Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE PERMANENȚEI ROMÂNEȘTI

DIN TAINELE SCRISULUI ROMÂNESC

CRITICĂ, ESEU

ANUL LITERAR 2017

POESIS

PRO DIDACTICA

SINTEZE

AD LITTERAM

DIALOGUL ARTELOR

EVENIMENT

ECOURI, REFLECȚII

LIMBAJ ŞI COMUNICARE

CUVINTE DEZVELITE

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

SUFLET DE VEGHE

ITINERAR LEXICAL

UNIVERSUL VIRTUȚILOR CREȘTINE

DESTINE

PROZĂ

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2018

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

POPOARE ŞI CAPODOPERE

Kalevala, un magic simbol al spiritualităţii fineze

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 11-12, anul XII, 2002

Pentru tipar

O uvertură suomeză
 
Noţiunea de suomez – fie ca adjectiv, fie ca substantiv –, nu am găsit-o înregistrată în vreo sursă lexicografică românească, deşi monegasc “originar din Monaco” sau burkinab “originar din ţara africană Burkina Faso” sînt relativ cunoscute, iar în consecinţă – şi utilizate de mulţi români. Iar suomez ar însemna tocmai locuitorul unei ţări europene, nordice, scandinave – Finlanda, patria finlandezilor pe care ei şi-o numesc Suomi, Finland fiind toponimul în suedeză, preluat de majoritatea idiomurilor din lume. În fond, ar fi o inepţie să ceri ca omul de rînd să ştie denumirile indigene de ţări, respectiv de popoare, însă acest cuvînt, suomez, m-a dus cu gîndul la fireasca întrebare: ce ştie omul nostru comun despre Finlanda, dacă e să-l întrebi aşa, “pe nepusă masă”, prin surprindere?
Ei da, cei mai mulţi îşi vor aminti că e o ţară cu multe lacuri, păduri şi mlaştini. Precizăm din capul locului că în Finlanda, deşi e supranumită “Ţara celor o mie de lacuri”, sînt de fapt peste 50 de mii de lacuri mai mari sau mai mici, iar pădurile – de conifere, de pin şi de molid, liniştite şi întunecoase, acoperă aproape 70 la sută din teritoriul acestui stat. Cît despre mlaştini... astea nu se supun nici unei statistici plauzibile, dar însăşi denumirea ţării, Suomi (de la suo “mlaştină” şi maa “pămînt”, “ţară”) este suficient de edificatoare. Cine ştie despre pădurile finlandeze, ştie obligatoriu şi despre lemnul de acolo (mobile, cherestea, material de construcţie), şi despre hîrtia suomeză, jinduită de toţi editorii din lume. Rar om cît de cît informat să nu fi auzit de celularele Nokia, ca şi de sauna – celebra baie cu aburi finlandeză. Cei care identifică saunele cu nişte localuri de distracţie (pentru finlandezi ele fiind “micro-staţiuni curative” aflate la îndemîna oricui) cunosc şi acest adevăr: numai în Finlanda trăiesc femei cu adevărat blonde; precizăm – blonde naturale, nu în accepţia argotică a acestui cuvînt. Mulţi copii cred sincer că în nordul Finlandei, în regiunea numită Laplanda, sălăşluieşte anual, pînă la 25 decembrie, Moş Crăciun...
Un român mai instruit ştie, fără doar şi poate, că Finlanda e o ţară a arhitecturii originale şi funcţionale, căreia, de vreo jumătate de secol, i s-a alăturat designul, şi acesta pus acolo în serviciul comodităţii şi bunei dispoziţii de lucru sau de creaţie. Alvar Aalto (1898–1976), nume cu care se deschide majoritatea enciclopediilor din lume, a revoluţionat arhitectura europeană, încadrînd perfect stilul modern în mediul natural. Alt nume finlandez de referinţă într-o eventuală societate cultivată este Jean Sibelius (1865–1957), creator de seamă al postromantismului în muzica europeană, un George Enescu al finezilor, căci şi Sibelius este creatorul şcolii muzicale naţionale, cele şapte simfonii ale sale izvorînd tumultuos din spiritul autohton, şlefuit cu instrumentele melismelor germane.
Nu numai filologii noştri, dar şi oameni cu o instruire relativ temeinică, au anumite cunoştinţe despre limba finlandezilor, la acest capitol – curios lucru! – prevalînd elementul legendei sau al exoticului. De pildă, se consideră că în limba finlandeză cuvintele sînt extrem de lungi, iar sistemul de declinare este cel mai “nărăvaş” din lume. Într-adevăr, în Cartea Guinness a recordurilor, la punctul “cel mai lung cuvînt din limbile de pe glob” este trecut un cuvînt finlandez, din 33 de litere/sunete, pe care însă nu-l reproducem aici din motive tehnice. Cît priveşte numărul cazurilor gramaticale, ele cu certitudine sînt cam multe: 12 productive – deci, exact ca şi în limba estonă, sora dreaptă a finlandezei. Acestora li se adaugă încă 4 cazuri, mai puţin productive, şi astfel obţinem un total de 16 cazuri: cam mult, nici vorbă, faţă de 4-5 în română, şi de-a dreptul catastrofal faţă de franceză, limbă în care nu există în genere categoria cazului gramatical! Mulţimea de cazuri este totuşi în aparenţă una paradoxală: fiind un idiom prin excelenţă sintetic, lipsit, practic, de “unelte” gramaticale ca prepoziţia sau articolul, pînă la urmă e şi firesc să aibă finezii o declinare atît de complexă. Totuşi, credem, vom putea temera emoţiile celor ce se interesează de această limbă fino-ugrică făcînd o precizare: pentru a modifica în 16 feluri cuvintele ei, există şi nişte “facilităţi” – trei “cazuri-cheie”, pe care dacă le deprinzi, vorbeşti o finlandeză pe înţelesul locuitorilor Ţării Suomi.
Iubitorii de lecturi nu pot să nu ştie că, spre deosebire de noi, românii, bunăoară, finlandezii au un laureat al Premiului Nobel, şi anume prozatorul Frans Eemil Sillanpää (1888–1964), autor a vreo zece romane de factură rustică, în care elementul realist se împleteşte reuşit cu o undă lirică. Cei mai sentimentali cunosc şi poezia tulburătoare a lui Edith Södergran (1892–1923), care a candidat pentru acelaşi Premiu Nobel, o excelentă replică feminină a lui Walt Whitman, o modernistă în sensul primar al noţiunii, o fire sensibilă ce-şi însuşise cu însufleţire anumite temeiuri ale filozofiei lui Nietzsche. Aceste două somităţi ale literaturii nordice sînt de natură să creeze impresia unei vechimi şi solidităţi ale scriiturilor finlandeze. Fără a ştirbi în vreun fel din valoarea incontestabilă a literaturii finezilor, cîteva precizări se impun aici. Pentru un pasionat de romanele lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Mihail Sadoveanu, prozele lui Sillanpää au o forţă de atracţie cu mult mai anemică: Elämä ja aurinko (Viaţa şi soarele), Hurskas kurjuus (Pioasa mizerie) sau Miehen tie (Calea unui om) sînt prea sumbre, ca să nu zic greoaie pentru receptarea noastră; poate că ar avea un număr cu mult mai mare de simpatizanţi romanul Nuorena nukkunut (O soartă zbuciumată, într-o tălmăcire avînd un titlu mai inspirat: Ca stinsă din viaţă de tînără).Cît despre E. Södergran, apoi ea a scris cu precădere în suedeză, din care motiv e şi revendicată, firesc, de către suedezi. Iar pentru a ne face o imagine reală despre vechimea literaturii artistice finlandeze e suficient să amintim acest detaliu: prima lucrare cultă scrisă în limba suomeză, romanul Cei şapte fraţi de Aleksis Kivi, a văzut lumina tiparului în anul 1870, adică la peste 150 de ani de la apariţia primului roman la noi, dacă e să considerăm ca atare Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.
Trăgînd linia la această listă a posibilelor noastre cunoştinţe despre Finlanda, despre cultura ei, în primul rînd, trebuie să constatăm, în egală măsură, cu jenă şi cu regret, că avem o imagine destul de aproximativă, superficială în ceea ce priveşte mişcarea spirituală din această ţară nordică. E la mijloc, neîndoios, cortina de fier ce a existat între teritoriul populat de noi şi cel unde au dăinuit etniile ferite de regimul comunist şi totuşi... Paradoxul e că dintre toate ţările capitaliste Finlanda a fost pentru oamenii sovietici, ca şi pentru cei din alte colţuri ale lagărului comunist, cea mai accesibilă: era, într-un timp, mai uşor să mergi într-o călătorie la Helsinki decît la Belgrad; se organizau mai multe expoziţii şi concerte finlandeze decît iugoslave; se editau nu mai puţine cărţi de autori finlandezi decît iugoslavi etc. (Este adevărat că cel mai tălmăcit scriitor finlandez în U.R.S.S. era un oarecare Martti Larni, om de litere cu vederi de stînga, de care conaţionalii săi nu prea ştiau, tot aşa cum francezii nu ştiau de vreun Louis Aragon sau Pierre Gamarra, deosebit de popularizaţi de către editurile sovietice). Ziceam că Finlanda era relativ accesibilă locuitorilor U.R.S.S., acolo puteau vedea “capitalismul în putrefacţie” nu numai muncitori şi ţărani fruntaşi, dar şi intelectuali. Cu toate astea, paradoxal, nu am putut descoperi în literatura basarabeană impresii despre Finlanda, nici măcar scrieri inspirate de splendorile (sau mizeriile?) acestei ţări. O curioasă excepţie o aflăm, totuşi, în creaţia lui... Andrei Lupan (1912–1992). Astfel, în placheta Legea găzduirii (Chişinău, 1966), poate cea mai rezistentă în bibliografia poetului (dar care carte nu include, nu se ştie de ce, şi poezia Mea culpa), am citit încă în anii de şcoală un poem intitulat bizar, Ţara Suomi. Recitind peste ani poemul, nu au putut să nu-mi reţină atenţia cîteva strofe:
“Aşa trăiesc, parcă săpînd în piatră,
şi n-au hodină oamenii şi brazii,
răzbind pe sub tăcerea încrustată,
cinstitul plug în cremene brăzdează.
....................................
Sibelius începe de aicea
cu harfele pe care le-nfioară
şi visul despre Sampo cea ferice
şi-această turtă neagră de secară.
 
În infinite iezere răsfrîntă
şi-n simplă muncă fără de hodină,
cu oameni tari, cu basmul, cu pămîntul
Suomi-şi duce aprigă destinul.
 
Am cercetat-o dreaptă şi-nţeleasă
şi-n tainică legendă scufundată
şi, pricepînd că n-oi cuprinde-o toată,
din saga ei o pulbere luat-am,
ca să-i păstrez sclipirea pentru-acasă”.
 
La facultate, cînd m-am familiarizat cu eposurile unor popoare, ajungînd şi la Kalevala finlandeză, mi-au răsărit în memorie aceste stihuri, în care, mi s-a părut – şi mi se mai pare – autorul a surprins cu uimitoare fineţe spiritul patriei celor cu “visul despre Sampo cea ferice”.
Impresia mi-a revenit în minte şi mai recent, cînd am încercat să scriu un eseu despre Kalevala şi culegătorul ei, Elias Lönnrot, de la a cărui naştere s-au împlinit, în aprilie curent, 200 de ani. Ocazie cu care în Finlanda, conform Calendarului UNESCO, a fost declarat Anul Lönnrot-Kalevala, prilej pentru o impresionantă suită de manifestări culturale, literar-artistice, filologice şi chiar naţionaliste. Ca stat ce se îngrijeşte de popularizarea culturii naţionale în lume, Finlanda a extins anvergura acestor manifestări în mai multe ţări din lume. La noi evocarea personalităţii lui Elias Lönnrot, cel căruia finlandezii – şi întreaga lume cultă – îi datorează epopeea Kalevala, s-a făcut extrem de modest: printr-o schiţă biobibliografică, inclusă în Calendarul Naţional2002.
Această schiţă, dezvoltată, stă la baza prezentului eseu, care s-ar dori un imbold pentru cititorii noştri de a se familiariza cu capodopera naţională a finezilor, un magic simbol al spiritualităţii din Ţara Suomi. Căci, înainte de toate, Finlanda se identifică cu eposul Kalevala, iar Kalevala însăşi se confundă cu cel care a cules-o şi a “montat-o” în tiparele genului lirico-epic – poetul, folcloristul, filologul, cărturarul Elias Lönnrot.
 
 
Născut în zodia drumeţiilor
 
Elias Lönnrot a văzut lumina zilei la 9 aprilie 1802, în localitatea Paikkari, într-o zonă din sud-vestul Finlandei, populată preponderent de suedezi. Peste şapte ani, Finlanda era să fie încorporată Imperiului Rus, păstrîndu-şi acest statut de colonie rusească – dar incomparabil mai privilegiat decît al Basarabiei, bunăoară, căci Finlanda era Mare Ducat, nu gubernie, nici regiune –, pînă la 6 decembrie 1917.
Obîrşia familiei Lönnrot nu provoacă dubii: chiar şi forma numelui arată că era suedeză. Se vede însă că Elias a ştiut de copil finlandeza, pe care cu timpul şi-a însuşit-o pînă la calitatea de limbă maternă. Tot aşa, conştientizînd că e trăitor al Finlandei, la maturitate a adoptat pentru scrierile sale exclusiv finlandeza; poate şi de aceea, spre deosebire de cazul Edith Södergran, amintit mai înainte, Lönnrot nu este revendicat în nici un fel de suedezi şi doar în treacăt se aminteşte de originea sa etnică, apartenenţa sa lingvistică fiind recunoscută ca una singură, finlandeză.
Elias cu tatăl său, de meserie croitor, a colindat mai multe sate din împrejurimi – conform tradiţiei locale, croitorii umblau pe la casele potenţialilor clienţi –, astfel avînd posibilitatea de a asculta de mic tot felul de istorii, basme, balade, cîntece epice, proverbe, zicători, vorbe de duh.
Între 1815 şi 1818 face studii gimnaziale în limba suedeză, în oraşele Porvoo şi Turku (numite de suedezi Borgo, respectiv Abo). Însă, în lipsă de mijloace materiale, e nevoit să-şi întrerupă învăţătura. Începe a aduna resurse financiare cîntînd pe la ferme (moşii); în acelaşi scop se angajează ajutor de farmacist în or. Hammeenlinna. În 1822 îşi ia bacalaureatul la Porvoo şi în acelaşi an dă admiterea la Facultatea de Litere a Universităţii din Turku – celebra Academia Aboensis, fundată încă în 1640. După absolvirea filologiei, în 1827 se înscrie la Facultatea de Medicină, în cadrul aceleiaşi şcoli superioare. Şi ca student trebuie să muncească pentru a-şi asigura o existenţă decentă – dă meditaţii unor copii din familii înstărite.
În 1828, urmare a unui incendiu devastator din 1827, vechea universitate suedeză din Turku se transferă în capitala Marelui Ducat al Finlandei – Helsinki, unde va cunoaşte un proces lent, dar hotărît de finlandizare. Lönnrot întreprinde prima sa călătorie în ţinutul Savo din Karelia (partea de sud-est a Finlandei), unde culege de la cîntăreţi populari balade, legende, rune (cîntece epice). În anii 1829–1831 publică materialul folcloric adunat în patru cărţulii intitulate Kantele taikka Suomen kansan sekä vanhoya että nykyisempiä runoya ya lauluya (Ţitera sau Rune vechi şi noi şi cîntece populare finlandeze). Entuziasmat de aceste apariţii, un grup de tineri întemeiază în 1831, pe baza unui “Cenaclu de sîmbătă” (“Lauantaiseura”) al tinerilor filologi, Societatea de literatură finlandeză, care există pînă în prezent, cumulînd funcţiile unei Asociaţii a scriitorilor, dar şi pe cele ale unui Institut de folcloristică, istorie şi teorie a literaturii. E. Lönnrot a fost întîiul secretar al Societăţii de literatură naţională.
În 1831 porneşte din nou în Karelia, dar, ca student la medicină, este curînd convocat la Helsinki, în împrejurimile căruia, după un an de cumplită secetă, izbucnise o epidemie de holeră. Lecuindu-i pe alţii, se îmbolnăveşte grav de tifos însuşi Lönnrot, încît printre colegii de facultate se răspîndise zvonul despre decesul său; i s-a compus chiar şi un necrolog versificat, pe seama căruia cel “îngropat de viu” avea să facă spirite: “Dacă e să crezi tradiţiei finlandeze, trebuie să devin la anu’ milionar!”. E promovat doctor în medicină şi chirurgie cu teza de licenţă “Medicina magică a finlandezilor” (1831). Peste un an obţine postul de medic municipal la Kaajani, nu departe de Karelia “rusă”. Aici traduce din suedeză broşura “Sfaturi pentru ţărani, în caz de secetă” (1834), iar în 1839 tipăreşte un îndreptar de medicină populară. În 1839 mai editează, în colaborare, o Istorie pe scurt a Finlandei.
În lunile de vară întreprinde călătorii prin Karelia, de unde se întoarce în chiar primul an (1832) cu un material extrem de bogat: 2.400 de rune, peste 65 mii de versuri, culese în principal de la trei barzi populari: Vaassila Kielevainen, Ontrei Malinen şi Arhippa Pertunnen; ultimul, de 80 de ani, fiind celebru pentru că recita şi cînta zile în şir. Începe să îmbine acest material folcloric în trei cicluri epice, fiecare avînd în centru cîte un erou popular. După o călătorie în nordul ţării (1833), lucrează la prima redactare a Poemului despre Väinämöinen, format iniţial din 16 cînturi cu peste 5.000 versuri. Amplificat în anul următor (1834; numai în 11 zile de primăvară a cules 14 mii de versuri), poemul se va numi mai apoi Alku-Kalevala (Kalevala de bază sau Kalevala de la început). La 28 februarie 1835 apare la Helsinki, într-un tiraj de 500 exemplare, prima ediţie a eposului popular finez, cules şi prelucrat de E. Lönnrot: Kalevala, taikka vanhoya karjalan runoya Suomen kansan munoisista ajoista (Kalevala sau Vechile cîntece kareliene din timpuri străvechi ale poporului finlandez). Ediţia, denumită şi Vanha Kalevala (Vechea Kalevala), cuprindea 32 de rune (cînturi), cu un total de 12.078 versuri.
Această carte cu titlul atît de sonor, Kalevala, a fost şi prima tipăritură în limba finlandeză (cu caracter laic, căci texte religioase apăreau în limba finezilor de cîteva secole deja). Pentru a se înţelege importanţa acestei apariţii editoriale, vom menţiona că pe teritoriul Finlandei, timp de şase secole şi jumătate – de la prima cruciadă întreprinsă de regele Suediei, Eric, pentru încreştinarea finlandezilor –, limba culturii, învăţămîntului şi chiar de comunicare în casele celor înstăriţi era suedeza, considerată drept “limba latină a finlandezilor”. Pînă în prezent suedeza este a doua limbă de stat în Finlanda, chiar dacă minoritatea suedeză nu alcătuieşte mai mult de 6 la sută din populaţia de peste 5 milioane de locuitori. Mai e de adăugat că nu a existat şi nu există în Finlanda o atitudine refractară faţă de cea de-a doua limbă de stat, ba dimpotrivă, una binevoitoare, cum suedeza e, pentru finlandezi, cu graiul lor relativ “mic” şi izolat, o poartă spre germană (inclusiv marea cultură a nemţilor) şi spre celelalte limbi “vecine”, scandinave: daneza şi norvegiana, reciproc inteligibile, iar într-o măsură mai mică – olandeza şi islandeza. Utilizînd îmbinarea “atitudine refractară” faţă de o limbă, nu am făcut-o întîmplător, deoarece a existat şi acest fenomen în Finlanda... aţi ghicit, cu referire la rusă. Cînd Suomi şi-a dobîndit independenţa (urmare “legală” a unui decret semnat de însuşi Lenin la 31 decembrie 1917), în această ţară exista şi o minoritate rusă, aproape la fel de numeroasă ca cea suedeză. Tocmai din cauza agresivităţii (inclusiv lingvistice!) a ruşilor, finlandezii, prevăzători din fire, au făcut tot posibilul ca în războiul antibolşevic din 1918–1920 să-i silească pe cei mai mulţi ruşi să părăsească hotarele Finlandei.
Tînărul E. Lönnrot fundează prima revistă periodică din Finlanda – Mehiläinen (Albina), care a apărut lunar în anii 1836–1837 şi 1839–1840. (Printr-o absolută coincidenţă, ceva mai înainte, în alt capăt al Europei, la Iaşi, începe să apară o publicaţie numită similar – e vorba de Albina Românească a lui Gh. Asachi, al cărei prim număr vede lumina tiparului pe 1 iunie 1829...) Întregul an 1836 şi mai multe luni ale următorilor doi ani E. Lönnrot se consacră în continuare cercetărilor folclorice în nordul ţării şi în Karelia “rusă”, concomitent pregătind pentru tipar materialul cules. În 1840 vede lumina tiparului culegerea lui Lönnrot Kantelatar (Fiica ţiterei, 600 de cîntece populare), doi ani mai tîrziu (1842) – Suomen kansan sanalaskuya (Proverbele poporului finlandez, iar în 1844 – Suomen kansan arvoituksia (Cimiliturile poporului finlandez).
În 1841 apare o primă traducere a Vechii Kalevale – în suedeză, efectuată de marele filolog din Turku M.A. Castren (1812–1852). La Paris apare, în 1845, traducerea în franceză a Kalevalei, realizată în proză de L. Leouzon Le Duc; în acelaşi an filologul german Jakob Grimm publică la Berlin un studiu Despre epopeea finlandeză. Sînt primele semnale importante în străinătate despre strădaniile lui Lönnrot în a culege şi propaga creaţia populară naţională.
În anii 1844–1848 lui E. Lönnrot i se acordă un concediu de serviciu, răstimp în care întreprinde călătorii de documentare în Karelia, apoi în Estonia, Ingria (sau Ingermanlanda, actualele teritoriii ale regiunilor Leningrad, Pskov şi Arhanghelsk din Rusia, pe atunci încă populate de finlandezi), Livonia (zona de nord-est a actualei Letonii, unde mai trăiau livii – fraţi de limbă ai finlandezilor şi estonienilor, practic, dispăruţi pe la mijlocul sec. XX), în Laponia şi în mai multe judeţe din nordul şi estul Finlandei.
În total, în anii 1828–1845, Lönnrot a întreprins 11 mari expediţii folclorice, parcurgînd pe jos, cu barca şi cu schiurile peste 25 mii kilometri, ca să adune circa 100 mii versuri, plus cîntece, legende, poveşti, zicale, ghicitori.
 
 
Momentul Kalevala în cultura finlandeză
 
Principalul rod al acestor “drumeţii folclorice” extenuante este apariţia în 1849, la Helsinki, a unei ediţii noi, completată şi desăvîrşită, a epopeii Kalevala (supranumită şi Uusi KalevalaNoua Kalevala), cuprinzînd 22.785 de versuri, aranjate în 50 de cînturi – de fapt, nişte balade-poeme mai mult sau mai puţin autonome, dar totuşi legate tematic între ele. Fiecare vers e compus din patru trohei, formînd opt silabe, cu accentul tonic obligatoriu pe prima silabă a cuvintelor. Versurile octosilabice nu sînt rimate. Este textul definitiv al eposului Kalevala, care a devenit mîndria naţională a finlandezilor, cu o contribuţie substanţială la cristalizarea limbii literare finlandeze, la afirmarea literaturii naţionale peste hotare (Kalevala fiind creaţia literară finlandeză cea mai tradusă în alte limbi) şi la cunoaşterea în lume a Finlandei.
Apariţia Kalevalei a influenţat puternic mişcarea de renaştere naţională a Finlandei, avîntul naţionalist al compatrioţilor lui Lönnrot, silind ţarismul rus să procedeze la o serie de concesii (reforme) favorabile finlandezilor. Datorită prestigiului ce şi-l cîştigase Lönnrot şi succesului repurtat de Kalevala, s-a permis folosirea finlandezei nu numai în biserică, dar şi în învăţămînt, administraţie, ştiinţă, iar în 1863 devine limbă oficială în Marele Ducat al Finlandei; numeroşi intelectuali finlandezi, care anterior dădeau preferinţă suedezei, ca limbă a unei culturi mai avansate, s-au întors masiv spre limba poporului din care ieşiseră.
După 20 de ani de muncă în calitate de medic municipal la Kajaani, în 1853 E. Lönnrot este invitat să lucreze la Catedra de limba şi literatura finlandeză a Universităţii din Helsinki, unde avea să fie profesor de-a lungul a opt ani. În anii ’60 tipăreşte studiul Flora Finlandei, apoi un Îndrumar juridic pentru folosinţă generală, astfel introducînd în uz termeni noi pentru limba finlandeză în aceste domenii. În anii 1874–1880 E. Lönnrot publică Dicţionarul fino-suedez în două volume, la care începuse a lucra încă în 1845. Lexiconul (reeditat în 1930 şi 1958) include peste 200.000 de cuvinte, fiind cel mai mare nu numai în epocă, dar şi pînă în prezent. Acest dicţionar a fixat bogăţia lexicală finlandeză, constituită de-a lungul secolelor, dar şi mii de termeni ştiinţifici şi tehnici, stabiliţi în premieră sau chiar creaţi de Lönnrot, termeni ce şi-au dovedit viabilitatea peste decenii.
În 1880 Lönnrot tipăreşte antologia Suomen kansan munaisia loitsurunoya (Vechile farmece ale poporului finlandez), însoţită, ca şi alte culegeri similare (inclusiv Kalevala), de importante note şi comentarii filologice, istorice, etnologice etc.
La 19 martie 1884 E. Lönnrot se stinge din viaţă la Paikkari, nu departe de locul unde s-a născut şi unde se retrăsese în ultimul său deceniu. Societatea de Literatură Finlandeză instituie din anul următor, 1885, “Kalevala-Pana” (“Ziua Kalevalei”), Ziua limbii şi literaturii finlandeze, sărbătorită şi în prezent la 28 februarie, ca pioasă amintire a acelei date cînd a văzut lumina tiparului prima ediţie a eposului naţional, în 1835. Curînd se întemeiază o “Societate a iubitorilor Kalevalei”, începe editarea unui anuar (transformat în revistă trimestrială) cu studii despre creaţia epică finlandeză.
Aşa cum s-a mai menţionat, numele lui E. Lönnrot se identifică, în mare parte, cu cel al Kalevalei – epopeea populară care a rezultat din culegerea, compilarea, “montarea”, structurarea cu o deosebită intuiţie artistică a runelor păstrate în tradiţia orală, precum şi şlefuirea lor de către ilustrul literat, filolog şi patriot. Lönnrot a folosit şi unele texte culese de predecesorii săi, cum ideea “încropirii” unui poem epic unic plana încă de pe vremea primului clasic al literaturii fineze, Mikkael Agricola (sec. XVI), intenţia fiind întărită în anii ’20 ai sec. XIX prin eforturile scriitorului şi folcloristului Sakkari Topelius (1781–1831). Deşi a apărut cu circa 2.000 de ani mai tîrziu decît Iliada lui Homer sau decît Eneida lui Virgiliu; la 1000 de ani după Cîntarea Cidului, Cîntecul lui Roland ori Cîntecul Nibelungilor; la 500-400 de ani după Divina Comedie a lui Dante Alighieri, Orlando furioso de Ariosto, Ierusalimul eliberat de T. Tasso, Kalevala este comparată tocmai cu asemenea măreţe pînze lirico-epice. Culegînd materialul folcloric pentru Kalevala din diferite zone ale Finlandei, Lönnrot nu a înregistrat cu fidelitate specificul dialectal al creaţiei populare orale de pe o arie extrem de largă de răspîndire a runelor: din Finlanda de Sud-Vest (unde se consideră că ar fi avut loc geneza Kalevalei, în evul mediu) şi pînă la extremităţile de nord şi ale părţii de răsărit a Finlandei, numită Karelia, unde s-au conservat cele mai numeroase rune. Scopul ce şi l-a propus marele cărturar era înregistrarea creaţiei populare într-o limbă cît mai accesibilă majorităţii finlandezilor; în plus – folcloristul a stăruit să imprime un caracter unitar şi de dezvoltare logică, structurată, a conţinutului sutelor de motive eroice, mitice (atît păgîne, cît şi creştine), reflectînd viaţa de toate zilele a conaţionalilor, datinile, credinţele şi obiceiurile. Intenţia i-a reuşit în mare măsură – în pofida volumului masiv şi a numărului impresionant de subiecte şi personaje, Kalevala se prezintă ca un epos relativ armonios, bine structurat pe adversitatea celor două ţări mitice, numite ca şi căpeteniile (“stăpînii”) lor: Kalev (sau Kalevala) şi Pohjola (sau Pohja). Aceştia se află într-o continuă rivalitate: Pohjola, sub stăpînirea lui Louhi, devine prosperă graţie unui mecanism miraculos (“Sampo”), compus din trei mori, la care se macină concomitent făină, sare şi bani. Cum “Sampo” este invenţia unui locuitor din sudul ţării, “sudiştii” propun “nordiştilor” să împartă frăţeşte această comoară. Refuzaţi, oamenii lui Kalevala, în frunte cu bătrînul bard Väinämöinen, însoţit de meşterul-fierar Ilmarinen, viteazul Lemminkainen ş.a., întreprind mai multe expediţii şi pînă la urmă sfărîmă moara magică. În replică, Louhi trimite peste ţara Kalevala tot felul de nenorociri: foamete, bolişti, apoi frig şi întuneric, furînd şi ascunzînd soarele şi luna. În această adversitate, Kalevala opune relelor puse la cale de Pohjola înţelepciunea, cumpătarea şi dexteritatea, încît, în cele din urmă Louhi le întoarce aştrii dătători de viaţă. În final, Väinämöinen cel biruitor se retrage, dar locul său îl ia un copil deosebit de frumos şi dotat, simbol al perenităţii spiritului popular. Adversităţile dintre cele două ţări, respectiv domnii, sînt însoţite de spectaculoase competiţii la diverse abilităţi (profesionale, sportive, artistice, inclusiv recitatul-cîntatul runelor), fapte războinice, elemente de aventură, istorii sentimentale, ospăţuri de zile mari etc., fenomene ale naturii, metamorfoze provocate de vrăji şi blesteme, diverse obiceiuri matrimoniale şi ale pămîntului, tradiţiile păgîne alternînd cu datinile creştine. Natura umanizată le vine deseori în ajutor celor cu dreptatea. În această lungă înşiruire de întîmplări şi fapte figurează şi personaje ca Aino, Hiisi, Vipunen, Tiera etc. şi cu deosebire viteazul şi talentatul sclav Kullervo, eroi care, în diferite zone ale Finlandei, apăreau adesea în prim plan. Lönnrot a “repartizat” rolurile acestor personaje în funcţie de gradul de popularitate general-finlandez, de asemenea – conform măsurii de implicare a lor în acţiunea eposului. Contribuţia directă a folcloristului nu se reduce la această rînduire, care imprimă eposului caracter unitar şi o linie de subiect logic-evolutivă; el mai face o serie de digresiuni de ordin autobiografic (cu precădere în prolog şi în epilog), acestea precizînd istoria devenirii lui Lönnrot ca autor al Kalevalei, iar în bună parte – şi istoria devenirii ca popor a finezilor. E de menţionat că în pofida atmosferei subliniat mitologice a Kalevalei, chiar şi Lönnrot (iar după el, şi alţi comentatori), a insistat asupra istorismului epopeii, găsind, bunăoară, chiar şi în Väinämöinen, Louhi sau Ilmarinen nu nişte divinităţi, ci personaje istorice.
Două particularităţi ale Kalevalei sînt invocate obligatoriu de cercetătorii ei. În primul rînd, că această măreaţă scriere este cu certitudine cea mai veche dintre eposurile europene, situîndu-se la hotarul dintre mitul şaman şi eposul ca atare. Vechimea mitului Kalevalei se întrezăreşte şi în formula sa, în viziunea despre facerea lumii: pămîntul şi cerul ies dintr-un ou de raţă, pe care pasărea-l clocise într-un cuib făcut pe genunchii lui Väinämöinen (conform unor variante – în poalele mamei lui Väinämöinen). Altă particularitate remarcabilă a Kalevalei este caracterul ei paşnic: aparent războinic, eposul se întemeiază nu atît pe acţiuni belicoase, cît pe formule magice (inclusiv, adeseori, prin magia cuvîntului!), cu ajutorul cărora se desfăşoară numeroasele “operaţiuni militare” pe întinsa canava a genialei creaţii populare fineze. Acest ultim aspect a dat prilej unor cercetători să vorbească despre un anumit defetism al finlandezilor, ba chiar şi despre... laşitatea lor! Falsitatea ipotezei a ieşit la suprafaţă chiar în iarna anilor 1939–1940, cînd, atacată de colosul pe al cărui vîrf stătea Stalin, mica Finlandă a opus o eroică, admirabilă rezistenţă cotropitorilor. De altminteri, dîrzenia şi curajul ostăşesc al finlandezilor au fost cunoscute şi apreciate de români şi mai înainte: în războiul pentru independenţă din 1877–1878, un regiment finlandez din cadrul armatei ruse a demonstrat numeroase fapte de eroism la Şipka, Plevna, Şeinovo şi chiar lîngă Smîrdan, fapte despre care a scris atunci, în repetate rînduri, presa din Bucureşti.
 
 
Viaţa fără de moarte a epopeii fineze
 
Kalevala şi-a făcut drum spre Europa, apoi în lumea întreagă, încă în timpul vieţii lui Lönnrot, în primul rînd datorită traducerilor în suedeză, prima tălmăcire în această limbă efectuînd-o chiar marele folclorist (Vanha Kalevala, tipărită în 1836 la Helsinki, pe baza căreia s-a făcut o traducere franceză, la Paris, în 1845). În 1852, la Helsinki apar concomitent transpuneri în germană şi în suedeză; în suedeză, în anii 1864–1868 se tipăreşte traducerea integrală a eposului finlandez, iar în 1875 apare o versiune adaptată pentru tineret. În 1868 vede lumina tiparului o ediţie versificată în franceză a Kalevalei (reeditată în 1875), în 1871 – în maghiară; în 1880 – în rusă (două ediţii – la Petersburg şi la Moscova, ultima fiind cea completă), în 1884 – în cehă.
Exemplul lui Lönnrot – adunător al eposului naţional – a fost urmat de folcloriştii F.K. Fahlman (1798–1850) şi Fr. R. Kreutzwald (1803–1882) în Estonia, alcătuitorii eposului naţional KalevipoegFiul lui Kalev (1857–1861), iar apoi în Letonia de A. Pumpurs, care a compus în acelaşi spirit, pe baze folclorice, poemul epic leton Lacplesis (în anul 1888). Conform mărturiei autorului însuşi, H.W. Longfellow (1807–1882), poemul epic Song of Hiawatha (Cîntecul lui Hiawatha, publicat la New York în 1855) i-a fost inspirat de măreaţa operă a lui Lönnrot. Poetul francez Leconte de Lisle (1818–1894) scrie, sub înrîurirea Kalevalei, două cîntece din ciclul “Poeme barbare” (1862). În două-trei decenii după moartea lui Lönnrot, Kalevala apare în numeroase limbi şi ediţii: în engleză (1886, 1887, 1898, 1907 – la Londra; în 1888, 1912 – la New York), germană (1885, 1892, 1904), italiană (1890, 1906, 1909, 1910, 1912, 1913); apoi în spaniolă, polonă, daneză, sîrbă... pînă la japoneză şi chiar în esperanto, în sute de mii de exemplare. În secolul XX eposul finlandez a fost tradus în cîteva zeci de idiomuri din Europa, Asia, America.
 
 
Eroii Kalevalei vorbind în limba Meşterului Manole
 
Fireşte, nu rezistă decît vreo comparaţie metaforică între eposul finlandez şi creaţiile epice româneşti gen Mioriţa, Meşterul Manole, Codreanu etc. Scopul pe care ni-l propunem în acest pasaj e de a face o succintă trecere în revistă a familiarizării românilor cu epopeea finlandezilor.
Conform unei observaţii a lui Perpessicius (1891–1971), în română, prima menţiune despre opera lui Lönnrot ne-o dă B.P. Hasdeu, în amintirile sale de pe cînd era iuncăr de campanie şi “făcea lungi lecturi din Kalevala”, cu un căpitan de campanie, baronul finlandez Mayendorf, moment relatat în nuvela Duduca Mamuca (1863). După datele furnizate de scriitorul şi cercetătorul Iurie Colescnic, între cele două războaie mondiale, traducerea literaturii fineze, inclusiv a Kalevalei, ar fi constituit obiectul preocupărilor moldoveanului Aurel George Stinu, care, pentru respectivele contribuţii, a şi fost distins cu un ordin suprem al Finlandei, Trandafirul Alb. Cu regret, deocamdată nu am putut găsi vreo confirmare a acestei curioase relatări: în scrierile lui A.G. Stinu nu am dat de vreo “urmă finlandeză”, cu atît mai mult de vreo legatură cu Kalevala. În 1942 apare la Bucureşti – cu certitudine! – prima traducere românească a Kalevalei, făcută în proză, de Barbu B. Brezianu, cu o prefaţă de romancierul, dramaturgul şi eseistul Ion Marin Sadoveanu (1893–1964). Cunoscut mai ales ca autor al romanului Sfîrşit de veac în Bucureşti (1944) – “o revelaţie în viaţa literară a momentului, înscriindu-se printre capodoperele româneşti ale secolului XX”, I.M. Sadoveanu a fost şi un “excelent traducător, care a dat culturii româneşti cîteva capodopere ale literaturii universale” (M. Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971, pag. 527) – traduceri din Shakespeare, Stendhal, H. von Kleist, Goethe, Lenau, Schiller, Heine, Ibsen etc. Excelenta prefaţă făcută Kalevalei vădeşte nu numai o cunoaştere subtilă a operei, dar şi o simpatie aparte pentru finlandezi. Avem toate motivele să credem că această ediţie, din 1942, a traducerii româneşti a eposului finez a fost pusă într-o discretă legătură şi cu vitejia naţiunii finlandeze, manifestată în războiul declanşat împotriva patriei sale de către sovietici. Este edificator finalul prefeţei semnate de I.M. Sadoveanu: “Nobilul popor finlandez, prin fiecare 28 Februarie al său, dovedeşte înalta treaptă de cultură pe care a atins-o, amintind mîndria naţională şi făcînd să fluture sărbătoreşte steagurile din puterea Statului, pe toate edificiile, pentru a prăznui strădania unui vizionar, apariţia unei cărţi şi cîntecul risipit prin ţară de la naşterea pînă la moartea fiecăruia dintre cei cari au dus ţara pe umerii lor”. Cît priveşte traducătorul, Barbu B. Brezianu, poet şi critic de artă (a scris studii revelatoare despre pictura lui N. Grigorescu şi N. Tonitza, despre sculptura lui C. Brâncuşi etc.), vom menţiona că a avut aprecieri elogioase din partea mai multor contemporani pentru strădania de a traduce cu fidelitate Kalevala, fiind gratificat, iarăşi pentru această trudă de tălmăcitor, cu Premiul Comisiunii Române pentru cooperare intelectuală. Ca dovadă a calităţii ei, o nouă ediţie a acestei versiuni breziene a văzut lumina tiparului în 1965, la Editura Tineretului din Bucureşti, purtînd titlul Ţara vitejilor, Kalevala.
În 1959 se tipăreşte la Bucureşti traducerea integrală, în metru original, a Kalevalei. Volumul cu peste 800 de pagini este opera traducătorului Iulian Vesper. Originar din zona Sucevei, legat de grupul literar bucovinean “Iconar”, Iulian Vesper a debutat în 1933 cu placheta de versuri Echinox în odăjdii, urmată de alte trei volume prin care “îşi propune să realizeze un compromis între formalul avangardist de moment şi o metafizică sprijinită pe mituri şi simboluri indigene” (M. Popa, op. cit., p. 634). Nu o fi fost tocmai această tentaţie a miturilor motorul ce l-a făcut să se apuce de o lucrare atît de complexă cum se prezintă traducerea în versuri, integrală, a Kalevalei? Tălmăcirea sa din 1959, substanţial îmbunătăţită, este retipărită nouă ani mai tîrziu (1968) în populara colecţie “Biblioteca pentru toţi”, beneficiind de un solid aparat critic, note şi comentarii semnate şi ele de I. Vesper, între timp traducătorul român studiind şi finlandeza, familiarizînd-se îndeaproape cu spiritualitatea suomeză. O paralelă strict intelectuală s-ar impune aici: de dragul Kalevalei a învăţat finlandeza, a studiat temeinic cultura Finlandei şi o personalitate marcantă a culturii ruse – Marietta Şaghinian (1888–1982), prozatoare şi eseistă, armeancă originară din tîrgul transnistrean Grigoriopol. Ei îi aparţine un aprofundat eseu despre Kalevala şi despre Lönnrot, studiu care deschidea toate ediţiile de lux ale eposului finlandez, tipărite în U.R.S.S. în anii ’60-’90.
În fine, amintim că la Chişinău s-au tipărit doar fragmente din Kalevala – în almanahul de literatură unversală Meridiane (volumul din 1983), în versiunea lui Pavel Starostin (n. 1924).Schimbările survenite şi în activitatea editorială, după 1990, lipsa unei garanţii în a-şi tipări transpunerea, au topit elanul creator al lui P.Starostin, lucrarea rămînînd neterminată. Dar avînd la dispoziţie chiar numai fragmentele din Meridiane, vom observa că P. Starostin, care a făcut (şi tipărit) şi o izbutită versiune a Hiawatei, înregistrează certe împliniri şi în strădania-i de a-l tălmăci pe Lönnrot. Avînd ca materie primă cîteva variante ruseşti, inclusiv excelenta traducere realizată de L. Belski, traducătorul de la Chişinău dă în română o ritmicitate mai apropiată de atmosfera sobră, uneori înnegurată a originalului finlandez. Aceasta, spre deosebire de varianta – repetăm: de excepţie, oricum –, a lui I. Vesper, în care s-a mizat creator, frumos, dar întrucîtva şi excesiv pe splendoarea ritmului baladelor noastre româneşti. Subsemnatul, rămînînd un fidel admirator al versiunii lui Iulian Vesper, pune, totuşi, la discreţia cititorului curios şansa de a compara transpunerea unuia şi aceluiaşi fragment din Kalevala, pasaj ales la prima deschidere a cărţii: povestea naşterii fără de prihană a lui Väinämöinen de către Ilmatar, fecioara zisă şi Luonnatar:
Iată ce-auzii odată,
Ce-ascultai cîndva, în cîntec:
Nopţile vin singurele,
Singure, pe rînd, vin zile;
Väinämöinen şi el singur
S-a ivit, rapsodul veşnic,
Din subţirea purtătoare,
Ilmatar, frumoasa maică.
                În văzduh trăia o fată,
Minunata Luonnatar;
A trăit mult timp curată,
Ca fecioară, – o vecie,
Prin înaltele văzduhuri,
Prin nemărginite ceruri.
                Dar s-a săturat deodată,
I-a părut povară viaţa,
Să rămîie-aşa stingheră,
Tot fecioară, tot curată,
Prin înaltele văzduhuri,
Prin nemărginite ceruri.
                Pîn’ la urmă coborît-a,
S-aşeză pe nalte valuri,
Pe al mării spate luciu,
Printre unde despletite;
Năvălit-a o vîntoasă,
Dinspre răsărit pornită,
Ce umplu de spumă marea,
Înălţă tăioase valuri.
                Vîntul fata-a legănat-o,
Valul aruncă fecioara
Pe spinarea albăstrie
A înaltelor talazuri;
I-a rodit ei vîntul, sînul,
A lăsat-o grea talazul.
                Trudnic a purtat povara,
Sarcina cea grea din pîntec
Ani de toţi vreo şapte sute,
Vîrste de viteji vreo nouă;
Îi era cu neputinţă
Fătul nenăscut, să-l nască.
                Muma apelor, fecioara,
Rătăci înot, departe,
Mult spre Soarele Răsare,
Iar apoi spre Soare-Apune,
Miazăzi şi Miazănoapte,
Cît văzu-mprejur cu ochii,
În durerea grelei faceri,
În cumplitul chin din pîntec
Îi era cu neputinţă
Fătul nenăscut să-l nască.
 
(Traducere de Iulian Vesper)
 
 
Auzit-am cînturi multe
Cum se iscă din cuvinte;
Nopţile vin cîte una,
Zilele – pe rînd şi ele;
Tot la fel pe lumea asta,
Unul era Väinämöinen.
Cîntăreţul, înţeleptul,
Naşterea cărui se trage
De la Ilmatar frumoasa.
 
Statnică şi mlădioasă
Ilmatar cea preacurată,
A văzduhului făptură
A rămas mult timp fecioară
Şi-a trăit mult timp în ceruri,
În înaltele văzduhuri
Pe nemărginite ’ntinsuri.
 
Îşi ducea astfel viaţa
Într-o stranie tristeţe
Pîn’ i se urî de traiul
În singurătate-adîncă
Ani de zile-n feciorie
În înaltele văzduhuri
Pe nemărginite ’ntinsuri.
 
S-a lăsat atunci fecioara
Către valurile mării,
Peste străveziu-i greabăn,
Peste largul ei de ape,
Iar din răsărit pornit-a
Vînt încrîncenat să sufle,
De-a stîrnit furtună mare,
Apa a învîrtejit-o,
Ridicînd înalte valuri.
 
De vînt aspru clătinată
Şi de valuri mari izbită,
Dusă-n larg a fost fecioara
Pe-ale mării albe creste.
Şi-a îngreunat-o vîntul,
Marea plină a lăsat-o.
 
Şapte veacuri de-a rîndul,
Nouă vieţi de om fecioara
Tristă a purtat povara
Împlinitului său cîntec.
În zadar – ne-nsărcinatul
N-avea grabă să se nască.
 
(Traducere de Pavel Starostin)
 
 
Dincolo de textul tipărit al Kalevalei
 
Capodopera ce aparţine lui E. Lönnrot în aceeaşi măsură în care aparţine Mioriţa lui Alecu Russo ori lui Vasile Alecsandri – Kalevala – a servit ca sursă de inspiraţie pentru mai mulţi literaţi finlandezi, printre primii fiind prozatorul şi dramaturgul Aleksis Kivi (1834–1872). Ziua montării în premieră a piesei sale, Lea, avînd ca punct de plecare un episod din Kalevala – 10 mai (1869) – e sărbătorită şi în prezent ca Zi a Teatrului Finlandez. Au recurs în creaţia lor la motive kalevaliene şi prozatorul Juhani Aho (1861–1921), poetul şi dramaturgul Juhani Heikki Erkko (1849– 1906); Eino Leino (1878–1926), cel mai original poet liric finez, traducătorul în finlandeză al Divinei Comedii. În pictură a excelat prin lucrări inspirate de Kalevala Akseli Gallen-Kallela (1865–1931); în sculptură – Emil Wickström (1864–1942), iar în muzică – celebrul Jean Sibelius (1865–1957). Doi redutabili filologi şi folclorişti finlandezi, tatăl şi fiul, Julius Krohn (1835–1888) şi Kaarle Krohn (1863–1936) i-au consacrat operei lui Lönnrot studii fundamentale, insistînd asupra unei originale metode – “geografico-istorică” – în abordarea Kalevalei. Punînd la îndoială teoria despre geneza eposului în perioada dăinuirii comunităţii balto-fino-ugorice (începutul mileniului), K. Krohn o atribuie epocii vikingilor (sec. X-XII) sau evului mediu timpuriu catolic (sec. XII-XVI), iar ca geografie dă prioritate Finlandei de est, apoi Estoniei şi Ingriei, Karelia fiind considerată ca loc de cristalizare, datorită unei impecabile conservări, a runelor din care a rezultat Kalevala. În opinia lui Krohn elementul mitologic din Kalevala este secundar, cel istoric prevalînd necondiţionat. Pentru a “tălmăci” geneza şi mesajul Kalevalei, K. Krohn a scris 10 volume solide consacrate acestui subiect; ca material ilustrativ a cules personal circa 18 mii de variante folclorice, care au stat la baza Fondului Creaţiei Populare (arhivă numită şi “Casa Lönnrot” sau “Casa Kalevalei”) din cadrul Societăţii de Literatură Fineză, colecţie ce a crescut substanţial cu timpul – de la 500 de mii de texte înregistrate în anii ’30, pînă la trei milioane – în anii ’80 ai sec. XX.
Un acord final privind Kalevala s-ar impune, chiar dacă este lipsit de măreţia şi de sublimul specific unui sfîrşit clasic. De ce se numeşte acest epos – mai ales în traducerile şi în literatura de specialitate din Rusia – “karelo-fin”? În ce măsură este justificată această denumire dedublată? A zice “karelo-fin” este aceeaşi cu “bucovineano-român”, “bănăţeano-român”, “basarabeano-român”, dacă vreţi. Prin precizarea “karel” se insistă asupra localizării genezei acestui epos (de fapt, asupra unei variante privind localizarea ei). Karelii sînt o varietate etnică a finlandezilor, tot aşa cum sîntem noi, moldovenii, sau cum sînt bănăţenii, maramureşenii, ardelenii, bucovinenii etc., varietăţi ale poporului român. Karelia a fost dintotdeauna o provincie finlandeză, a şi rămas într-o anumită măsură, dat fiind că, dezbinată, “frîntă”, în 1721, în 1918, apoi în 1940 şi 1944, cea mai mare parte a acestei zone rămîne încorporată Rusiei, de mai bine de două secole. Ruşii ţin la precizarea “epos karelo-fin”, revendicîndu-şi astfel o dată în plus pretenţiile (observaţi: nu numai teritoriale!) faţă de Karelia; finlandezii, cînd recurg la această îmbinare, o fac pentru a reaminti lumii că nu uită ce le aparţine...
Lumea aceasta, cum vedem, e plină nu numai de frumoase mituri de tipul celor kalevaliene, ci şi de coincidenţe cumplite prin realismul lor...
 
Bibliografie selectivă:
Lönnrot, Elias. Kalevala: epopee populară finlandeză / trad. de Iulian Vesper; stud. introd. de O.Kuusinen. – Bucureşti: E.S.P.L.A., 1959. – 842 p.
Lönnrot, Elias. Kalevala. Epopee populară finlandeză / trad., prefaţă şi note de Iulian Vesper. – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1968.
Vol. 1. – 356 p. – (B.p.t., 475);
Vol. II. – 406 p. – (B.p.t., 476).
Lönnrot, Elias. Kalevala: din eposul karelo-fin: (fragmente) / trad. de Pavel Starostin //Meridiane. – 1983. –
P. 107-128.
 
* * *
Kalevala: Karelo-finski narodnyi epos / Sobral, obrab. (i predisl. napisal) E. Lönnrot. (Per. L. Bel’skogo). Vstup. statia K. Cistova, p. 7-25. – Petrozavodsk: Karelia, 1989. - 439 p.: il.
Kalevala: (Karelo-finscki epos/ Zapisal E. Lönnrot). Perevod s finskogo L. Bel’skogo. Vstup. statia M. Şaghinian, p. 5 – 31; – Moscova: Hudojestvennaia literatura, 1977. – 574 p.: il. – (Bib-ka vsemirnoi literatury; vol. 12).
Kalevala: Finski narodnyi epos. Perevod L.P. Bel’skogo. Izd. 2-e, isprav. – Moscova: Sabasnikovy, 1915. – 428 p. – (Pamiatniki mirovoi lit-ry).
Kalevala: Finskaia narodnaia epopeia. Izd. 3-e. – Sankt-Petersburg, 1887. – 400 p.
 
* * *
Almosnino, Eleonora. Lönnrot, Elias// Scriitori străini: Mic dicţ. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. – P. 346.
Colesnic, Iurie. Un cavaler al Trandafirului Alb: (Referiri la personalitatea lui Aurel George Stinu, traducător şi din literatura finlandeză în perioada interbelică)//Flux. Ediţia de vineri. – 2001 – 17 aug. – P. 7.
Eliade, Mircea. Religiile asiaticilor septentrionali şi ale fino-ugrilor: (Referiri la miturile finlandeze, inlusiv la Kalevala)//Istoria credinţelor şi ideilor religioase. 3. De la Mahomed la Epoca Reformelor. – Chişinău: Universitas, 1992. – P. 27-31.
Kuusinen, Otto. Epopeea Kalevala şi creatorii ei//Lönnrot, Elias. Kalevala. Epopee populară finlandeză. – Bucureşti: E.S.P.L.A., 1959. – P. V-XL.
Kalevala//Dicţionar enciclopedic ilustrat. – Chişinău: Cartier. – P. 1433.
Kalevala// Dicţionar enciclopedic român. Vol. 3. – Bucureşti, 1965. – P. 9.
Kalevala//Enciclopedia sovietică moldovenească. Vol. 3. – Chişinău, 1974. – P. 163.
Le Kalevala// Le Petit Robert. Dictionnaire universel des noms propres. – Paris, 1995. – P. 1116.
Lönnrot (Elias) // Le Petit Robert. Dictionnaire universel des noms propres. – Paris, 1995. – P. 1243.
Pohilă, Vlad. Elias Lönnrot//Calendar Naţional-2002. – Chişinău, 2001. – P. 128-131.
Pohilă, Vlad. Finlandezii nu uită că le aparţine Karelia “rusească”: (Referiri la locurile unde a fost culeasă epopeea şi la personalitatea lui E. Lönnrot) //Mesagerul. – 2000. – 22 ian. – P. 7.
Radu, George. Suomi, terra magica. – Bucureşti, 1984. – 239 p.
Vesper, Iulian. Prefaţă. Tabel cronologic// Lönnrot, Elias. Kalevala. Epopee populară finlandeză. Vol. I – Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1968. – P. V-LXVI.
 
* * *
Barkova, A.L. Kalevala//Enţiklopedia mirovoi literatury. – Moscova: Vagrius, 2001. – P. 219-220.
Evseev, V. Kalevala//Bol’şaia sovetskaia enţiklopedia. T. 11. – Moscova, 1973. – P. 196.
Karhu, Eino. Ot run – k romanu. Stat’i o karelo-finskom fol’klore, «Kalevale», finskoi literature. – Petrozavodsk: Karelia, 1978. – 334 p.
Karhu, E.G. Elias Lönnrot//Istoria literatury Finliandii. Ot istokov do konţa XIX veka. - Leningrad: Nauka, 1979. –
P. 149-174.
Karhu, E.G. Finliandskaia literatura//Literaturnyi enţiklopediceski slovar’. – Moscova, 1987. – P. 468-469.
Lönnrot, Elias. Bol’şaia sovetskaia enţiklopedia. T. 14. – Moscova, 1973. – P. 330-331.
Marcina, I.U. Lönnrot, Elias//Kratkaia literaturnaia enţiklopedia. – T. 4. – Moscova, 1967. – P. 128.
Şaghinian, Marietta. Kalevala: (Studiu istorico-estetic despre eposul naţional finlandez, despre alcătuitor şi traducerile în rusă ale Kalevalei) //Kalevala. – Moscova: Hudojestvennaia literatura, 1977. – P. 5-31.
Wilson, W.A. Folklore and nationalism in modern Finland: (Conţine referinţe la E. Lönnrot-folcloristul şi la eposul naţional Kalevala). – Bloooming-London, 1976. – 368 p.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog