Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

EVOCĂRI. MĂRTURII. IMPRESII

Testamentul lui Coşeriu

Ion HADÂRCĂ

Alte articole de
Ion HADÂRCĂ
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XII, 2002

Pentru tipar

Dintre toate aventurile spiritului Limba (Cuvântul) rămâne a fi drept cea mai fascinantă şi mai aproape de mila divinităţii aventură spirituală, comunicarea, desăvârşirea sau mântuirea prin cuvânt fiind trepte organice ale devenirii noastre umane şi ale deosebirii faţă de celelalte făpturi minunate împlinite de Creator.
Aceste gânduri mă copleşeau la Te Deum-ul organizat de Uniunea Scriitorilor în memoria lui Eugen Coşeriu, unde s-au spus cuvinte din inimă, dar s-au împărtăşit şi nelinişti, pe de o parte, faţă de postumitatea testamentară a operei, casei şi bibliotecii coşeriene, solicitându-se un demers de protecţie a lor sub patronatul Guvernului României; pe de altă parte, ironia sorţii a dorit ca tocmai în aceste zile anumiţi semidocţi ministeriali să zgândărască din nou problema identităţii lingvistice, după 13 ani (!) de ne-funcţionare a limbii de stat în acest spaţiu, prezentându-se drept mari şi generoşi aventurieri ai Adevărului politizat. Am considerat, acolo şi aici, că este o impietate faţă de memoria lui Coşeriu să mai venim azi cu “inovaţii lingvistice”, când o lume întreagă ştie cine suntem şi ce limbă vorbim, chiar datorită autorităţii indubitabile pentru lingvistica mondială a marelui Eugen Coşeriu.
Eugen Coşeriu... O traiectorie harismatică i-a marcat în ascendenţă destinul. Coborâtor dintr-o veche şi uitată provincie daco-romană, copilul Eugen are noroc, încă la Mihăileni, satul său de origine, de “extraordinarul dascăl” Roman Mândâcanu, care profeţea astfel: “creşte un munte pe moşia satului nostru”(!). Apoi Liceul “Ion Creangă” din Bălţi, Universitatea din Iaşi şi bursa la Roma, Padova, Milano... Este chiar dinamica iniţiatică, vorba lui Mircea Eliade, dinspre periferie spre Centru! Cele două doctorate, în slavistică (Roma, 1944) şi filozofie estetică (Milano, 1949) îi dau conştiinţa deplinei libertăţi intelectuale, America Latină oferindu-i chiar libertatea consistenţei formative independente (“La Montevideo... eu m-am format mai mult prin mine, mi-am dezvoltat concepţia sau am arătat care era ea”, afirmă E. Coşeriu în amplul interviu realizat de Nicolae Saramandu Lingvistica integrală, Ed. FCR, 1996). Acolo sunt elaborate două din lucrările fundamentale ale lingvisticii mondiale contemporane: Sistema, norma y habla [1952] şi Sincronía, diacronía e historia [1958]. Astfel, încât intrarea în Tübingen s-a făcut firesc şi cu demnitate, Germania, patria “întemeietorilor” Friedrich Diez, Wilhelm von Humboldt şi Franz Bopp recunoscându-l decisiv şi impunându-l categoric elitelor occidentale.
Sporadic, survenea nostalgia originilor şi atunci spera că Măria Sa Întâmplarea, prin Bucureşti sau Moscova, îl va aduce mai aproape de casă, poate chiar... Însă “cortina de fier” funcţiona diabolic. Până în anii ’90 şi numele îi era interzis în propria patrie!
Deşi îl cunoscuse anterior pe dl acad. Silviu Berejan, la un Congres internaţional de la Bucureşti, în 1968, bucurându-se ca un copil să afle veşti “de la ai săi”, abia în august 1991, după 51 de ani (!) îşi vede Mihăilenii copilăriei, precum relatează prietenul său S. Berejan în eseul-prefaţă Un rege al lingvisticii pornit de pe plaiuri moldave la prima carte de E. Coşeriu “Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică” lansată în spaţiul natal, basarabean, de către Editura “Ştiinţa” în 1994: “dându-şi frâu liber sentimentelor, îşi ia în grabă bilet la avion şi soseşte la baştină pentru a trăi împreună cu conaţionalii săi momentele înălţătoare din acel sfârşit de august; şi vine [anume atunci], nu spre sfârşitul lui septembrie, când fusese invitat de Academie”.
Atunci l-am cunoscut personal pe Eugen Coşeriu, “legenda vie” a lingvisticii mondiale, vorbitorul absolut şi maşina-translatoare a cuvintelor lumii. Am rămas uimit că ne cunoştea pe fiecare, ce am scris şi ce am rostit pe la Adunările Naţionale, reproducea idei şi fragmente de versuri, intra simplu şi aparent accesibil în dialog, numai în umbra pupilelor se citea bezna cunoştinţelor, pulsaţia neliniştită a laserului alergând neobosit peste tomuri, biblii, cripte, hrisoave şi piramide încă nedescifrate...
Cu greu, dar sincronismul comunicării exterioare se închega treptat. În anul 2000 Editura ARC îi lansează aici un nou volum de pură teorie critică a manifestărilor prin limbaj: Lecţii de lingvistică generală, urmată de o fericită antologie de texte-comunicări la Colocviul Internaţional de la Bălţi (18-19 mai 2001), organizat cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii lui E. Coşeriu – Un lingvist pentru secolul XXI (Ed. “Ştiinţa”); comunicarea interioară, adică lectura şi înţelegerea deplină încă urmând a se produce în conştiinţele noastre...
De exemplu, Limba română în faţa Occidentului: De la Genebrardus la Hervás, o importantă culegere de studii şi comunicări omagiale, alias Contribuţii la istoria cunoaşterii limbii române (şi implicit, a poporului român n.n. I. H.) în Europa Occidentală, carte apărută iniţial în germană, la Tübingen, în 1980, şi mai apoi, în 1994, la Cluj-Napoca, în prestigioasa colecţie “Bibliotheca romanica Lingua et traditio”, fondată de regretatul prof. Marian Papahagi. Volumul cuprinde o perioadă puţin cunoscută, mai bine zis, puţin explorată în romanistică, şi anume, secolele XVI-XVIII, când au activat învăţaţii-poligloţi, care într-un mod sau altul (succint, aproximativ sau amplu şi bine documentat) au promovat în lumea occidentală mărturiile savante ale latinităţii limbii române şi ale originilor daco-latine ale unui popor, care în acele vremuri era prea puţin cunoscut, fiind încă în drum spre libertatea, recunoaşterea şi consacrarea sa în modernitate. Astfel, Gilbert Genebrard (cca 1537-1597), învăţatul benedictin din Auvergne şi profesorul de la Collége Royal din Paris, iar apoi arhiepiscop de Aix-en-Provence, este unul din primii cărturari occidentali, care scoate la lumină şi pune în valoare fondul latin al limbii române, identitatea ei romanică şi de înrudire cu limbile italică, galică şi hispanică (“...Latina Italicae, Valachicae, Gallicae & Hispanicae”)! Acesta este paşaportul nostru de identitate, fixat în lucrarea lui Genebrard Chronographia, apărută la Paris (1580), Köln (1581), Paris (1585), Lyon (1609). Spaniolul Andres de Poza, germanul Hieronymus Megiser, suedezul Georg Stiernhielm, italianul, sau italo-austriacul, Franz [Francesco] Griselini, Martin Opitz, Andreas Müller sau Lorenzo Hervás y Panduro sunt alte nume de savanţi, vieţile şi lucrările cărora sunt migălos studiate şi profund interpretate de ilustrul nostru lingvist.
Nu în zadar am scris “migălos studiate”, deoarece în cazul lui Megiser (1554-1619), dar şi Stiernhielm, Eugen Coşeriu combate strălucit nişte incoerenţe sau chiar neadevăruri grave, cu lux de amănunte restabilind ab initio tot contextul informaţional, ce din păcate a fost ignorat sau citat cu aproximaţie chiar de unii lingvişti redutabili, cum ar fi Lazăr Şăineanu sau Carlo Tagliavini, cu tot respectul pentru opera lor de ansamblu. În cazul lui Megiser, Eugen Coşeriu face apel la sursă, lucrarea Specimen XL linguarum, elaborată de H. Megiser între anii 1593-1603, în care se publică 40-47 de versiuni-„specimene” ale rugăciunii Tatăl Nostru în tot atâtea limbi de pe glob, inclusiv în română (!), lucrare pe care Lazăr Şăineanu, pare-se, nu a consultat-o direct, zadarnic ironizând pe seama autorului german, precum că ar fi confundat româna cu chineza! Eroarea a fost preluată de prestigiosul Tagliavini, care în Panorama di storia della linguistica zice, pe urmele lui Şăineanu: “il Megiser, nell’opera citata, scambia il testo del “Pater noster” rumeno, pubblicato sotto il n. XLI, con quello cineze, pubblicato sotto il n.XLVI”.
Înlăturând confuziile, Coşeriu face o altă precizare importantă – că primul Tatăl Nostru apărut în afara României este totuşi cel favorizat de Luca Stroici şi publicat cu nouă ani înaintea lui Megiser. Oricum, anume textul lui Megiser “a fost preluat în multe alte culegeri poliglote de Tatăl Nostru, mai întâi de Wilkins şi de Andreas Miller, apoi de fiecare dată până la Hervás şi Adelung-Vater”. Textul lui Stroici rămânând total necunoscut Occidentului, E. Coşeriu face o altă demonstraţie de excepţie în eseul Stiernhielm, limba română şi ciudatul destin al unui Tatăl Nostru..., aducând argumente în favoarea lui Nicolae Milescu Spătarul, cel care prin 1666 a fost în solie la Stockholm, astfel făcându-se posibilă cunoştinţa cu celebrul Stiernhielm! Drept argument decisiv Coşeriu pune în valoare o altă sursă inedită (!), scrisoarea lui Milescu din dec. 1669 către capelanul ambasadei engleze Thomas Smith, cinci file între altele conţinând şi un Tatăl Nostru românesc, aceste file aflându-se şi astăzi în Biblioteca Oxford, rătăcite printr-un manuscris turcesc! Comparaţia textului autograf al lui Milescu cu cel reprodus de Stiernhielm este frapantă şi decisivă. Două concluzii se cer pentru această demonstraţie, expusă aici ceva mai desfăşurat. Prima, că orizontul de cunoaştere a bibliotecilor occidentale de către Eugen Coşeriu este practic nelimitat, conform paradoxului coşerian: “este foarte important tot ce e al nostru, însă ceea ce este şi al altora este încă mai important pentru că este încă mai al nostru”! A doua, că aceeaşi metodă doctă şi exhaustivă Coşeriu o aplică şi în cercetarea, nu doar filologică, ci şi literară, istorică, teologică, a originilor şi a unităţii limbii şi literaturii române, cercetarea rugăciunii Tatăl Nostru fiind şi o perlă exemplară de studiu, dar şi un indiciu fericit, poate chiar de esenţă divină, al integrităţii noastre naţionale şi al minunii dăinuirii prin timp, graţie unei vocaţii cristice a veşnicei reînvieri, despre care distinsul nostru savant a vorbit în termeni extrem de economi, exemplul operei şi vieţii zbuciumate a Domniei sale fiind, de fapt, o rarisimă ilustrare a acestei vocaţii.
...Pentru a-i cunoaşte opera vastă, în mare parte needitată în română, pentru a valorifica temeinic întreg tezaurul de informaţii, demonstraţii logice, aforisme, contribuţii lingvistice şi idei filozofice, umaniste, ale acestui mare lingvist, înţelept şi profesor al umanităţii, care este Eugen Coşeriu, se cere timp, aplecare şi dragoste pentru munca plină de sacrificiu a celui care nici pentru o clipă nu şi-a uitat şi nu şi-a întinat izvoarele.
“Dacă e “să spunem lucrurilor aşa cum sînt” atunci trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu un gigant” o spunea distinsul savant german Hans Helmuth Christmann, încă în 1981, la sărbătorirea lui Eugen Coşeriu, cu ocazia împlinirii celor 60 de ani. Într-o recentă emisiune de evocare la “Europa Liberă” directorul Institutului de Lingvistică al Academiei Române dr. Marius Sala sublinia că jumătate din lingviştii germani moderni se consideră discipolii lui Coşeriu, nemaivorbind de numeroase şcoli de pe mapamond ce şi-l revendică drept profesor al lor!
Acesta mi-ar fi omagiul, tardiv, adus întemeietorului consacrat al conceptului integralităţii, creativităţii şi alterităţii ştiinţei moderne a limbii.
Perseverent în escaladarea Everestului academic, consecvent în afirmarea Adevărului, modest şi corect în relaţiile sale cu prietenii, discipolii sau oponenţii de idei, şi fierbinte în dragostea-i pentru huma natală, Eugen Coşeriu rămâne a fi cunoscut peste ani drept un principiu guvernator, de conştiinţă modelatoare şi de tutelare a identităţii noastre de limbă, istorie şi civilizaţie pentru viitorime. Anume despre o asemenea identitate poate fi vorba într-o constituţie morală ghidată de instanţa cea mai înaltă a expresiei sale etno-, lingvo- şi filogenetice. În acest context, bineînţeles că şi Limba Română poate fi identică, dar nu limbii “moldoveneşti” şi nu minciunii, ci doar Măriei Sale, Sfântului Adevăr!
Oricare ar fi conţinutul Testamentului notificat de Eugen Coşeriu, datoria noastră de compatrioţi şi cea mai constructivă formă de omagiere ar fi să-i aducem toată opera acasă şi să-i cinstim memoria prin aceste trei definiţii testamentare coşeriene: Limba Română, Tatăl Nostru (Crezul) şi Iubirea de Neam şi de Pământul care şi-a rostit întreaga sa dramă, prin cea mai izgonită limbă de pe glob, răzbunându-şi ursita prin cel mai mare lingvist al modernităţii!
 
17 septembrie 2002

 

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog