Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

OPINII ŞI ATITUDINI

Scriitorul sau omul răstignit între geografia fizică şi geografia spirituală

Dumitru M. ION

Alte articole de
Dumitru M. ION
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XII, 2002

Pentru tipar

I. Geografie fizică şi geografie spirituală
 
Festivalul internaţional Zile şi nopţi de Literatură şi, în cadrul acestuia, Colocviul cu genericul „Inter arma silent musae?” („Scriitorii în vremuri de criză”) îmi oferă prilejul de a exprima câteva gânduri despre scriitorul din ţările din est şi, în special, din Balcanii începutului de nou mileniu. După încheierea războiului rece, care a coincis cu sfârşitul secolului al XX-lea, de-a lungul unui întreg deceniu s-a scris enorm despre geografia fizică a Peninsulei Balcanice.
Despre o geografie spirituală nu s-a mai vorbit decât arareori sau deloc. Ar fi sunat poate şi nefiresc să vorbeşti despre spirit, despre frumuseţe, despre creaţie, despre culturi şi civilizaţii în mijlocul atâtor războaie şi tragedii. Ţările Balcanice (şi nu mai puţin România) au fost şi sunt încă privite, în bună parte, ca nişte teritorii bântuite ba de blestemul tracic, ba de sindromul Dracula.
În vâltoarea atâtor crize, lumea a uitat să mai vorbească despre dimensiunea spirituală a omului balcanic, despre faptul că în Balcani trăiesc o parte dintre cele mai vechi popoare ale Europei, că în Balcani sunt vorbite şi sunt vii, în variantele lor moderne, câteva dintre vechile limbi care au contribuit inestimabil la perpetuarea culturii şi civilizaţiei europene, că în Balcani există popoare a căror bogăţie culturală este fascinantă, că fără aceste mirabile culturi atât Europa cât şi fiecare dintre noi am fi mai săraci. Astăzi, scriitorul, în genere omul de cultură din Balcani este răstignit pe geografia lui fizică; dimensiunea suferinţei lui face însă parte din dimensiunea sa spirituală.
În timpul războaielor, sau în lungile perioade de criză, vi se pare numai că muzele tac. Cele trei muze esenţiale: Dragostea, Viaţa şi Moartea devin muze cerşetoare. Poezia, literatura, artele? Cine mai are nevoie de ele? În vremuri de criză bocetul şi lamento-ul se aud mai puternic decât cântecele la liră. Frumuseţea devine urâtă. Şi totuşi, după perioade de criză, vin perioade faste: Dragostea şi Viaţa triumfă şi, o dată cu ele, şi artele. Şi, o dată cu ele, şi zilele şi nopţile de literatură.
 
 
II. Simple constatări
 
Acum, la începutul acestui mileniu, constat ceea ce constatam şi în urmă cu treizeci de ani, când, foarte tânăr fiind, păşeam dincolo de graniţele României. Constatam şi constat că oamenii de cultură din Ţările Balcanice vorbesc în general câteva limbi europene, că ei cunosc uneori până la detaliu mii de lucruri despre alte culturi europene şi nu numai, dar că arareori cunosc limbile vecinilor lor. Constatam şi constat o lipsă de comunicare; constatam şi constat că, dincolo de o graniţă sau alta, ne priveam, eram priviţi şi ne privim încă precum nişte străini.
Stabilitatea impusă politic după cel de-al doilea război mondial, a impus totodată, pe lângă graniţe marcate cu sârmă ghimpată şi păzite cu fanatism, şi graniţe mult mai subtile între popoare şi culturi. Dincolo de o aparentă linişte şi o lungă pace, comunicarea firească dintre oameni a fost confiscată. Câteva generaţii au învăţat că dincolo de graniţele geografiei fizice trăiesc nişte străini. Despre o geografie spirituală, despre o istorie europeană comună – bună sau rea – despre interferenţe, despre armonia împrumuturilor şi schimburilor culturale, despre valorile toleranţei s-a vorbit din ce în ce mai puţin.
Deschiderea europeană din ultimul deceniu al secolului trecut ne-a găsit, mai apţi ca oricând, să ne socotim unii pe alţii străini, pregătiţi să dăm vina ba pe istoria care ne-a făcut, cu de-a sila, să trăim laolaltă, ba pe setea de a răzbuna un trecut nerăzbunat îndeajuns. Ideea unei Europe a graniţelor deschise, euforia primilor ani a trezit în mintea multor oameni (care şi-au adus aminte de „străinii” de lângă ei) o spaimă a lipsei de graniţe, de pierdere a identităţii naţionale. Problema drepturilor omului şi a drepturilor minorităţilor a fost şi ea socotită curând ca o problemă a străinilor de lângă noi.
Astăzi vedem că, dincolo de un şir de războaie, dincolo de mii de morţi, de milioane de oameni care şi-au părăsit casele, graniţele nu s-au schimbat. Personal cred că Europa viitorului va fi una a graniţelor statale stabile, dar care să nu mai funcţioneze ca dogme, ca scuturi de apărare faţă de străinii de lângă noi, ci ca nişte simboluri naţionale respectate de toţi, dar deschise circulaţiei libere a oamenilor şi a mărfurilor. Desigur că aceste graniţe deschise sunt şi vor fi tot un rezultat al voinţei politice, al necesităţilor economice. Astăzi mărfurile circulă în Europa mai liber decât oamenii; sferele economicului au luat-o înaintea sferelor culturii şi politicului. Nu mă îndoiesc că într-o bună zi vom trăi într-o Europă în care, ca rezultat al unor legi armonizate, oamenii nu se vor mai privi unii pe alţii ca nişte străini; vom trăi într-o Europă în care fiecare majoritate va fi, în acelaşi timp, minoritate, în care fiecare cultură naţională va beneficia de proiecte şi programe generoase.
 
 
III. Descoperirea culturii „străinilor” de lângă noi
 
Întorcându-mă la străinii de lângă noi, am să vă vorbesc şi despre experienţa personală: am dorit să ajung scriitor şi am ajuns scriitor; o parte a vieţii mi-am dedicat-o scrierilor mele poetice, prozei, teatrului, eseului, artelor în general. O altă parte, împins de dorinţa şi de curiozitatea de a şti ce se află dincolo de graniţele unde trăiau acei străini despre care am pomenit mai devreme, am dedicat-o cunoaşterii culturilor acestor „străini”. A fost ceva fascinant: am văzut câte fire ne leagă pe toţi cei din Balcani, din Europa şi de mai departe, am văzut cât de înrudite şi de îngemănate sunt, de sute şi sute de ani, culturile noastre, până acolo sus, în vârful piramidelor culturale, unde fiecare popor îşi focalizează genialitatea. Am înţeles că, în ciuda graniţelor, culturii nu-i pot fi impuse graniţe, că în lume au existat şi există popoare şi oameni care se duşmănesc, dar nu şi culturi care se duşmănesc. Traducând din diverse literaturi, am înţeles că nu va exista un alt cititor şi cunoscător mai bun al unei opere decât traducătorul ei într-o altă limbă. Am tradus din literaturile chineză, armeană, georgiană, franceză, spaniolă, dar în special din literaturile balcanice: macedoneană, sârbă, muntenegreană, bosniacă, croată, albaneză, bulgară, turcă etc. Am trăit admirând; am trăit fascinat de acele ţări care au avut, la nivel de stat, strategii culturale, politici culturale deschise. Am trăit în admiraţia extraordinarelor depozite de cultură din Orient şi nu mai puţin a muzeelor greceşti, turceşti, italiene şi americane; am trăit în admiraţia unor ţări care au avut puterea de a cheltui înfiinţând instituţii culturale benefice şi pentru „străinii” de lângă ei sau de mai departe. Am admirat Festivalurile poetice de la Struga, de la Belgrad, Sarajevo etc.
După căderea comunismului am înfiinţat o editură unde am continuat să public câteva sute de volume de poezie, am înfiinţat, împreună cu poeta Carolina Ilica, Fundaţia şi Organizaţia Culturală Academia Internaţională Orient-Occident, iar sub egida ei Festivalul Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”.
Am creat aceste instituţii culturale pentru a demonstra că şi în România (depozitara unui tezaur cultural de primă mărime în Europa) este posibilă şi viabilă iniţiativa privată, pentru a-i face şi pe alţii să înţeleagă că statul/instituţiile statului trebuie să se ocupe de politici şi strategii culturale, de punerea în practică a unei legislaţii care să ajute literatura/cultura, şi nu de organizarea evenimentelor culturale.
Pentru a pune în valoare cultura este nevoie de bani, dar şi de oameni care să iniţieze proiecte şi programe culturale, să creeze noi instituţii culturale. Aici văd rolul benefic al iniţiativelor unor poeţi mai ales, precum Cassian Maria Spiridon (la Iaşi), Ioan Ţepelea (la Oradea), George Vulturescu (la Satu Mare), Paulina Popa (la Deva), a altor poeţi (la Bacău, Timişoara, Constanţa, Galaţi, Turnu Severin, Sibiu etc.).
Precum se vede, noile instituţii culturale non-guvernamentale pot, cu mai mare mobilitate, pune în practică proiecte de anvergură naţională şi internaţională din însăşi contemporaneitatea literaturii, a artelor plastice, a muzicii, a teatrului, a dansului, folclorului etc. Aproape pentru toate aceste domenii ale culturii contemporane Academia Internaţională Orient-Occident oferă anual premii în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie de la Curtea de Argeş; pe lângă poezie nu sunt uitate nici operele traducătorilor, artiştilor plastici etc.
 
 
IV. Povestea omului care avea un motor
 
Este greu de crezut, dar astăzi în România se investeşte în cultură mai puţin decât în orice alt domeniu. Suntem, desigur, săraci. Alte domenii sunt prioritare. Dar mai prioritar decât a avea schiţate pentru viitor strategii şi proiecte culturale naţionale, nu mi se pare nimic altceva. Exportăm până şi fier vechi, dar nu ştim să exportăm cultură; va trebui să intrăm în Europa cu cele peste două milenii de cultură cu tot. Vom şti oare azi sau mâine să valorificăm, înainte de toate, ceea ce avem de nivel european, aşadar cultura? Va trebui să învăţăm şi această artă.
În România, ca şi în celelalte ţări central- şi est-europene, omul de cultură a ieşit victorios din comunism. Paradoxal însă, după căderea comunismului omul de cultură s-a trezit într-o singurătate şi mai mare decât înainte; idealurile sale de libertate şi de democraţie au întâlnit alte graniţe în cale: omul de cultură s-a trezit nepregătit sau inapt de a deveni om de afaceri, de a se arunca în vâltoarea economiei de piaţă, de a deveni om politic. Omul de cultură care a agitat steagurile victoriei asupra dogmelor, asupra dictaturilor s-a trezit exact ca insul dintr-o mai veche poezie a poetului Mihai Ursachi; poezia aceea, plină de tâlc, spunea, dacă-mi aduc bine aminte, doar atât: „Un om din (oraşul) Tecuci avea un motor. / Şi nu i-a folosit la nimic”.
Sceptic din fire, eu nu am o prea mare încredere în zecile de colocvii naţionale şi internaţionale care constată la infinit că avem un motor. Şi noi semănăm întru câtva cu acel ins care avea un motor. Fiecare dintre noi şi toţi laolaltă am constatat şi încă mai putem constata câte ceva în plus despre viaţa şi opera scriitorului în vremuri de criză. În fapt putem constata şi absurdul situaţiei în care ne aflăm având un motor. Motorul pe care-l avem, şi care pare a nu ne folosi la nimic, trebuie pus la lucru.
Eu cred că scriitorul, omul de cultură român, pentru a putea ieşi din criza „vremurilor de criză”, trebuie să caute ieşiri din labirint; în mâna lui se află firul Ariadnei. Căutarea unei ieşiri nu înseamnă nimic altceva decât schimbarea de mentalitate, fie ea şi culturală, atât la nivelul individului, cât şi la nivel naţional.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog