Savant şi muncitor al limbii
Pentru tiparÎnainte de al doilea război mondial, la Universitatea din Iaşi erau mai mulţi studenţi basarabeni; la Chişinău funcţionau doar două Facultăţi – una de Agronomie, alta de Teologie –, ambele făcînd parte din structura Universităţii ieşene. Prin anul 1938, venise de peste Prut un tînăr zvelt, înalt, comunicativ, originar din Mihăileni (Bălţi), unde rude ale sale trăiesc şi astăzi. Tînărul care avea să atragă curînd stima colegilor şi atenţia profesorilor se numea Eugen Coşeriu; urmase Liceul la Bălţi, remarcîndu-se la disciplinele umaniste. Viitorul lingvist de notorietate mondială, poliglot cu mari disponibilităţi de teoretizare, a găsit în profesorul Iorgu Iordan un susţinător consecvent. Publica în „Jurnalul literar” al lui G. Călinescu versuri (o dată în latină) şi note critice de orientare modernă. În „preatînărul basarabean”, directorul „Jurnalului…” vedea un personaj „turbulent, dar lesne orientabil în toate ramurile culturii” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941).
Coleg la Facultatea de Litere, Eugen Coşeriu se manifestă energic pentru cauza Basarabiei invadate. A crezut că poate face mai mult în acest sens, plecînd în Occident; după doi ani de studii la Iaşi, se instala vremelnic în Italia, unde, căsătorit cu o fiică a lingvistului Pisani, şi-a reluat activitatea, obţinînd întîi un doctorat în litere, apoi un altul în filozofie. Ajuns, ulterior, cu familia, în Uruguay, numit profesor la Universitate, drumul său spre construcţii monumentale era deschis. Ritmic, s-au succedat volume substanţiale, cu puternic impact în ştiinţa momentului; lucrări din care selectăm: The Theory of Speech and Language (1951); Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar (1956); Sincronía, diacronía e historia (1958): Les structures lexématiques (1968); Die Lage in der Linguistik (1972); Text linguistik. Eine Einführung (1981); Pour et contre l’analyse sémique (1983); Pour une semantique diachronique structurale (1986) şi altele. Profesor, apoi, la Universitatea din Tübingen (fixat definitiv acolo), participant la congrese şi reuniuni de specialitate în toată lumea, distins cu numeroase titluri de Doctor Honoris Causa, Eugen Coşeriu a fost unul dintre cei mai reprezentativi învăţaţi români ai timpului său.
L-am revăzut, după mulţi ani, la Congresul Internaţional de Filologie Romanică de la Strasbourg (23-25 aprilie 1962). Ne-am îmbrăţişat. Fusesem invitat să particip cu delegaţia română din care făceau parte academicienii Iorgu Iordan şi Al. Rosetti, alţii de asemenea. Preşedinte de onoare al Congresului era spaniolul Ramon Menendez Pidal (mort la 99 de ani); preşedinte activ a fost ales germanul Ernst Gamillscheg, iar vicepreşedinte al Societăţii Internaţionale – Iorgu Iordan. Am asistat la o convorbire între profesorul Alf Lombard (de la Universitatea din Lund – Suedia) şi Eugen Coşeriu; pe Alf Lombard îl audiasem în Aula Magna a Universităţii din Iaşi vorbind despre disponibilităţile expresive ale limbii române; mai tîrziu a publicat un amplu studiu – Le verbe roumain.
Întîlniri, după 1990, la Iaşi (unde i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa) şi la Suceava, la a doua ediţie a Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, organizat de către Universitatea „Ştefan cel Mare”. La Suceava, Eugen Coşeriu a prezentat, la 17 octombrie 1993, comunicarea “Competenţa lingvistică: ce este ea în realitate?” Se făcea distincţie între conceptele langue şi parole. Cu un grup de invitaţi, am fost, atunci, împreună, la Cernăuţi.
Anul trecut, tot la Suceava, Eugen Coşeriu şi eu primeam, în Aula Universităţii sucevene „Ştefan cel Mare”, titlul de Doctor Honoris Causa. Suferind, vădit bolnav, Eugen Coşeriu se exprima cu greutate. Cînd la 7 septembrie, anul acesta, radioul răspîndea ştirea morţii lui, am simţit o ruptură. Se stingea unul dintre savanţii români de rezonanţă deosebită. Renumele în posteritate i-l va asigura marea-i operă.