Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVOCĂRI. MĂRTURII. IMPRESII

“Nu uita imaginea vie a autorului”

Ana BANTOŞ

Alte articole de
Ana BANTOŞ
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XII, 2002

Pentru tipar

Reîntors la baştină, Eugen Coşeriu părea că nu ne va mai părăsi niciodată, însă tocmai când începusem să ne obişnuim cu gândul acesta, el a plecat dintre noi, neaşteptat de repede, lăsând în sufletul basarabenilor săi îndureraţi un gol imens… De acum încolo îl vom avea pe Eugen Coşeriu, cu alte cuvinte, va fi al nostru în măsura în care îi vom cunoaşte opera. Dar cei care l-au cunoscut au rămas cu o imagine vie pe care sunt datori să n-o uite şi să o dezvăluie şi altora. Fără voie îmi revine în minte un autograf memorabil pe care mi l-a scris pe ultimul său volum criticul şi istoricul literar Vasile Coroban, originar şi el, ca şi Eugen Coşeriu, din Ţara de Sus: „Păstrează această carte şi nu uita imaginea vie a autorului”.
Cea mai vie imagine a ilustrului lingvist mi s-a întipărit în memorie la baştina sa, Mihăileni, pe care a vizitat-o în anul 1998. Era o zi însorită de toamnă, deşi răcoroasă, şi la şcoala din sat era mare fremătare: venea acasă consăteanul lor plecat în lume de mai multe decenii. Mihăilenarii, cum îi numea el cu dragoste, în frunte cu pedagogii din sat, au făcut tot posibilul pentru a-l primi şi impresiona, cum numai ei ştiau, pe venerabilul musafir. În sala în care avea loc manifestarea mă aflam în primele rânduri, aşa încât îi puteam citi pe faţă emoţiile stăpânite cu demnitate şi cu o eleganţă bărbătească, verificată de valurile vieţii şi de o cultură vastă. Într-o pauză Eugen Coşeriu a coborât în sală şi s-a apropiat de un grup din câţiva bărbaţi vârstnici, topiţi de ani, însă mai mult de nevoi, şi, adresându-i-se fiecăruia pe nume, a început să-şi amintească împreună cu ei de şotiile pe care le făceau la şcoala primară. Am regretat atunci că nu aveam o cameră de filmat care ar fi putut fixa talentul lui Coşeriu de a topi distanţa de timp şi spaţiu dintre el, un munte de om, savantul cu renume mondial, şi bătrâneii aceia copleşiţi de grijile unei vieţi obişnuite de la ţară. Talentul acela, de fapt, era dictat în primul rând de dorul de baştină, pe care atunci, la acea întâlnire, prea poate că şi l-a potolit mărturisindu-le consătenilor săi că în absenţa casei părinteşti, demult demolată, nucul de la poarta curţii în care a copilărit l-a aşteptat fidel. Stând sub el, i-a ascultat şoapta şi în acel moment în adâncul sufletului său zbuciumat s-a simţit împăcat. Însă, în general, gândul la Basarabia lui natală, cu veşnicile ei probleme spinoase, nu avea cum să-i dea linişte. Mi-a fost dat să cunosc pe viu, în două rânduri, felul său de a se implica în aceste probleme. O dată, la Congresul al V-lea al filologilor români, care şi-a ţinut lucrările la Iaşi şi la Chişinău în anul 1994. Mi-a revenit atunci misiunea de a duce la Iaşi două mesaje în apărarea limbii române din Basarabia, pentru a fi adoptate la acel for important. Ajunsă la Universitatea „Al. I. Cuza” şi aflând că Eugen Coşeriu este prezent la Congres, l-am contactat, transmiţându-i, totodată, documentele respective. I-am explicat că e foarte important pentru destinul limbii române în Basarabia să se ia atitudine faţă de problema limbii, rugându-l să intervină, dacă va fi cazul. Şi „cazul” a fost. După ce s-a dat citirii documentul despre denumirea corectă a limbii în Republica Moldova, academicianul Ion Coteanu s-a ridicat la tribună şi a spus: „Noi ştim cu toţii ce limbă se vorbeşte în Republica Moldova, dar nu avem dreptul să-i spunem Parlamentului de acolo cum să o numească”. După aceasta a ieşit la tribună Eugen Coşeriu care a ţinut un discurs excepţional din punct de vedere al argumentării şi al tonalităţii, încheindu-l astfel: „Dacă respectăm Parlamentul Republicii Moldova şi pe membrii acestui Parlament, datoria noastră de savanţi este să le spunem că denumirea corectă a limbii vorbite în Republica Moldova este limba română”. Această frază urma să aibă un efect de potolire a firilor, în general prea încinse, ale intelectualilor basarabeni care ard pe termen scurt, de încurajare a stăpânirii de sine şi mai ales a puterii de a fi stăpâni pe situaţie.
Al doilea moment ţine de ultima vizită a lui Eugen Coşeriu la Chişinău, în mai 2001, când a fost omagiat la aniversarea a 80-a, concomitent cu sărbătorirea unui deceniu de apariţie a revistei Limba Română. În ajunul manifestării, la a cărei organizare am luat parte, am avut ocazia să discut cu Domnia Sa despre aceeaşi situaţie, mereu complicată, a limbii române din Basarabia, spunându-i, între altele, că iarăşi avem nevoie, de susţinere. Omagierea sa a avut loc la Academia de Ştiinţe, în aula mare, care era arhiplină (ca dovadă că nu suntem atât de laşi cum ar vrea unii să creadă), într-o atmosferă de zile mari, electrizantă datorită prezenţei, dar mai ales discursului său elocvent (publicat ulterior în nr. 4-8, 2001, al revistei). În seara aceleiaşi zile, după o întâlnire la Casa Limbii Române, la despărţire, Eugen Coşeriu, surâzător ca de obicei, cu chipul înseninat de gândul unui fapt împlinit, m-a întrebat cu voce blândă, molcomă: „Doamnă, v-a plăcut cum am vorbit?”
…După plecarea sa, aceeaşi întrebare, parafrazată acum, coboară către mine ca o lumină de la Dumnezeu: ”Dragii mei basarabeni, v-a plăcut să-l aveţi pe Eugen Coşeriu printre voi?”.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog