„Să spunem lucrurile aşa cum sînt”


Întreaga viaţă mi-am dorit să-l întîlnesc pe acela pe care să-l pot numi maestrul de gîndire sau, simplu, Maestrul. După ce l-am ascultat pe marele Eugen Coşeriu, după ce am mai citit cîte ceva din extraordinara-i operă, şi-apoi iar l-am citit, mi-am dat seama cît de puţine ştiam despre cît de mult voiam.
Un mare elev al său, Hans Helmut Christmann, spunea despre savantul român care şi-a trăit ultimii ani de viaţă la Tübingen: „Dacă e «să spunem lucrurile aşa cum sînt», atunci trebuie să recunoaştem că avem de a face cu un gigant.” Poate această afirmaţie să explice de ce întîlnirea cu Eugeniu Coşeriu şi cu opera lui poate să aibă, pentru cel apt să primească, forţa şi violenţa unei convertiri: anumite cărţi şi gînduri le părăseşti pentru totdeauna, cu altele mergi pînă la capăt.
„În vremuri atît de sărace” pentru cultura umanistă, Eugen Coşeriu este – păstrînd felul de a vorbi al lui Heidegger – cel care vine din viitor. Mutaţiile săvîrşite de opera sa în lingvistică şi în ştiinţele culturii, în general, sînt puţin cunoscute, ba chiar abia bănuite de către cei mai mulţi, însă acestea, sîntem convinşi, îşi vor revela adevărata măsură în secolele care vin, mai mult decît şi-au arătat-o în secolul în care savantul şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii.
Noi, cei care l-am şi văzut la Iaşi, la Chişinău sau la Suceava, la Bălţi şi, – acum un an – , în Mihăilenii natali ai Basarabiei, cu o escală la Suta de Movile, a cărei legendă savantul ne-a spus-o la faţa locului, noi am fost iubiţi de zei, ca să ne exprimăm în limbajul anticilor, atît de dragi marelui dispărut.
Astăzi, la plecarea dintre noi a savantului, cei care s-au simţit iubiţi de zei în preajma lui rămîn fideli durerii şi nu vor să fie consolaţi, pentru că nu mai e…