Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

LABORATOR DE CREAŢIE

“Ideile majore, trăite cu intensitate şi tenacitate, formează caractere”

Leo BUTNARU

Nicolae BREBAN

Alte articole de
Leo BUTNARU
Nicolae BREBAN
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XII, 2002

Pentru tipar

– Domnule Nicolae Breban, recunosc că acest set interogativ, fişele cu întrebări, le-am... regizat încă în secolul trecut, acum 6-7 ani. Vorba e că, după ce în iunie 1995, tot aici la Neptun (de fapt, acum ne aflăm la şapte kilometri distanţă de acea staţiune; suntem în splendidul hotel „President” de la Mangalia); aşadar, după acel dialog, în care mărturiseaţi că trăiţi cu furie, dar nu cu ură – cu furie şi iubire, mi-am dat seama că, în realitate, înregistrasem o primă parte sau, poate doar, prolegomenele unei eventuale discuţii mai cuprinzătoare. Şi iată că acest prim Festival Zile şi nopţi de literatură îmi oferă o ocazie, amânată pe parcursul mai multor ani, de a relua firul conversaţiei din – ziceam – secolul trecut.
Aflându-ne şi de această dată în tumultul unei convocări umane, scriitoriceşti, îmi amintesc că Paul, un personaj din romanul Animale bolnave, se simţea obosit când trebuia să îndure presiunea diversităţii unei adunări. Dumneavoastră cum Vă simţiţi în marile întruniri, colocvii, festivaluri etc.?
– În general, mă simt stânjenit, pentru că, într-adevăr, sunt o fire greoaie, din dublu motiv, fiind şi din nord, ardelean, şi neamţ. Îmi găsesc greu locul în astfel de reuniuni. Şi, după ce-l găsesc, nu mă mai mişc de acolo. Fac greu contacte umane, iar în ultima vreme am început să privesc mai mult dinafară oamenii şi lucrurile, să-i aud vorbind, dar fără a intra în mijlocul lor.
– Eu aş zice însă că poziţia Dvs. nu e doar una de „privitor ca la teatru”, ci şi de contribuabil, deoarece aveţi intervenţii judicioase, care contribuie la elucidarea anumitor probleme de literatură, filozofie sau socio-culturale.
Şi dacă Vă spuneam că aceste interogaţii purced încă din secolul XX, aş vrea să Vă întreb şi ce credeţi despre noul secol din care, iată, trăim aceste clipe, aceste zile? În raport cu alte sute de ani, ce ar putea avea el deosebitor, care, deocamdată, noi putem percepe sau doar intui in nuce? Să ne amintim că acelaşi Paul, protagonist la care m-am referit deja, spune că „acest secol e unul la fel de bun ca oricare altul... într-un fel, e şi el părintele meu. Părintele părinţilor mei, cum se zice în Biblie”.
– Vă mulţumesc că mi-aţi adus aminte de Paul, un erou al tinereţii mele, din Animale bolnave, şi un argument contra criticilor că am numai „eroi tari”. Or, Paul e un erou slab, ca replică dată celora care susţineau că Breban agreează forţa doar. Chiar săracul Valeriu Cristea spunea, pe timpuri, într-un articol din România Literară, că eu aş fi un autor cu pieptul bombat; eu, Breban – Breban acela. Or, Paul, ca şi Castor Ionescu din Drumul la zid, ţine de eroii mei slabi care trădează şi ei o parte a imaginarului meu.
Ei, secolul! Mă bucur că spuneţi secol, şi nu mileniu. Mi-a displăcut faptul că se vorbeşte categoric despre o stare de mileniu, oarecum prea pompos. Mie unuia îmi place tradiţia, înşiruirea de sezoane istorice, de secole.
– Continuitatea... sesizabilă, nu pierdută, sincopată în pompozitatea milenaristă, e de înţeles...
– Continuitatea calmă. Pe urmă, astfel de jalonări pot apărea şi inexacte, chiar false, dacă ne amintim că s-a vorbit, pe drept cuvânt, că, de fapt, secolul XX n-a început la 1900, ci la sfârşitul primului război mondial. Până la acel moment, lumea se sprijinea pe structurile secolului al XIX-lea. Abia după prăbuşirea anumitor civilizaţii, imperii – francez, englez, rus etc. după primul război s-a trecut în secolul XX, care e secolul nostru. Repet, sunt contra termenilor pompoşi, pe urmă – sunt contra catastrofismului.
Sigur că 2000 a fost comparat cu anul 1000, timpuri când lumea era divizată de forţe spirituale confuze, puternice, dominante etc. Dar şi la trecerea din 2000 în 2001 s-a constatat o anumită teroare, puţin îmbibată de jurnalism. Teroarea intrării într-un sfârşit de lume a apărut de la Fukuyama până la atâţi alţi promotori ai ideilor catastrofice. Chiar şi la acest festival, la care participăm, s-au auzit câteva voci care anunţă sfârşitul culturii, al literaturii. Eu însă cred că lucrurile continuă. Şi de ce n-ar continua, când noi înşine am devenit liberi, după ce a căzut imperiul moscovit şi ne putem bucura de viaţă şi democraţie?
– Un alt personaj de-al Dvs., Rogulski, afirma că „suntem secolul cel mai melodramatic”. Să fi avut dreptate?
– Nu trebuie luat ceea ce spune Rogulski ca valută forte. Dacă Paul era un tip visător, poetic, Rogulski era un izolat, un haiduc; era un aventurier, să zicem, erotic. Or, el adeseori provoacă prin cuvinte, nu spune exact ce crede totdeauna. E un erou dramatic sau, mai mult, cu accentul pe dramatic, adus de cele două structuri totalitare şi bestiale, nazismul şi comunismul. Dar sigur că dramele provoacă de obicei şi melodrame.
– „Dacă o carte nu e măcar un strigăt de revoltă, ce mai este?” se întreabă protagonistul din romanul Don Juan. Cum consideraţi, cărţile Dvs. satisfac această condiţie, a strigătului de revoltă?
– Nu în primul rând. După cum ştiţi, în cărţile mele n-am pus accentul, în mod deosebit, pe revolta socială şi politică. A existat, bineînţeles, şi rama socială, mai ales în Animale bolnave şi în Bunavestire. Dar, înainte de toate, accentul l-am pus pe ontologic, pe fiinţă. Nu protest, ci afirmare a vieţii. Şi aici sunt cu adevărat un elev al lui Nietzsche care e unul din puţinii filozofi din secolul al XIX-lea care iubea viaţa, bucurându-se de ea, şi detesta tocmai ceea ce provoca revolta ce ducea la diminuarea valorii vieţii. Nietzsche pleda pentru omul care spune „Da!” vieţii, şi nu pentru a muta accentul dincolo. Or, bucuria, norocul nostru este aici. Şi eu sunt nietzschenian, un vitalist, dacă vreţi, omul care se bucură de a fi, se bucură de a trăi în secolul care-i este dat. Pentru că n-am avut niciodată tentaţii paseiste, să-mi închipui că în alte secole era cu totul altfel. Orice secol are scăderile şi măreţiile sale. Secolele sunt făcute de oameni şi aceştia le seamănă. Eu cred că oamenii nu s-au schimbat în esenţa lor. Există mai multe niveluri de literatură – una care descifrează suprafaţa, reacţiile ambientale ale omului care, desigur, se schimbă într-un fel sau altul; unul este omul antic, altul cel al evului mediu şi altul este omul modern. Însă pe mine mă interesează mai puţin suprafaţa, de altfel foarte tentantă pentru un anumit temperament de scriitor. Mă interesează totdeauna omul esenţial, omul de adânc. De aceea a fost remarcată în creaţia mea proza abisală. Şi în filozofia greacă eu sunt de partea eleaţilor...
– Adică, de partea adepţilor unităţii şi imuabilităţii existenţei.
– Da, sunt de partea lui Parmenide, şi nu a lui Heraclit care spune că totul curge, totul se transformă, pe când Parmenide vorbeşte de ceea ce este stabil, statornic. Pe mine mă interesează omul etern, omul universal. Şi am încercat să-i dăruiesc literaturii române un tip de om mai puţin impresionat de ceea ce se schimbă în jurul său, mai puţin influenţabil. M-au interesat reacţiile profunde şi de aceea, chiar de la început, l-am luat de maestru al meu pe Dostoievski, pe care l-a interesat de asemenea acest tip de reacţii şi acest om, pătimaş şi universal.
Pornind şi de la editorialele netradiţionale din revista Contemporanul, al cărui director sunteţi, în care propuneţi un flux interpretativ inspirat de opera lui Nietzsche, aş vrea să Vă întreb care a fost mobilul ce V-a orientat spre acest filozof. Ar fi el, Nietzsche, de o stringentă actualitate?
– În primul rând, timp de cincizeci de ani nu a fost voie să vorbim de Nietzsche. În România, opera sa n-a apărut niciodată, până acum câţiva ani, cu excepţia a nu mai ţin minte cărui text fragmentat.
Eu am început a mă apropia şi a mă ataşa de Nietzsche acum patruzeci de ani, ca şi de Dostoievski, care au şi devenit cei doi maeştri formatori ai mei. I-am ales la modul instinctiv, nimeni nu m-a împins spre ei. Unde mai punem că, pe când eram mai tânăr, Dostoievski nu era prea bine văzut la noi şi nu numai. Criticii mari români, de la Ibrăileanu la Călinescu, vorbeau de Tolstoi. Despre Dostoievski scrisese Vianu un studiu, scurt, ineficient. De altfel, s-a întâmplat acelaşi lucru şi la francezi, care-l descoperă pe Dostoievski după al doilea război mondial – într-adevăr, ca mare scriitor, nu ca pe un autor ciudat. După al doilea război mondial apar integrale Dostoievski şi în Franţa, şi în România. Dar noi semănăm mult în reflexele culturale cu francezii. Iar din Nietzsche am putut doar printr-un tip de contrabandă să introduc fraze şi fragmente în romanele mele, chiar din tinereţe – romanul al doilea, În absenţa stăpânilor, are un motto din Nietzsche, după aceea în Bunavestire câteva pagini, care au stârnit furia multor slugi culturale ale regimului...
Mai exact, slugi... aculturale...
– Da, sau kulturnici, cum se zice. Aşadar, Nietzsche rămâne a fi un maestru al meu, avem afinităţi de gândire. Este un mare spirit al limbii germane, în primul rând, al culturii acestui popor, greu acceptat şi de nemţi, cu excepţia primei reacţii, din anii ’20, când a fost o generaţie întreagă care a făcut prima declaraţie de preluare a lui Nietzsche. Apoi a venit fascismul care l-a interpretat în mod abuziv şi fals. Un scriitor uriaş, un filozof cu o carieră ciudată. În lume a pătruns de asemenea cu greu. Abia după al doilea război a început să devină un nume de referinţă. E filozoful care a scris într-un stil eseistic, în aparenţă simplu, însă care are un sistem. Într-adevăr, discuţia în jurul lui Nietzsche abordează şi problema dacă el ar fi un filozof sau un eseist, filolog sau scriitor, sau filozof cu sistem. El are sistem, însă care nu e ca cele clasice. E un sistem care nu se depistează cu rapiditate. Mai ales din motivul că e paradoxal. El contrariază bunul simţ. Mama sa a suferit toată viaţa din cauza atacului său virulent contra creştinismului, în pofida realităţii că tatăl său a fost preot. Iar faptul că ataca acest sistem de două mii de ani al creştinismului i-a îndepărtat de el pe mulţi colegi şi oameni care l-ar fi putut citi şi răspândi. Însă a rămas o fiinţă singuratică şi tristă. Iar eu vreau să ajut cititorii de azi ai României şi într-o formă neuniversitară, nepedantă. Astfel că eseul pe care-l public în Contemporanul ar putea ajunge carte, căruia îi voi alătura şi un studiu, dar într-o formă mai colocvială. Eseurile universitare despre Nietzsche sau îl interpretează în diverse chei moderne, fenomenologic, sau structuralist etc., ocolind esenţele sale, care sunt dificil de înţeles – de exemplu, supraomul, nu? Un concept care a şi fost foarte prost interpretat şi abuziv vehiculat de nazişti şi rău înţeles şi astăzi. Dar şi alte concepte, printre care şi creştinismul său. De curând, am interpretat în Contemporanul un fragment despre Iisus, extrem de interesant şi radical. Însă categorica radicalitate l-a făcut pe Nietzsche să fie unul din promotorii modernismului în lume, dar, concomitent şi paradoxal, a îndepărtat postumitatea de el şi de scrierile sale. Deci, eu îl propun pe Nietzsche prin parafraze, prin glose, încercând să-l fac accesibil celor pe care îi interesează şi care au o anumită pregătire, dar nu foarte specializată filozofic şi nu într-un limbaj eminamente filozofic, pentru că, de vreo 50-70 de ani, filozofii au intrat într-o criză a limbajului, nemaicomunicând decât înde ei, ca într-o sectă. Altceva e, decât în antichitate sau în epoca romantică, atunci când filozofii dialogau cu scriitorii, cu oamenii de artă, cu intelectualii în general. Pe când astăzi filozofii dialoghează înde ei şi lumea mare, intelectuală, e nemulţumită, deoarece necesitatea de a discuta conceptele fundamentale ale omului e prezentă. Însă pe filozofi nu-i mai înţelegem, pentru că ei vorbesc în păsăreasca lor. De aceea şi propun eu o interpretare, o introducere în Nietzsche, făcută de un creator etic.
– Chiar dacă nu vom merge până la acel dincolo de bine şi de rău nietzschenian, implicit am putea să ne referim la el, când ne întrebăm dacă ar mai fi valabilă afirmaţia altui protagonist din proza Dvs., Krinitzki, conform căruia răul din vremea noastră constă în faptul că oamenilor le e ruşine să facă binele, deşi îl cunosc. În vreme ce răul nu se fereşte nimeni să-l facă, pentru că astăzi răul e o mândrie...
– Interesante sunt pasajele pe care le scoateţi... Eu aproape le-am uitat... Da, se poate vorbi de o epocă a lui Satan. Satan e foarte prezent, şi aproape dominator, în toată lumea. Vedeţi, au apărut şi la noi în România secte satanice. Or, molima asta a sectelor satanice în America are deja o istorie de câteva decenii. Aceasta se explică, la modul raţional, şi prin slăbirea influenţei bisericilor tradiţionale, şi poate prin scăderea autorităţii adulţilor de cândva, astăzi tinerii căutând o altă ieşire, o altă autoritate decât cea veche. Dar, apropo de pudoarea faţă de bine şi insolenţa faţă de rău – şi aceasta se poate explica prin scăderea prestigiului instituţiilor care trebuie să afirme morala – religia, şcoala, academia, scriitorii... Suntem la sfârşitul erei burgheze. N-o spun ca marxist, nu am fost nicicând marxist, însă, probabil, era burgheză se apropie de sfârşit. Este un moment de dizolvare a preceptelor vechi, mari. Spuneam de această nerăbdare a tinerilor: fiecare generaţie îşi face revoluţia ei – în Statele Unite a fost generaţia beat, care a combătut războiul din Vietnam – a avut dreptate, – după aceea au fost francezii care au făcut mica lor revoluţie, puţin de operetă. Dar în anii ’60 au fost mişcări revendicative în mai multe ţări din Europa. În România – nu. Şi noi asistăm acum la o mişcare de tineri în literatură ce vor să dărâme idolii, pe care, acum câţiva ani, până în ’89, păreau că-i admiră. Şi eu am trăit şi trăiesc decepţiunea unor poeţi tineri care păreau că admiră cărţile mele, dar care, astăzi, nu mai acceptă modalitatea mea de a scrie, unii fiind nemulţumiţi de faptul că scriu ca înainte. Deşi înainte, spuneam, mă admirau. Sau sunt şi unii care doresc să schimbe totul prin revoluţie, deşi eu cred că nu trebuie totul schimbat, pentru că în poezie, proză, critică au apărut lucruri formidabile. Oricâte revoluţii vor veni, n-o să mai fie un poet ca Nichita Stănescu, pe care diverşi măgari – sau oportunişti, mai bine zis, că nu sunt, totuşi, atât de măgari – o să-l taxeze ca poet colaboraţionist sau comunist sau... Pe când nu e vorba decât de o acceptare a puterii discreţionare, cum a mai fost şi nu e exclus să mai fie în România.
– Citez din nou: „Bătrâneţea mea... am supt-o o dată cu laptele mamei mele”. Ce-i spune... post-sexagenarului Nicolae Breban această frază-adagiu pe care a scris-o în tinereţile dumisale? O înţelegeţi exact ca altădată sau oarecum altfel, în funcţie de jalonările vârstelor?
– Da, Paul spune aceasta şi în gura lui fraza sună paradoxal, pentru că e vorba de un tânăr sub treizeci de ani care se simte bătrân. Într-adevăr, există tineri care se nasc bătrâni şi bătrâni care rămân tineri. Vă dau o mărturie – eu m-am întâlnit des cu Emil Cioran la Paris. El era un juvenil, un sangvin coleric; era un veşnic tânăr, prin natura sa.
Ei bine, Paul e unul din cei care se nasc bătrâni. Dar, bineînţeles, e şi puţină emfază în ce spune el, ca natură fiind – o remarcam ceva mai sus – un ins semivisător şi poetic. E aproape un personaj simbolic, chiar dacă e tipul de om care nu-mi place, eu rămânând cantonat în literatura psihologică rusă. Nu agreez prea mult parabola, alegoria, suprarealismul etc. în literatură. Iar Paul are o anumită simbolică, un metaforism. El pozează într-un bătrân, această stare nefirească pentru vârsta la care se află simţind-o ca pe o slăbiciune şi de aceea am făcut cuplul Paul–Krinitzki, acesta din urmă fiind un ins puternic, tunând şi fulgerând în baraca sa şi predicând Biblia. Nu puteam prevedea atunci ce răspândire vor avea sectele în lume. Când, la Lugoj, scriam fragmentul ăsta cu Krinitzki şi baraca, mă gândeam – pe cine ar putea interesa aşa ceva, o sectă neobaptistă? – ca să observ, astăzi, cât sunt de puternice în lume. Astfel că, perorând în baraca ceea, Krinitzki le spune celor care îl priveau cu sarcasm sau îl batjocoreau: „Vouă vă este frică de mine şi acesta este primul meu păcat”. El respira forţă şi nu era capabil să fie blând când predica cuvântul Domnului.
– De la începutul anilor ’70 aţi intrat în diverse confruntări cu oficialităţile. Aţi dus şi un război al nervilor în care V-aţi arătat destul de rezistent. Cum aţi reuşit să Vă menţineţi prezenţa de spirit?
– Prin marea şi tenacea mea iubire faţă de literatură. Dumnezeu mi-a dăruit asta. Acum văd că e un dar, căci nu se termină; nu e un capriciu, adică. Pentru că există şi scriitori fulminanţi la 18 ani, dar care la 30 se văd furaţi, deposedaţi de această vocaţie, de acest aproape instinct al creaţiei. Dumnezeu mi-a dăruit iubirea de literatură, pe care eu o pun peste oricare alte valori, la egalitate cu valoarea morală. Aceasta m-a ajutat şi m-a făcut, dimpreună cu Nichita Stănescu, excepţionalul meu prieten, egalul meu, în tinereţe, ca utopie a marii literaturi... (Apropo, discutam mai ieri cu Matei Călinescu, venit din Statele Unite, spunându-ne, domnule, ce nebuni eram noi să credem în finalul stalinismului, în epoca aia barbară, îngrozitoare, când revistele erau pline de gunoaie bolşevice şi reacţionare nu numai faţă de tradiţia românească, ci şi faţă de om, faţă de demnitatea acestuia. Să vrem noi, citindu-i pe celebrii scriitori occidentali, să publicăm în revistele lor marea literatură. Şi am reuşit. Şi Nichita, şi eu, şi Matei, care a avut prima cronică pozitivă, în 1962, despre Lucian Blaga; prima. Au vrut să-l dea afară din motivul că, iată, îl laudă pe acest reacţionar, Blaga. (Scriitorii ziceau, nu cei de la partid, mai gravi erau colegii noştri mai în vârstă ce se aranjaseră bine în posturi, scriitori de mâna a doua care erau fericiţi că autori ca Lucian Blaga, George Călinescu, Vasile Voiculescu sunt expulzaţi din câmpul valorilor literare...). Deci, am mers la modul nebunesc – numai tinerii sunt capabili de aşa ceva – pe ideea că vom putea plasa cărţi de certă valoare literară, la comunişti. Şi am reuşit. I-am învins pe solul ăsta, care era solul lor predilect. Scopul lor nu era dictatura, ci ideologia.
– Sau şi una şi alta, nu?
– Ei făceau dictatură în numele ideologiei. Nu era o dictatură de tip sud-american, când se ia puterea cu armele... – ei bine, acest lucru l-au făcut şi comuniştii, însă ei erau promotorii unei alte culturi, unei alte suprastructuri. Or, noi am afirmat tocmai o suprastructură de tip burghez, de tip tradiţional românesc. Aşadar, m-a ţinut iubirea faţă de literatură, speranţa că aş putea să scriu câteva cărţi bune, care să reziste. În al doilea rând, dorinţa de a le publica aşa cum le-am scris – asta a fost lupta mea de o viaţă, şi a lui Nichita; asta şi explică ultimii săi zece ani epuizanţi prin enorma energie folosită în tinereţile noastre de a publica undeva texte bune. Poate că voi, în Basarabia, aţi trăit-o mai bine, pentru că aţi luptat şi pentru limba română. Şi lupta face mult în viaţă.
Apoi, la un moment dat, am fost dezamăgit, când m-am văzut atacat din toate părţile pentru cartea mea cea mai bună, Bunavestire; atacat nu numai de cei de la partid, ci şi de mulţi colegi. Şi atunci am plecat. Am plecat în străinătate. Dar am combătut şi acolo, unde a fost o altă luptă interesantă şi, spre surpriza mea, m-am întors.
Deci, credinţa într-un ideal – ca să vorbesc ca paşoptiştii –, dar şi lupta m-au ţinut viu, şi ideea că pledez pentru o cauză bună. Şi, o spun în final, credinţa că opera mea va rezista, îmi va supravieţui.
– Ar fi de înţeles că lupta formează şi fortifică ceea ce se numeşte caracter, statură etică.
– Aşa este. Orice idee majoră, trăită cu intensitate şi tenacitate, formează caractere.
– „Oh, ne bucurăm când simţim că duşmanul nostru oboseşte, gâfâie, slăbeşte...”. După această constatare din romanul Don Juan vreau să Vă întreb dacă şi inamicii Dvs. deja obosesc, gâfâie, slăbesc.
– Am avut inamici, de exemplu Eugen Barbu, care au rezistat treizeci de ani. Şi cred că am avut şi o intuiţie să aleg un inamic puternic. Nietzsche vorbeşte memorabil despre nevoia de inamic, spunând că un inamic ne desemnează chiar mai bine decât un prieten şi e mai necesar adeseori decât un prieten, pentru că el ne dă valoarea exactă. El redă mai radical, mai onest, mai direct starea în care ne aflăm noi...
– Deci, spune-mi cine îţi sunt duşmanii, pentru ca să-ţi spun cine eşti tu...
– Exact. Astfel că pe Eugen Barbu mi l-am declarat duşman de la prima mea carte. Am plătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor, pe care trebuia să-l iau, însă care i-a revenit altcuiva; din motivul că l-am atacat în plenara editurilor pe Barbu, care atunci era un personaj foarte important, prieten cu Ceauşescu, în ’65-’66. După aceea au apărut duşmani pe care nu i-am ales eu. Succesul meu sau, poate, tipul meu de reacţie socială sau modul de a gândi mi-au creat aceste adversităţi. Şi acum două săptămâni am fost atacat foarte brutal în ziarul Adevărul, unul din cele mai puternice din România... Lumea vântură tot felul de legende, de basme, dar eu n-am naivitatea să le corijez. Ba chiar am observat că şi legendele, ca şi duşmanii, uneori ajută postamentului literar. Dacă îţi păstrezi calmul şi nu-i răspunzi orişicui, lucrurile totuşi trec, dacă ai, sigur, norocul ca produsele tale să reziste. De exemplu, dacă Bunavestire ar fi fost mai puţin bună – ea a suferit cel mai puternic atac în 50 de ani, singura carte atacată de comitetul central, de şeful statului, de toată presa de partid, – ei, dacă această carte ar fi fost mai puţin importantă, s-ar fi năruit după acest scandal. Dar iată că Bunavestire rezistă şi o citesc toate generaţiile.
Am mai spus-o, că, uneori, nu mă supără duşmanii, ci vocabularul lor. Aş vrea ca adversitatea să aibă un alt nivel, nu să se cantoneze în lucruri mărunte, triviale.
– Atât la bine cât şi la rău, aveţi o memorie bună? V-aţi fi dorit una şi mai eficientă? Oricum, chiar dacă n-aţi ţinut un jurnal, se pare, apelaţi cu precizie la datele trecutului.
– Nu, n-am avut nevoie de un jurnal, pentru că biografia mea am risipit-o în toate romanele mele. Am o memorie foarte bună. Şi mai mult decât atât, mama mea, care împlineşte peste o lună 89 de ani, are o acuitate şi o memorie fantastice, nuanţate şi foarte vii, ceea ce-mi dă speranţa că, o dată cu trecerea vremii, o să-mi păstrez şi eu această calitate, acest potenţial, deoarece un romancier realist ca mine fără memorie e pierdut. Memoria nu numai evenimenţială – sigur, şi asta contează, – ci tipul de memorie superioară de care are nevoie poetul, romancierul; memoria parfumurilor, memoria întâlnirilor sentimentale, memoria inamiciţiilor, memoria locurilor şi, mai ales, a misterelor lor. Memoriile astea supraetajate, aş zice, nu numai memoriile simple şi factuale. Cred că sunt dotat cu astfel de memorie complexă şi de aceea trăiesc foarte intens în trecut. Poate, ca orice bătrân. Dar şi în tinereţe mă refugiam în trecut, în acest trecut pe care încearcă Proust să-l prindă în A la recherche du temps perdu şi pe care-l regăseşte în Le Temps retruvé, în finalul acestei mari cărţi. Tocmai memoria aceasta a unui clopoţel care sună la un moment dat sau a unei mici trepte denivelate; memoriile astea care, la Proust, nu numai că unifică existenţa, dar te şi împing pe un postament de zeu; trăieşti tot timpul în acelaşi timp; ca şi cum s-ar anula trecutul, prezentul, viitorul, existând un singur timp. Deci, acest tip de memorie îl am; aş zice memoria afectivă, sentimentală, imaginativă. Astea le am şi încă am puterea să le trăiesc, fiindcă pentru asta trebuie vitalitate.
– O sintagmă din Animale bolnave spune că „E ceva ce nu se poate uita decât cu ajutorul morţii”. Dvs. aveţi lucruri pe care aţi dori să le uitaţi?
– Frumoasă întrebare... Sigur, avem fiecare astfel de pietre în amintire, pietre negre, coşmaruri vii, în stare de veghe, amintiri negative care ne asaltează mai ales în momente de depresie, de slăbiciune a spiritului şi la un artist aceste momente sunt destul de recurente. Eu unul le am în special noaptea. Pentru că toată viaţa am lucrat noaptea. În nopţile când nu lucrez... Este un moment, între orele două-două jumătate şi patru-patru jumătate când mă asaltează aceste fantome negative, când ajung până acolo că mă îndoiesc de rostul existenţei, mă îndoiesc de ce am scris...
– Dar aţi scris destul de mult...
– A! Şi mulţi din cei care spun că Breban scrie mult nu înţeleg că eu abordez teme foarte mari, cum e cea din recentul roman Voinţa de putere sau cum a fost Drumul la zid, tema fiinţei.
– Să se înţeleagă că V-aţi pus programatic acest scop al temelor mari?
– Da, din tinereţe nu vroiam decât teme fundamentale, ample, ca şi maeştrii mei Nietzsche, Dostoievski. Nu mă interesează temele imediate, care pot fi şi ele interesante şi care sunt frecvent folosite astăzi şi în proza europeană, şi în cea americană în formă de foiletonistică literară foarte preţuită. Eu sunt un scriitor puţin rece, pe care-l interesează temele fundamentale ale omului şi cred că, mai ales astăzi, romanul trebuie să le abordeze, tocmai din motivul că filozofia s-a retras într-un fel de sectă şi lumea are nevoie ca un scriitor să apeleze la aceste teme, cum ar fi sensul vieţii sau nemurirea, care există sau nu, sau ce e fiinţa şi alte motive mari ale filozofiei dintotdeauna. Or, acestea sunt foarte greu de tratat şi cer edificii narative ample, de sute şi mii de pagini.
– Şi care ar fi motivul că nu scrieţi şi proză scurtă?
– Răutăcioşii spun că nu sunt capabil s-o fac, că nu am vigoare pentru proza scurtă. Probabil, chiar la bătrâneţe o să fac un volum–două de nuvele. Însă temele – repet – mă împiedică să mă cantonez în locuri prea strâmte. Pe urmă, mai este ceva: eu iubesc polifonia, or, polifonia în roman se poate face numai într-un anumit spaţiu.
– În romanele Dvs., în special în Don Juan, pe lângă numele emblematic al lui Dostoievski personajele invocă şi alte nume de referinţă din literatura rusă: Cehov, Tolstoi, Nabokov, Bulgakov... Ar sugera ele ceva mai mult decât o pasiune a lecturii?
– Cehov a fost primul meu maestru, înainte de Dostoievski. Stendhal, Cehov şi după aia Dostoievski. Şi am mai avut un bun instinct că am făcut-o comparatistic, intuitiv, ceea ce nu se întâmpla la facultate. L-am luat pe Tolstoi şi l-am citit în acelaşi timp cu Balzac. Am vrut să văd cum face rusul, cum face franţuzul. În felul acesta am învăţat meserie, punând în ecuaţie, bineînţeles, şi modernii. Pentru că arta este, în primul rând, meserie. Asta o ştiau artiştii mari. Opera nu-ţi vine aşa, ca o întâmplare, ca un capriciu. Trebuie o bază tehnică foarte profundă. Fiindcă poezia e tehnică, dar şi cultură poetică enormă. Există mulţi poeţi talentaţi, dar care n-au cultură poetică. Şi nu doar cultură poetică orizontală – unii dintre ei mai citesc câte ceva –, însă cultură practică, unitară. Dacă îţi doreşti o carieră cu adevărat importantă de scriitor, îţi trebuie cultură practică măcar în una din cele cinci mari culturi europene – spaniolă, italiană, franceză, germană, engleză.
Aşa că am învăţat filozofie la nemţi şi muzică am ascultat la vienezi, iar roman, literatură am învăţat la ruşi. De aceea am rămas surprins să constat că, trăind de 21 de ani la Paris, pe francezi îi cunosc puţin.
Dar să vă mai dau un exemplu. În marele dicţionar Larousse, unde am şi eu un loc, există un capitol despre roman, pe două pagini, adică opt coloane. Iar numele lui Tolstoi apare într-o mică paranteză. Prevalează numai marii naratori francezi şi englezi.
– Să se fi supărat dânşii oare pe Război şi pace?
– Nu cred. Şi ei l-au criticat pe Napoleon. Aici însă apare aroganţa franceză de-a nu accepta maeştrii ruşi foarte mari.
Dar să revenim la numele sus-amintite. Pe Nabokov l-am tratat cu antipatie, pentru că îl înjură pe Dostoievski. Spune prostii despre el, ca să devină interesant pentru americani. De exemplu, susţine că a scris mult, pentru ca să-şi poată achita datoriile. I-aş spune-o în faţă lui Nabokov: chiar dacă Dostoievski muncea pentru bani, geniul său era atât de mare, încât tot ceea ce scria era perlă, era aur. Banul nu făcea decât să scoată din el idei şi scene memorabile.
– Aţi adus în conştiinţa cititorilor anumite personaje cu nume ne-româneşti: Rogulski, Krinitzki etc. Ce ar fi de spus aici? Cum alegeţi numele protagoniştilor?
– Da, onomastica e şi ea importantă în roman. Numele unor personaje secundare le aleg aşa, la întâmplare, sau mă uit în cartea de telefoane. Iar numele protagoniştilor le-am selectat în mai multe feluri. De exemplu, pentru Animale bolnave m-am dus în cimitirul ortodox din Lugoj şi am citit de pe cruci. Miloia, de exemplu, e de acolo, Krinitzki de asemenea... . Sigur, m-au atras şi numele acestea poloneze, Rogulski, Krinitzki... După aia, pentru Îngerul de gips şi Bunavestire am luat – asta mi se pare interesant – numele de debitori ai strămătuşii mele. Mama mea a fost crescută de o mătuşă a ei care a adoptat-o, o nemţoaică, Vilhelmina Kitzenmaher, care avea o prăvălie la ţară, în satul Vărăzia, lângă Oraviţa. Şi odată am întrebat-o dacă îşi mai aminteşte debitorii, ţăranii care luau mărfuri pe datorie. „Cum să nu! Îi am în cap”, a zis, şi a făcut o hârtie cu vreo 30-40 de nume şi de acolo am ales pe Minda, pe ceea, pe Farca. Şi mi s-a mai întâmplat ceva cu Farca, ce este un geniu al răului, antiuman, nietzschenian dus până la limită, propagandistul unor idei negre, aproape fascistoide. Mă rog, un ideolog. Aşadar, din lista mătuşii mele am ales numele acesta, Farca. Şi, după câţiva ani de la apariţia cărţii, primesc o invitaţie din comuna Vărăzia, unde intelectualii satului mă invitau ca să serbeze memoria lui Farca, un intelectual plecat din sat, care avea nişte cărţi şi nişte idei. Pe când eu alesesem numele dintr-un pur instinct.
Şi încă o anecdotă, referitoare la protagonistul din Drumul la zid. Am ales la întâmplare prenumele Castor, care e foarte rar şi un nume foarte uzual Ionescu. Şi, pe când eram pe la jumătatea cărţii, mă întreabă un amic de ce mi-am numit astfel eroul. Şi, în clipa când mă pregăteam să răspund... aflam de la buzele mele, eu n-am ştiut până atunci, că, în vechile texte apocrife, Castor apare sub numele de Breb. Şi zic: „Eu sunt Castor”. Pe urmă am văzut într-un dicţionar că vine din „biber”, din indo-germanicul „bebru”, ori noi, Breban, fiind brebi din Maramureş care, am aflat mai apoi, din Esopia sau Alexandria, că, în secolul XIII, era un animal vânat de nobilii polonezi, în zona aia maramureşeană, pentru testiculele sale care dădeau esenţe foarte parfumate. Şi acest animal avea inteligenţă, spune Esopia, parcă, astfel că, atunci când era înconjurat de vânători, îşi sfâşia cu dinţii testiculele, să le arunce urmăritorilor.
– Ce i-aţi putea răspunde lui Alexandrescu din Animale bolnave care, la un moment dat, constată că: „Există probabil în noi mereu tentaţia unor mici laşităţi în faţa unui efort de voinţă sau a unei dureri sau plictiseli de neînlăturat”?
– Ar fi, aceasta, şi o formulă a esenţei umane, în starea sa de ezitare în faţa unor hotărâri ce trebuie luate, a unei acţiuni care cere efort şi risc. În măsura în care (uneori, căci nu totdeauna; de obicei cedăm) în măsura în care putem depăşi aceste momente de ezitare şi laşitate, devenim oameni.
– Vă puteţi aminti ce sentiment aţi încercat, când aţi citit în crochiul din Dicţionarul... lui Marian Popa că aveţi un stil inform, „neîngrijit prin neglijenţă sau graba redactării”?
– Este un clişeu care a traversat mai multe generaţii de critici. Dar am mândria că acelaşi lucru i s-a reproşat şi scriitoarei Papadat-Bengescu, decenii la rând. Şi lui Proust, de asemenea. Toţi scriitorii care au încercat să sondeze abisurile spiritului uman au trebuit să folosească fraza aceasta redundantă, complicată, lungă, stufoasă. Criticii români sunt obişnuiţi cu fraza scurtă, transparentă, de tip francez, de fapt. Să ne amintim că prima variantă a celor două volume În căutarea timpului pierdut ale lui Proust, care i-au fost respinse, avură la Editura Gallimard referatul unui tânăr talentat, inteligent, pe nume André Gide; anume el a respins manuscrisul celui mai mare roman al secolului cu reproşul că ar fi prolix. Şi mie criticii români îmi reproşează prolixitatea stilului şi redundanţa sa, şi nu faptul că sunt cacofonist etc. Şi mai ales, îmi obiectează fraza lungă, obositoare. Ce să mai vorbim de Joyce sau Faulkner, care au fraze de 30 de pagini?
– „Bunul simţ al urlatului! Oare n-a apărut nici o carte cu acest titlu?” se întreabă Paul. Dvs. cum, când alegeţi titlurile, înainte de prima frază, după ultima frază?
– Unele cărţi şi-au avut titlul de la început, precum Animale bolnave, Bunavestire. Îngerul de gips n-a apărut decât în final. Drumul la zid – de la început... Aşa că unele titluri sunt gata în capul meu ca teme, iar altele – după ce închei romanul, sugerate de conţinutul acestuia.
– Şi, în încheiere, să revenim la adagiul inserat în genericul Zilelor şi nopţilor de literatură de la Neptun–Mangalia: astăzi, se mai poate vorbi de muze?
– Eu unul cred foarte puţin în muze. Cum spuneam la început, cred în text, ca ideal care poate să antreneze o carieră literară. Şi, dacă această pasiune există, nu mai contează muzele sau ambientul, fie război sau pace. Nici măcar puşcăria nu te poate împiedica să construieşti strofe în cap. Numai moartea te poate împiedica. Nu muzele te stimulează. Ele au o formă de prefigurare parabolică a antichităţii, ca s-o înţeleagă puţin lumea, că anumiţi indivizi sunt populaţi de idei ciudate care contrariază bunul simţ şi chiar instinctul de conservare. Poate dacă aş fi fost poet, credeam şi eu în muze. Însă, ca prozator ce scrie romane ample şi cicluri întregi, mă interesează mai mult observaţia umană, memoria, experienţa, duse până la simbol, până la metaforă...
– Profesionalismul...
– Da, profesionalismul, rutina şi tenacitatea; adică, să abordez câte o temă şi s-o duc până la capăt. Şi aici marele model a fost Goethe, care a scris Faust timp de 60 de ani.
– Vă mulţumesc.
– Şi eu vă mulţumesc pentru memoria pe care o aveţi faţă de cărţile mele din tinereţe.
– Le-am citit paralel cursurilor universitare la care, acolo, la Chişinău, nu era admisă literatura română. Şi iată că, după 30 de ani, parcă aş fi susţinut un examen restant...
– Şi eu “mulţumesc” cenzurii sovietice că v-a împins pe voi, tinerii deştepţi şi talentaţi, spre textele mele.
– Vorba aia: Regele a murit. Trăiască regele!
 
21.09.2002

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog