validarea lor nu se face într-un singur punct de pe glob.
Alegerea juriului s-a oprit asupra Dumneavoastră, domnule Jorge Semprun, nu pentru că aţi fost un exilat, ca şi Ovidiu, nici pentru că, asemenea lui, aţi trăit suferinţa şi, în acelaşi timp, plăcerea perversă a singurătăţii. Nici pentru că opera şi cariera Dumneavoastră au fost marcate de numeroase alte premii, printre care şi unul fondat de o româncă, premiul Femina – Vacaresco. Ci pentru coerenţa destinului Dumneavoastră de scriitor, pentru unitatea exemplară între opera Dumneavoastră şi biografia Dumneavoastră.
Mentalitatea modernă – nu numai de la Proust încoace – obişnuieşte să disocieze opera de biografie, eul artistic de cel empiric şi uneori chiar să le opună radical. Dumneavoastră înşivă intitulaţi una dintre cărţi Scrisul sau viaţa (L’écriture ou la vie).Dar scrisul Dumneavoastră merge mână în mână cu viaţa Dumneavoastră care îl inspiră şi-l ritmează. Câtă literatură, atâta viaţă, câtă existenţă, atâta conştiinţă. Proba acestei unităţi nu e dată numai de caracterul evident autobiografic al scrierilor Dumneavoastră, ci şi de faptul – pe care singur îl mărturisiţi – că scrisul este cel care V-a provocat şi întreţinut angoasa în loc să vă scape de ea. Nu V-aţi expulzat din romanele Dumneavoastră şi nici conduita Dumneavoastră civică n-a fost străină de aceea a personajelor Dumneavoastră. Momentele cele mai puternice, cele mai reuşite din proza Dumneavoastră sunt acelea ale trezirii conştiinţei, fugile înainte şi înapoi care se opun blocajului memoriei. „Memoria este inepuizabilă”, spuneţi, şi justificaţi astfel un travaliu al memoriei şi o datorie a memoriei.
Iar memoria Dumneavoastră nu este unilaterală, deşi aţi fost şi aţi rămas un scriitor angajat. Aţi fost franctiror în Franţa ocupată, aţi fost chiar comunist, aţi fost arestat şi închis în lagărul de la Buchenwald, unde aţi ratat o moarte la vârsta de 20 de ani [Mărturia acestei experienţe o găsim în cel mai cunoscut roman al Dumneavoastră, Marea călătorie (Le grand voyage),precum şi în romanul recent (recent apărut şi în româneşte) Mortul care trebuie (Le mort qu’il faut)]. Aţi conspirat apoi împotriva dictaturii franchiste între 1957 şi 1962, iar în 1964, în urma unor divergenţe politice cu conducerea Partidului Comunist Spaniol, aţi fost exclus din partid. Aţi acceptat apoi în 1988–1991 să fiţi Ministrul Culturii în Guvernul socialist al Spaniei, aţi fost, prin urmare, nu numai ministrul lui Felipe Gonzalez, dar şi al Regelui Spaniei, ca, altădată, bunicul Dumneavoastră.
Aţi crezut în puterea formatoare a cărţilor şi a idealurilor, dar aţi acordat valoare sacră vieţii, nu ideologiei. N-aţi traficat convingerile Dumneavoastră antifasciste şi aţi recunoscut înaintea altora existenţa gulagului şi atrocităţile comise în numele idealurilor comuniste. Faceţi parte dintr-o stângă europeană care încearcă astăzi să-şi regăsească vocaţia, asumând atât cât îi stă în putinţă eşecul comunismului real şi analizând cu luciditate cauzele acestui eşec. Mari scriitori precum Baudelaire sau Kafka V-au apropiat de realitatea lumii şi V-au îndepărtat de ficţiunea constrângătoare şi lipsită de orice adevăr concret al teoriei comuniste. În ciuda perspectivei grave şi, repet, angajate, nu V-aţi pierdut capacitatea de mirare şi de surpriză în faţa gratuităţii existenţei – fără de care scriitorul riscă să devină doar un predicator.
Pentru aceste motive şi pentru încă multe altele, juriul nostru Vă acordă Premiul „Ovidius”. Premiul „Ovidius” nu este premiul „Goncourt”, dar să sperăm că datorită numelui său ilustru şi datorită prestigiului primului premiant va deveni, la rândul lui, un premiu important şi râvnit de scriitorii lumii. A Vous l’honneur, Señor Semprun!
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog