Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

OPINII ŞI ATITUDINI

Literatura în epoca limbajului

Bogdan GHIU

Alte articole de
Bogdan GHIU
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XII, 2002

Pentru tipar

Cînd am primit, ca provocare, invitaţie şi ofertă, tema colocviului nostru – Inter arma silent musae? / Scriitorii în vreme de criză? –, am stat, am privit, am tăcut dezarmat şi apoi mi-am pus cîteva întrebări:
– Despre ce arme, deci despre ce război, despre ce stare de război, declarată sau nu, între cine şi cine, e vorba?
– Dacă în vacarm rolul literaturii nu este cumva tocmai acela de a face linişte – ca să se audă „zgomotul şi furia” –, de a provoca, cere, clama un anumit soi de tăcere, de „contra-tăcere”, şi ce fel de tăcere este cea de care au nevoie şi, pe de altă parte, pe care o provoacă, astăzi, „muzele”?
– Despre ce criză vrem să vorbim, la ce criză ne-am obişnuit – ca la ceva de la sine înţeles, deja tematizat, formalizat – să ne referim, şi dacă nu cumva tema aceasta, a crizei culturii, literaturii, spiritului etc., nu este oare deja un loc comun pe care nu-l mai gîndim, nu-l mai explorăm cu adevărat, un veritabil – deşi consensual, deci cu atît mai suspect – cuvînt de ordine al actualităţii – un adevărat mediu şi cod de comunicare, semn de recunoaştere în Republica Literelor?
– Şi mi-am amintit de un vers, autentic post-hölderlinian, al unui mare poet român de azi, Ion Stratan, care pe la începutul anilor ’80 ai secolului XX se întreba cam aşa: „De ce să fii poet în vremuri mari? Ce cu ce să compari?”.
Căci trăim vremuri cu adevărat mari, cu adevărat extraordinare (chiar dacă nu şi înălţătoare). Al căror singur defect, unic neajuns este faptul că noi, scriitorii, gînditorii, artiştii nu mai jucăm, în ele, în această măreţie şi preamărire de sine, chiar şi în mizerabilism, ale epocii contemporane, nici un rol. Progresul, gata, aşa cum am visat – de ce să n-o recunoaştem? –, aşa cum cel puţin o parte dintre noi, sau noi toţi în anumite părţi ale fiinţei noastre, s-a automatizat:nu mai are nevoie de om care să meargă „tot înainte”, aşa cum nici societatea însăşi pare a nu mai avea nevoie de oameni ca s-o ducă bine sau rău, şi deci nici literatura de scriitori ca să fie citită, trăită. Trăim vremuri eroice fără eroi, războaiele esenţiale nu se mai duc pe cîmpuri de bătălie şi în tranşee, iar pacea nu mai are cu adevărat preţ, şi-a pierdut contururile şi chiar gustul. A devenit, uneori, o miasmă.
Şi atunci? Problema noastră, marea noastră problemă este că nimeni, astăzi – vreau să spun societăţile noastre –, nu mai are nevoie de noi, nici măcar ca fiinţe codificat-inutile, de lux, ca pe vremuri. Iar noi nu mai sîntem capabili să ne inventăm o utilitate, un rol, o funcţie în marele mecanism – care este esenţialmente unul de limbaj, „literar” şi „artistic” – al lumii contemporane, nu mai sîntem în stare să oferim societăţilor noastre o nevoie specifică de literatură, adică de noi înşine. Trăim tot mai nejustificat.
Şi este oare vina noastră? Ca întotdeauna, ne scăldăm, poate, în răspuns, ne înecăm, ne sufocă răspunsurile, avalanşă, la nişte întrebări pe care însă noi întîrziem să le punem. Chestionăm noi oare cu adevărat epoca, încercăm noi oare imposibilul, adică să-i reprezentăm ireprezentabilitatea de fond, care nu se datorează însă faptului că lumea contemporană n-ar avea chip, ci că se trăieşte pe sine, tocmai, doar ca reprezentare, fără „fond”, ca simulacru de sine fără de prototip? Interogăm noi, aşadar, propria epocă, pentru noi – dar nu numai – una de criză (dar ce fel de criză?), aşa cum trebuie, la înălţimea ei plată, astfel încît viaţa de zi cu zi a planetei să devină text clar, sensibil, evidenţă clară, provocatoare, răspuns limpede, răspicat?
„Cititul”, chiar şi pentru analfabeţi, este un simţ, o funcţie automată şi inconştientă, o regulă de funcţionare a minţii şi a fiinţei. „Citim” şi „scriem”, cu toţii, permanent realitatea, în noi se desfăşoară un neîncetat discurs, se joacă un neîntrerupt teatru (de umbre, al lumii). Mai oferim noi, scriitorii, astăzi, suportul textual care să sprijine această lectură-scriere fără text a tuturor oamenilor care sîntem?
Heidegger – şi, pe urmele lui, pînă azi, legiuni întregi – vorbea despre o epocă şi despre o epocalitate a Fiinţei. Nouă ni se pare, azi, că trăim tot într-o epocă, dar a Tehnicii, deci a pierderii Fiinţei, a Fiinţei în proteze. Eu cred, însă, că trăim, scurt spus, în epoca Limbajului, că limbajul literaturii, artei, gîndirii s-a făcut, astăzi, epocă. Şi că tocmai de aceea literatura, artă a limbajului (dar nu numai ea), a devenit critic imposibilă. Trăim într-o epocă a limbajului pe care însăşi literatura a dorit-o, a visat-o (chiar dacă altfel), şi la instaurarea căreia, alături de anumite filozofii care au privit lumea ca limbaj şi cu care ea a mers, de mult, mînă în mînă, a contribuit. Şi aceasta este duplicitatea literaturii, complicitatea ei cu dezastrul şi la dezastrele lumii moderne, conştiinţa ei scindată, încărcată, frămîntată, care astăzi îi provoacă insomnii şi n-o lasă să trăiască actualitatea, să meargă mai departe, să acţioneze în modurile ei specifice, să se închege. Literatura, nu tehnica, a „comunicalizat” şi „informaţionalizat” lumea. Şi tot ea a participat, chiar fără să ştie ce face, la instaurarea domniei mass-media, visînd o comunicabilitate universală şi o adresabilitate de masă. Ea a ieşit din tăcere şi a ridicat, poate chiar prima, vocea la om – şi oamenilor le place să trăiască, azi, în vacarmul acesta în care tocmai vocea literaturii nu se mai aude. Tocmai literatura, în străfundurile filigranelor ei, s-a visat depăşită, a visat să depăşească obstacolul protocoalelor limbajului literar şi să se facă societate. Şi visul i s-a îndeplinit, iată, şi literatura a rămas fără loc propriu şi fără voce, a devenit invizibilă, transparentă. A „virtualizat” lumea, şi lumea, iată, se virtualizează galopant sub ochii noştri. Exagerînd şi forţînd – dar, în opinia mea, foarte puţin, ridicînd literar tonul tocmai pentru a încerca să mă fac auzit –, aş spune că astăzi trăim în literatură, mai precis în mod literar, că am devenit nişte „figuri ale limbajului” generalizat, că fiinţa – individuală şi colectivă – se trăieşte azi ca limbaj, la modul limbajului, şi că tocmai de aceea literatura – alături de celelalte arte – a devenit, de fapt, prin expropriere de sine, invizibilă:  nu se mai distinge.
„Aura” artei, a cărei dispariţie, profetică, Walter Benjamin o anunţa, printr-un gest esenţialmente scindat, duplicitar, văitîndu-se/bucurîndu-se, încă din anii ’30 ai secolului trecut, aura artei, deci, a dispărut, dar generalizîndu-se, anonimizîndu-se, făcîndu-se societate.
Cele afirmate mai sus ar necesita, desigur, dezvoltări ample, atente, meticuloase, deopotrivă temerare – Aude sapere!, ne îndemna Kant – şi migăloase, care nu-şi au, evident, locul aici şi acum. Dar să deschidem un ziar sau să privim un spot publicitar şi să vedem cîtă artă a cuvîntului şi a imaginii este în ele, dîndu-le tocmai forţa de comunicare, de impact pe care cu toţii ne-am obişnuit să le deplîngem. Şi pe bună dreptate: căci sînt ale noastre, şi ne-au fost furate, şi n-am făcut nimic ca să împiedicăm acest furt; dimpotrivă, am fost complici la el.
Da, ce vedem zilnic, pe micile ecrane şi pe străzile oraşelor, sînt armele noastre, stimaţi confraţi, dragi compatrioţi întru invizibilitate socială şi şomaj istoric! Sînt armele muzelor noastre, ale blîndelor, teribilelor, inspiratoarelor noastre muze, care erau perfect înarmate şi, să nu uităm, foarte războinice! Părerea mea este că arta modernă a învins din punct de vedere social, dar pierzînd, dispărînd, devenind invizibilă. S-a generalizat, s-a „democratizat”, a devenit „populară”, e consumată, dar nu în nume propriu, ci ca altceva, sub alte nume, în chip anonim şi bastard, ca publicitate, media, vestimentaţie, automobile, decoraţiuni interioare, Internet, life-style etc. Am învins pierzînd. Sau, mai exact, alţii, altcineva, nu noi, a învins folosindu-se de armele muzelor noastre. Şi poate tocmai acesta este războiul care le face, astăzi, pe muze să tacă. Presa, de pildă, nu este atît informaţie, cum se spune, cît mai ales literatură şi grafică, şi tocmai de aceea se vinde. Dar fenomenul este, azi, cu mult mai extins. Atît informaţional, cît şi biotehnologic, noi am devenit, astăzi, cu toţii, fiinţe de limbaj, „literatură”, sîntem descompuşi, desfăcuţi, analizaţi şi resintetizaţi, în clipa de faţă, în elemente de limbaj. Visul, utopia comunicaţională a artelor, şi în special a literaturii (la începutul secolului trecut, Kafka, de pildă, în Scrisorile către Felice, visase nici mai mult, nici mai puţin decît un fel de... fax!) s-a realizat. (Căci poate marile utopii ale modernităţii au murit tocmai prinzînd fiinţă. Dar aceasta este deja o altă temă de reflecţie.) Trăim într-o societate profund „artistică” şi „literară”. De aceea literatura a devenit, azi, invizibilă, părînd inutilă, futilă, simplu patrimoniu pe care nimeni nu pare, vreodată, să-l fi creat.
Această fundamentală criză de societate a literaturii este şi şansa ei. Într-o epocă în care totul e limbaj, literatura este poftită, pur şi simplu, nu să continue, nu să persiste, ci să se nască din nou: ca pe o planetă nouă, în noi condiţii de mediu – şi, mai ales, de media. Literatura, azi, trebuie să renască într-o societate care a devenit profund „literară”. Căci lumea de azi, aşa cum prevăzuse Nietzsche, este o fabulă, o poveste, întreţine în mod fundamental cu ea însăşi un raport ficţional, figural, metaforic şi metonimic, adică esenţialmente de ordinul literaturii, situaţie care face deopotrivă imposibilă şi inevitabilă, obligatorie literatura.
Din romanul fără romancier şi din poezia fără poet care este lumea contemporană numai scriitorul, acum, încă lipseşte. El nu s-a instalat încă în noua sa, şi de el creată, situaţie istorică. E umbra cea mai umbră într-o ficţiune universalizată, automatizată.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog