Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

GÂNDURI PENTRU GRIGORE

Dascăl fără pereche al poporului

Petru SOLTAN

Alte articole de
Petru SOLTAN
Revista Limba Română
Nr. 1-4, anul XIX, 2009

Pentru tipar

L-am cunoscut de pe când era student la Institutul Pedagogic din Chişinău. Impresia de atunci pe care mi-a lăsat-o mi-a rămas pentru o viaţă întreagă – un înger coborât din ceruri: emana bunătate, evlavie, vorbă dulce, lumină. Tot acolo am cunoscut-o şi pe viitoarea consoartă a regretatului Grig, domnişoara Raisa.
Mai apoi, întrevederile noastre avură loc doar în anturajul lui Ion Druţă, care, dacă nu dau greş, a fost primul care îl dizmierda cu numele Grig. Prin anii ’60, Druţă spunea că Grigore Vieru e cel mai mare poet de la noi, adică din Basarabia. Mai târziu, pe când începeam şi eu să prind gust de literatură, poeziile şi cântecele lui Grig le simţeam ca pe nişte podoabe coborâte din Sfânta Scriptură; chipul lui devenise pentru mine un Înger ce-şi cânta toate bucuriile, toate durerile neamului nostru cel românesc.
La începutul anilor ’80 invitasem la noi acasă pe soţii Vieru la o seară de Crăciun (pe stil nou). Trecându-ne pragul, oaspeţii ne făcură sărbătoarea Naşterii Domnului şi mai sărbătoare. Chiar şi bradul împodobit zâmbea de bucurie.
Grig Vieru ne oferea o cărţulie care încăpea într-un buzunar de sacou: cel mai scump dar al nostru. Este vorba despre volumaşul de poezii al maestrului, editat la Bucureşti în 1981, în colecţia Cele mai frumoase poezii.
Vieru risca făcând cadouri propriile volumaşe (tipărite în grafia latină şi, mai ales, apărute în România), fără permisiunea organelor de resort de la noi, chiar mai mult, editate ocolind cenzura ceauşistă, precum ne mărturisea regretatul. Impresia pe care a lăsat-o asupra marilor poeţi – Marin Sorescu şi Ioan Alexandru –, cred că a fost atât de puternică, încât aceştia îşi asumau un risc inimaginabil admiţând tirajarea poeziei lui Grigore Vieru.
Mi-aduc aminte că poezia-capodoperă Legământ de Vieru, scrisă pe când acesta era încă tinerel, la un concurs din România, ia Premiul Mare. Acest cânt cu nuanţe de bocet e un vârf de Everest, reprezentând într-o formă metaforică înstrăinarea celor din Basarabia. Voi cita câteva strofe din acest tulburător poem:
„Ştiu: cândva la miez de noapte
Ori la răsărit de soare
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
 
Am s-ajung atunce poate
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
 
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata”.
Chiar de o fi avut editorii zile fripte, ajutând la apariţia acestui volum cu simplul titlu Izvorul şi clipa, ei au durat o punte de legătură cu semenii de dincolo de frontiere.
Volumul cu vreo 200 de splendide poezii e prefaţat de Marin Sorescu. În acest precuvânt Grigore Vieru este aşezat în familia marilor poeţi ai Lumii.
Profesorul Dan Papuc de la Iaşi, a cărui casă părintească e chiar peste gard de Bojdeuca lui Creangă, a încercat să facă o punte spre tipar şi pentru o lucrare de-a mea din domeniul matematicilor, însă n-a reuşit, transmiţându-mi că o pot păţi rău.
Grig s-a stins, precum a şi prezis, la miez de noapte, rămânându-i harta Ţării forfecată din mai multe colţuri. Dar ne-a lăsat o misiune. Aceasta nu ţine doar de limbă şi istorie. Marele luptător ne-a lăsat un Testament – să restaurăm Harta. Cui a lăsat-o am să explic figurativ. Poeţii, scriitorii, în genere, reprezentanţii artelor frumoase sunt cei care bat clopotele la bucurii şi la nevoi, însă acestea sunt turnate de altcineva. Alţii sunt cei care fac clopotele. Dangătul n-ar fi dangăt dacă clopotele ar fi de calitate proastă. La fel, dacă clopotarii n-ar şti cum să le bată – nici clopotele turnate bine nu vor produce dangătul ce deşteaptă sau te cheamă la o cununie. Astfel, cei ce fac clopotele şi cei care le bat sunt indispensabili, ca inima şi sufletul unui om. Parcurgem timpuri grele, doar consolidarea tuturor clopotarilor şi a celor care le meşteresc ne-ar permite să depăşim aceste vremuri tulburi. Asta ne-a cerut Grig Vieru prin Opera sa.
În fine, vasta Operă a marelui Grigore Vieru e pentru toţi, atât pentru copii – prin dulcea sa limbă, mai ales cea din Abecedar şi din Albinuţa –, cât şi pentru cei în vârstă – prin profundul text filozofic plin de înţelepciune. De aici rezultă că gânditorul, profetul Grigore Vieru e un dascăl fără pereche al poporului.

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog