Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE. COMENTARII. APRECIERI

Eugeniu Coşeriu şi bazele ştiinţelor culturii

Mircea BORCILĂ

Alte articole de
Mircea BORCILĂ
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XII, 2002

Pentru tipar

Nu cred că poate fi adus un mai înalt elogiu unui savant român din domeniul ştiinţelor umane decît acela pe care îl aducem, astăzi, lingvistului Eugen Coşeriu. Pentru a proba adevărul acestui enunţ ar fi suficiente, poate, covîrşitoare mărturii ale recunoaşterii de care se bucură opera şi personalitatea sa pe toate meridianele globului. Folosind o expresie a lui Platon, la care recurge cu predilecţie Maestrul, dacă e « spunem lucrurilor aşa cum sînt», savantul de la Tübingen a reuşit să se impună, fără nici o îndoială, ca cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al ştiinţelor omului. Întreaga şi profunda semnificaţie a aportului său îşi aşteaptă dreapta preţuire nu doar din unghiul inevitabil restrictiv al unei culturi şi discipline particulare şi nici numai între zările istorice ale lumii noastre interseculare, ci – aşa cum insista, pentru prima oară, un eminent savant japonez – acest aport este menit integrării şi dezvoltării fecunde în patrimoniul ştiinţific internaţional al întregului eon istoric ce ne stă în faţă (T. Kamei, 1980). Cele aproape 50 de volume ale operei sale, precum şi miile de pagini de exegeză care i-au fost dedicate, pînă în acest moment, ne îngăduie să putem întrezări, de pe acum, în profilul acestui savant român, pe adevăratul întemeietor al disciplinei centrale a umanioarelor şi, în acelaşi timp, pe cel care pune, prin aceasta, în sensul cel mai riguros, bazele conceptuale ale ştiinţelor culturii în general. Acest profund şi grav adevăr este însuşit, deja, din diverse unghiuri, de un număr considerabil de gînditori, din Germania pînă în America Latină şi din Spania pînă în Extremul Orient1 . Un străvechi adagiu ne aminteşte, însă, că nimeni nu este profet în ţara lui, aşa încît îmi voi îngădui să invoc, cu acest prilej, doar cea dintîi dintre raţiunile decisive care m-au condus, pe făgaşul cel mai neaşteptat cu putinţă (la una dintre marile universităţi americane, între anii 1981–1985), spre zările acestui adevăr definitiv împărtăşit. În termenii cei mai simpli, raţiunea primordială la care mă voi referi extrem de schematic, aici, izvorăşte din convingerea dobîndită, încă de atunci, că marele savant de la Tübingen este cel care a elaborat, în mod sistematic, însuşi fundamentul preliminar şi/sau cadrul epistemologic al ştiinţei nucleare a culturii pe care o numim, astăzi, lingvistica integrală, deschizînd, prin aceasta, drumul reconstrucţiei conceptuale a întregului cîmp al disciplinelor „umane“.
Acest parametru cardinal reprezintă, fără îndoială, aspectul cel mai redutabil, mai dificil de cuprins şi de evaluat, din întreaga sa operă ştiinţifică, dar el constituie, în acelaşi timp, din ughiul în care mă situez acum, elementul cel mai important şi mai hotărîtor, care determină, în ultimă instanţă, sensul profund şi autentic al întregului demers instaurator coşerian. Pentru a putea străbate acest demers pe prundul lui originar, trebuie pornit de la faptul istoric elementar că Eugeniu Coşeriu s-a găsit, la începutul destinului său singular, confruntat cu o exigenţă de excepţională gravitate, pe care a formulat-o, poate, cel mai acut, unul din marii gînditori ai acestui secol, Ernst Cassirer, în Logica ştiinţelor umane, anume: „principiile ştiinţelor autonomenu pot fidedusesauîmprumutate“ direct din disciplina filozofică a epistemologiei, ci ele trebuie fie rezultatulmuncii de descoperire şi stabilireîn chiarprocesul de întemeierea disciplinei respective [(12, 64)]. Tînărul lingvist, refugiat din calea vicisitudinilor istoriei din România şi format la marile universităţi ale Italiei, a ajuns, foarte de timpuriu, la intuiţia fundamentală sau, dacă doriţi, la revelaţia că – în pofida „strălucirii“ pe care şi-o dobîndeşte în constelaţia ştiinţifică a epocii, din raţiuni în primul rînd metodologice – lingvistica nu îşi avea asigurate, încă, adevăratele fundamente teoretice, care să-i îngăduie să definească „natura obiectului său“ şi totodată „exigenţele cunoaşterii ştiinţifice“ impuse de acesta, aşa încît disciplina în cauză era, în realitate, foarte departe de a putea constitui „ştiinţa pilot“ a antropologiei, aşa cum o proclamase, pripit, încă în 1945, un savant de talia lui Claude Lévi-Strauss. Eugeniu Coşeriu a înţeles, în acelaşi timp, pe deplin, că sarcina enormă a procesului de întemeiere teoretică imperios necesar acestei discipline nu putea fi lăsată pe seama filozofilor, aşa cum mai pretind şi astăzi, cei mai mulţi dintre lingvişti (vezi, de ex., dezbaterea din [31]), ci revenea şi revine, ca obligaţie de principiu, constitutivă – oricît de „repugnantă“ li s-ar părea exclusiviştilor „pur practicieni“ – ştiinţei lingvistice ca atare. Încă în Italia fiind, tînărul şi genialul nostru compatriot şi-a dat seama de imensa dificultate şi complexitate a muncii de „descoperire şi stabilire“ a presupoziţiilor; implicaţiilor şi consecinţelor teoretice fundamentale ale disciplinei sale, – muncă pe care cel chemat s-o îndeplinească trebuia s-o exercite nu în şi din interiorul, dar în lumina şi din unghiul disciplinei filozofice a epistemologiei. Iar această muncă trebuia împlinită pe terenul cercetării lingvistice şi în acord cu o aproximare preliminară, esenţial intuitivă, a naturii fenomenului concret supus activităţii investigaţionale. Beneficiind şi de cea mai solidă formaţie filozofică pe care şi-a dobîndit-o un lingvist în întreaga eră post-humboldtiană (consfinţită începînd cu doctoratul la unul din cei mai profunzi gînditori ai veacului, Antonio Banfi), Eugeniu Coşeriu s-a încumetat, încă din primul deceniu al activităţii sale, cînd a fondat şcoala lingvistică latino-americană de la Montevideo, pe calea unei investigaţii menite nu doar să rezolve diverse aspecte particulare ale lingvisticii timpului, în multiplele ei domenii şi sfere constituite ca atare, ci pe un traseu mult mai adînc şi mai temerar, care ţintea, în ultimă instanţă, însăşi descoperirea conştiinţei de sine a acestei discipline, în acord cu o „viziune coerentă şi unitară, asupra limbajului ca activitate creatoare“, pe care şi-a cîştigat-o încă în anii formaţiei sale italiene2 .
Întreaga dezvoltare, pe plan mondial, a acestui spaţiu disciplinar în ultima jumătate de secol a confirmat, întru totul, nu numai legitimitatea, ci şi sensul cu adevărat istoric al acestei decizii aurorale, precum şi al parcursului de ansamblu urmat consecvent de savantul român pe acest drum deschizător de lumi. Ştiinţele umane nu numai că nu s-au (re)întemeiat sistematic pe fundamentul lingvisticii saussurian-jakobsoniene, cum prevestea preconizata „antropologie structurală“, ci au fost nevoite să se confrunte, înainte de toate, pe tot parcursul acestei perioade, cu ceea ce s-a numit, pe bună dreptate, marea „criză fondaţională“ a disciplinei lingvistice, în primul rînd, în ipostaza ei structuralistă, saussuriană şi bloomfieldiană3 . Pe acest fundal de ansamblu, cum foarte bine se ştie, numai doi (dar, într-adevăr, cei mai mari) lingvişti ai întregii noastre epoci – mai întîi Eugeniu Coşeriu şi, apoi, Noam Chomsky – şi-au asumat, pe deplin şi pînă la capăt, obiectivul imens al elaborării sistematice a fundamentelor teoretice, inclusiv a cadrului epistemologic al disciplinei lor. Nu este acesta locul şi nici momentul unei confruntări aprofundate şi riguroase a celor două mari soluţii fondatoare, propuse în Programul coşerian al Lingvisticii Integrale – pe de o parte şi, respectiv, în (încă!) „the «Generative Enterprize»“ – pe de altă parte4 . Ceea ce se poate observa, însă, înaintea oricărei alte aproximări, este faptul că, în pofida unor puncte de pornire similare, cele două întemeieri globale s-au dezvoltat, în esenţă, în direcţii radical diferite. Aşa cum se va evidenţia pe parcurs, soluţia elaborată de savantul român se va dovedi singura care urmăreşte şi realizează, în mod ferm şi coerent, o fundamentare de principiu a lingvisticii ca ştiinţă a culturii, într-un cadru epistemologic „ospitalier“ pentru natura semantic creatoare a limbajului şi care asigură în acelaşi timp, integrarea, pe o bază comună, a tuturor ştiinţelor congenere, în specificitatea lor ireductibilă.
Temeiurile edificiului epistemologic elaborat de lingvistul nostru pot fi descoperite încă din prima etapă a conturării Programului Lingvisticii Integrale –, etapă care cuprinde deceniul sud-american, precum şi activitatea dintr-o primă perioadă din cadrul Şcolii de la Tübingen (cu aproximaţie, pînă spre mijlocul anilor ’70).5  Demersul savantului român va fi dezvoltat şi aprofundat, ulterior, în întreaga sa carieră ştiinţifică, dar obiectivele lui fundamentale rămîn, în esenţă, aceleaşi şi ele pot fi distinse cu claritate chiar pornind din acest prim moment: (1) să legitimeze, pe deplin, necesitatea procesului de reîntemeiere teoretică şi sistematică a lingvisticii în raport cu specificul naturii obiectului propriu; (2) să demonstreze, prin explorarea în profunzime – aş spune, în principiu, exhaustivă – a unei zone problematice centrale şi cruciale a studiului limbii, că acest proces impune recursul la un fundament teoretic diferit de cel implicat în mod tacit sau adoptat direct din epistemologia ştiinţelor naturii, sub influenţa curentelor pozitiviste şi neopozitiviste; (3) să propună o circumscriere de ansamblu, istorică şi teoretică, a cadrului epistemologic adecvat lingvisticii şi ştiinţelor culturii în general.
1. Necesitatea legitimării epistemologice explicite i-a fost impusă lingvistului nostru de faptul primar al confruntării permanente cu un fond de prejudecăţi, de confuzii şi de neînţelegeri adînc înrădăcinate în istoricul disciplinei şi pregnant dominante în epocă. Cea mai redutabilă dintre acestea era, fără îndoială, prejudecata – despre care va nota, în 1981, că „mai persistă, în parte, şi în zilele noastre“ ([23, 79]) – conform căreia „lingvistica ştiinţifică“ sau „studiul modern al limbajului“ reuşise deja să se constituie în disciplină pe deplin „legitimă“ şi „autonomă“, independent deorice filozofie“, i. e. independent de orice temei teoretic şi/sau de orice presupoziţie epistemologică. Atît în ipostaza ei istorică, din secolul al XIX-lea, cît mai ales în constituirea ei ca disciplină descriptivă sincronică, structurală, „lingvistica modernă“ s-ar fi întemeiat, aşadar, ca ştiinţă pur empirică“, prin simpla „unitate a metodei“ sau a „punctului de vedere“, care ar fi permis „determinarea unui cîmp omogen de fapte“ şi delimitarea, consecventă, a unui „obiect empiric“ diferit de „facultatea“ pe care o „slujeşte“6 .
Fără să angajeze o dezbatere sistematică, în plan metateoretic, a acestui tip de „ştiinţă empirică“, Eugeniu Coşeriu adoptă, din capul locului, o atitudine critică esenţial husserliană, demonstrînd zdrobitor – începînd cu studiile adunate în Teoría del linguaje y lingüística general ([15]) – că lingvistica „modernă“ presupusă „pur empirică“ este, în realitate, impregnată depremise constitutive“ şi, mai mult, de o „viziune“ (i. e., o „filozofie“) implicită, care îi predetermină şi, în ultimă analiză, îi subminează în întregime demersul metodic. Demontarea sistematică a acestei viziuni implicite şi a presupoziţiilor ei constitutive se realizează, mai întîi, în aceste prime studii, cu predilecţie în ce priveşte lingvistica „structuralistă“ europeană de sorginte saussuriană şi versiunea „fizicistă“ americană, puternic metodologizată, a „bloomfieldismului“, dar ea se exercită ulterior în mod permanent şi pe aproape întregul cîmp al „lingvisticii moderne“. Exemplaritatea şi încă deplina actualitate a acestor examinări critice constă tocmai în faptul că ele probează, fără putinţă de tăgadă, modul în care demersurile lingvistice atît de coerent articulate metodologic, au fost infiltrate, în chiar conceptele lor „operaţionale“ centrale, de presupoziţii implicite de natură pozitivistă, asimilate, fie direct (dar tacit!) din atmosfera globală a unei „ideologii“ dominante în epocă, fie din premisele epistemologice constitutive ale unor discipline acceptate (iarăşi tacit!) ca supraordonate lingvisticii, cum ar fi, bunăoară, sociologia durkheimiană sau psihologia behavioristă ([15, în sp. 11–113 şi 132–146]). Să observăm, aici, în treacăt, că demolarea coşeriană a bloomfieldismului are loc în 1954, cu o jumătate de deceniu înaintea iniţierii „cruciadei“ chomskyene, prin celebra diatribă anti-skinneriană, şi că ea este, într-un sens, mult mai radicală decît cea a savantului american, întrucît critica sa vizează, în ultimă instanţă, nu atît imposibilitatea abordării satisfăcătoare, în cadrul bloomfieldian, a unor „fapte determinate“, în speţă în perspectiva „creativităţii“ sintactice, cît însăşi „reducţia“ dimensiunii esenţiale a semnificatului, prin care se denaturează obiectul propriu şi se distruge chiar punctul de pornire, i. e. „cunoaşterea originară“, care furnizează „fundamentul“ ştiinţei limbajului ([15, 142]).
Lovitura de graţie împotriva iluziei „purităţii empirice“ va fi dată, foarte de timpuriu, o dată cu capodopera Sincronie, diacronie şi istorie, din 1958 ([16]), care demonstrează, în ansamblul ei, că presupusa „autonomie“ sau „independenţă“ a lingvisticii faţă de „orice «filozofie»“ şi/sau faţă de orice premisă constitutivă ori presupoziţie epistemologică reprezintă, în realitate, o himeră provenită dintr-un „vis pozitivist“, fiind, în cazul particular al acestei discipline, o exigenţă, în principiu, „ extrem de naivă“ şi, în fapt, „imposibilă“ (iar „a o pretinde este în sine însăşi un contrasens“ – [16, 199]). Fără a mă opri mai mult asupra acestui punct, mi se pare că, prin apariţia acestei cărţi, pretenţia exclusivismului „empiric“ a fost îngropată definitiv pentru ştiinţa lingvisticii, legitimîndu-se, în acelaşi timp, în mod deplin, pentru prima oară de la marele proiect antropologic humboldian, statutul acestei discipline ca ştiinţă de tip epistemic, care impune, în mod necesar şi constitutiv, fundamentarea ei de principiu proprie şi elaborarea cadrului ei disciplinar particular.
2. Fundamentul teoretic preliminar apare definit, cu strălucire, pentru întîia oară, în liniile lui esenţiale, în aceeaşi Sincronie, diacronie şi istorie, care trebuie considerată, fără îndoială, şi din acest unghi, ca o capodoperă nu numai a lingvisticii coşeriene, ci şi a ştiinţelor umane ale secolului, în general. Savantul român abordează, în această magnifică investigaţie monografică, o problemă cu adevărat cardinală atît pentru lingvistică, cît şi pentru celelalte discipline culturale contemporane, anume aceea a „reintegrării şi istoriei“ sau, altfel spus, a „modului în care să fie integrate esenţa şi devenirea faptelor într-o viziune unică şi unitară“ ([16, III.3.3.]). Este important să observăm, iarăşi, că soluţionarea acestei probleme se realizează nu într-un spaţiu filozofic din afara lingvisticii, ci în interiorul disciplinei sau, mai precis, la temeliile ei, – mai exact prin intermediul rezolvării chestiunii cruciale a aporiei schimbării lingvistice, la care se ajunsese prin ecloziunea abordării sincronic-structurale. Nu insist, aici, asupra modului particular în care a fost rezolvată această „aporie“ – şi care a devenit celebru în întreaga lingvistică mondială, intrînd, de mult, pînă şi în manualele noastre şcolare – şi nici nu mă opresc asupra largului evantai de investigaţii lingvistice care au fost declanşate sau generate, pe plan mondial, de această rezolvare7 . Esenţial mi se pare, în schimb, să insist, în acest context, asupra cadrului conceptual mult mai cuprinzător şi mai profund, care se construieşte, în filigran, pe fundalul explorării acestei probleme: Eugeniu Coşeriu demonstrează, în fapt, că problema nu se poate rezolva, decît renunţînd la genul de ştiinţă care i-a dat naştere şi instaurînd un nou temei epistemologic pentru întreaga disciplină, adecvat specificului limbii şi domeniului cultural în toată cuprinderea lui.
Cum va sublinia, în 1991, un eminent lingvist şi poetician american, Michael Shapiro, „straniul impas“ în care ajunseseră lingvistica şi umanioarele acestui secol, în confruntarea şi problematica „schimbării“, provine, în ultimă instanţă, din asumarea implicită (sau, uneori, chiar explicită) a modului de explicare deductiv-nomologic, nomic sau nomotetic, legitimat pentru ştiinţele fizice de curentele epistemologice neopozitiviste (pornind de la Karl Popper ori Carl G. Hempel) şi fundamentat pe un concept al „legilor deterministe“, corelat cu exigenţa „puterii predictive“ a explicaţiei ştiinţifice în general. Explorarea coşeriană, de unică profunzime, a „schimbării lingvistice“ revelează, cum observă cu acuitate profesorul american, tocmai punctul focal în care un asemenea concept explicativ eşuează – nu numai pentru studiul limbajului, ci şi pentru domeniul „minţii şi al istoriei“ în ansamblul lui –, domeniu care impune un concept esenţial diferit de „legi“ („schimbătoare“, „supuse dezvoltării“) şi un mod de explicaţie lipsit de dimensiunea predicativităţii. Cartea lui E. Coşeriu apărută în spaniolă, mai întîi în 1958 (şi tradusă după aproape 40 de ani şi în română [23]) reprezintă, în această interpretare, „piatra de temelie“ a unui vast efort de construcţie epistemologică a acestui întreg domeniu disciplinar. Investigaţia coşeriană furnizează, în fapt, un nou fundament explicativ, adecvat lingvisticii şi ştiinţelor „minţii şi istoriei“, care se defineşte, în primul rînd, tocmai prin situarea obiectului specific al acestor discipline „în domeniul intenţionalităţii şi nu în domeniul (deductiv-nomologic) al cauzalităţii“ ([43, 4]). Merită a fi accentuat, în acest context, că ilustrul profesor de la Brown University nu ezită să îl considere pe savantul român drept „figura majoră“ în procesul mondial de (re)întemeiere a acestor discipline ca ştiinţe „chintesenţial gonice“ şi să deplîngă falsul, dar formidabilul „baraj“ ridicat ulterior, în calea acestui proces de către orientarea generativă americană, ajunsă dominantă, dar care optează deschis pentru curentele neopozitiviste incriminate, situîndu-se pe o poziţie funciar ostilă oricărei abordări „nonreducţioniste, nonpozitiviste, hermeneutice“, şi încercînd să izoleze şi să baricadeze studiul limbajului, în mod cu totul anacronic, în interiorul unor presupoziţii „carteziene“ şi „newtoniene“ ([43, 4–5])8 .
3. Noul cadru epistemologic al lingvisticii ca ştiinţă a culturii apare conturat, pentru prima oară, pe această bază, în ansamblul coordonatelor lui principale, încă în contextul primului deceniu al întemeierii noii „şcoli lingvistice“ de la Tübingen. În acest context, cele mai semnificative contribuţii coşeriene, din unghiul vizat aici, se înscriu, pe de o parte, în cele două volume/cursuri de reconstrucţie a gîndirii lingvistice europene, din 1969 şi 1972 ([17]; [19]), iar, pe de altă parte, în cele două lucrări similare consacrate „posibilităţilor şi limitelor“ unei abordări generative în lingvistică ([18]; [20]). Într-o apreciere sintetică, se poate afirma că aceste investigaţii întregesc, de fapt, prin rezultatele lor cele mai importante, Programul Lingvisticii Integrale prefigurat în deceniul anterior, în primul rînd prin integrarea, pe fundamentul deja asigurat, a unei perspective de ansamblu riguroase asupra devenirii istorice a disciplinei şi, în al doilea rînd, prin confruntarea directă, pe acest fundal, cu soluţia alternativă chomskyană, care se impunea, în mod exploziv, în afara spaţiului ei „originar“9 . Toate masivele contribuţii coşeriene ulterioare în acest domeniu nu fac decît să consolideze şi să dezvolte sistematic premisele conceptuale articulate, deja, în această perioadă (de pînă la apariţia culegerii Omul şi limbajul său, din 1977 [21]).
Am subliniat, cu alt prilej, că exegeza istoriei gîndirii lingvistice nu înseamnă, pentru E. Coşeriu, – cum s-a putut şi se mai poate crede – o întreprindere adiţională, auxiliară, chiar extravagantă (menită, eventual, ca în cazul chomskyan, unei simple identificări de „antecesori“), ci reprezintă o componentă internă, constitutivă, a însuşi procesului de elaborare a propriei poziţii (conform unui cunoscut principiu hegelian, reluat în concepţia lui A. Banfi, după care orice gîndire este obligată „să-şi refacă propria istorie, pentru a se clarifica şi justifica în ea“ – [4, 36]. Imensul efort hermeneutic din scrierile coşeriene de această natură – continuat, aprofundat şi amplificat pe parcursul întregii sale vieţi (v., în sp. [26]; [27]; [28] ş. a.) – reuşeşte să realizeze, astfel, înainte de toate, o recuperare, în perspectiva întemeierii ştiinţifice a lingvisticii, a spiritului dominant al unui demers în sensul cel mai larg fenomenolologic, i.e. fidel „faptelor“ vorbirii ca activitate de natură simbolică. Traseul acestei recuperări este cel care duce, în principal, de la abordarea aristotelică a logosului semantic pînă la filozofia hegeliană a limbajului, fiind reîntemeiat sistematic, la începutul secolului nostru, în epistemologia husserliană. În raport cu acest traseu axialfenomenologic“, atît abordarea raţionalistă carteziană – în care şi-a căutat premisele istorice soluţia generativă –, cît şi abordarea opusă, de sorginte empiricistă, în care sperau să poată amorsa temeiurile ştiinţei lingvistice moderne unii din oponenţii lui N. Chomsky (v., de ex., [1] ş. a.) se dovedesc a constitui platforme epistemologice esenţial reducţioniste.
Individualitatea aportului reconstructiv coşerian se profilează, însă, cum bine s-a observat, de cei mai avizaţi exegeţi, prin asumarea, în interiorul demersului global fenomenologic, a unui parcurs nuclear hermeneutic, reconstituit, în perspectiva lui istorică, pornind de la anticiparea lui Vico, prin intermediul sintezei kantiene (ce rezolvă, depăşind, falsa alternativă: raţionalism sau empirism), şi care se întemeiază definitiv în filozofia lingvistică humboldtiană. Opera celui care a fost considerat, pe bună dreptate adevăratul fondator al noului umanism european (v. [12, 23]) se dovedeşte a fi, în demersul coşerian, placa turnantă pentru întreaga istorie a gîndirii lingvistice şi, în acelaşi timp, platforma de lansare pentru întregul său program de reconstrucţie din temelii a ştiinţei lingvistice. „Revoluţia“ integralistă înseamnă, în fapt, înainte de toate, în sens etimologic, o reîntoarcere la proiectul hermeneutic-antropologic humboldtian şi o fundamentare deplină a lingvisticii ca ştiinţă autonomă pe temeiurile reconstruite ale acestei platforme. Cum recunoaşte, în mod repetat, şi cum relevă, apoi, mai ales doi dintre cei mai străluciţi discipoli ai săi, J. Trabant ([45]) şi D. Di Cesare ([29]; [30]), marele maestru de la Tübingen îşi asumase, încă din primul moment, din geniala gîndire humboldtiană, însuşi principiul arhimedic al întregii sale construcţii conceptuale: aproximarea preliminară a esenţei limbajului ca activitate de creaţie spirituală primordială, enérgeia – şi edificarea, pe această bază, a ştiinţei centrale a culturii, conform temeiului hermeneutic al „recunoaşterii“ sau „înţelegerii“, i. e. al transpunerii în plan reflexiv, a ceea ce omul „cunoaşte“ (i. e. „stăpîneşte“) intuitiv în activitatea sa spontană de vorbire. Acest principiu este recuperat de E. Coşeriu nu doar în perspectiva situării istorice a premiselor aportului propriu – ce va fi sprijinită, apoi, pe valorizarea unui parcurs de două secole europene în direcţia constituirii „ştiinţelor spiritului“ (Geisteswissenschaften) –, ci principiul humboldtian devine, în fapt, însuşi nucleul generativ (în sensul său originar!) al elaborării sistematice a întregii doctrine lingvistice integrale10.
Confruntarea acestui proiect cu demersul chomskyan, în extraordinară expansiune internaţională în anii ’70, ne apare, astăzi, într-o cu totul altă lumină decît a putut apărea, ca viziune de ansamblu, în acel moment. Cele două volume/cursuri coşeriene (la care trebuie adăugată cartea din 1978 [22]) au avut, în epocă, un ecou mai degrabă stingher, dar impactul lor de principiu, în primul rînd din unghi epistemologic, se dovedeşte, în perspectiva timpului, cu totul salutar şi, în cele din urmă, hotărîtor. Sintetizînd într-o singură frază această confruntare istorică, profesorul de la Tübingen demonstrează categoric că „teoria epistemologică“ pe care se bazează Noam Chomsky – şi care urmăreşte să refacă „unitatea ştiinţei“ şi să „umple prăpastia dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele spirituale“ (considerată ca o „bifurcare sinucigaşă“) – nu reprezintă, în fond, decît revenirea la o „veche eroare“, i. e. la o „concepţie tipic pozitivistă a ştiinţei“, al cărei preţ, cu totul inacceptabil, îl constituie, în fapt, o „falsificare“ a însuşi caracterului propriu al activităţii creatoare şi o reîntoarcere a lingvisticii pe tărîmul ştiinţelor naturii. Tot ce au putut invoca, ulterior, Chomsky şi adepţii săi în sprijinul adoptării aşa-numitului „stil galilean“ din ştiinţele naturii la baza lingvisticii nu poate trece, nici pe departe, peste argumentele zdrobitoare, încă de atunci, de savantul român. Evitînd, aici, orice imensiune în dimensiunea tehnică a acestei dispute, să amintim, doar, că celebrul sintactician american nu întreprinde un examen aprofundat al „ştiinţelor spiritului“ decît într-o confruntare sumară cu „linia vichiană“ (care îl vizează, implicit, şi pe Coşeriu), şi retranşîndu-se deschis, el însuşi, pe o poziţie cu adevărat sinucigaşă, conform căreia ceea ce vizează ştiinţa lingvistică nu este, în ultimă instanţă, activitatea de vorbire ca atare, ci ceea ce savantul de la M.I.T. numeşte „the basic roots of human nature“, „rădăcini“ înscrise în „codul genetic al speciei“ şi care constituie, în raport, substratul biologic al limbajului (v. [13, 9–11, 80, 24–242] ş. a.). fără a mai comenta, în vreun fel, această poziţie şi dezvoltările ei ulterioare11, să amintim, doar, că ea a ajuns să fie abandonată şi respinsă radical, începînd cu anii ’80, tocmai în spiritul verdictului coşerian, chiar de unii dintre cei mai proeminenţi susţinători ai „chomskysmului“12. Astfel încît se poate afirma, fără nici o ezitare, că temeiul epistemologic avansat de Coşeriu se impune practic, la începutul acestui nou secol şi mileniu, drept singurul suport legitim pentru studierea limbajului ca formă primară a activităţilor culturale umane.
Cele trei coordonate majore, trasate în liniile cele mai simple, aici, delimitează cadrul general în interiorul căruia se înscrie aportul esenţial al savantului român în întemeierea teoretică a lingvisticii ca ştiinţă a culturii. Acest aport se cristalizează într-un corpus de principii fundamentale, elaborat sistematic în El hombre y su lenguaje ([21]), în splendidele Lecţii de lingvistică generală, din 1981, traduse, acum, şi în română, de Eugenia Bojoga [23]) şi, mai ales, într-o serie de lucrări mai recente, care ar putea fi adunate laolaltă sub titlul Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii (v., în sp., [25]). O interpretare comprehensivă a acestui corpus de principii nu poate fi încercată, însă, în momentul de faţă. Ea rămîne, ca să parafrazăm o celebră expresie a Maestrului însuşi, „sarcina prezentului şi a viitorului“ [23, 80]). Se cuvine a fi menţionat, totuşi, că procesul de exegeză a acestor principii a fost deja iniţiat şi trebuie să consemnăm, în acest context, volumul monografic al lingvistului şi filozofului spaniol José Maria Bernardo, care propune o caracterizare cuprinzătoare a „modelului ştiinţifico-epistemologic“ elaborat de savantul român ([5]). Adoptînd ca punct focal cunoscute „principii fundamentale“ formulate în Lecţii, autorul spaniol avansează o primă încadrare globală şi sistematică a aportului coşerian, în care recunoaşte, categoric, „construcţia“ unei „paradigme epistemologice antipozitiviste“ în lingvistică sau, mai simplu spus, „construcţia lingvisticii“ înseşi, o dată cu bazele ştiinţelor culturii.
Cum semnalam de la bun început, prefigurarea acestui cadru general în care se situează opera lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu nu poate să aspire, de bună seamă, decît la realizarea unui prim pas în efortul de evaluare şi valorizare a aportului său ştiinţific inegalabil. Împărtăşesc, însă, convingerea că acest prim pas este unul absolut necesar pentru a putea deschide accesul spre sensul profund şi autentic al creaţiei sale ştiinţifice. Numai pornind de aici vom putea înţelege adevăratele zări între care are loc acea „mutaţie radicală a perspectivei“ în raport cu întreaga lingvistică anterioară, pe care Eugeniu Coşeriu o declanşase încă în 1956 şi o va recunoaşte explicit, în 1988 [24], ca definind însăşi esenţa demersului său întemeiat. Iar numai asumîndu-ne această mutaţie, care pune în centrul investigaţiei activitatea de vorbire şi nu limbile ca atare, se va putea recepta, apoi, în spiritul său şi/sau „competenţă lingvistică“, în conţinutul conceptual profund original pe care îl acordă acestor termeni profesorul de la Tübingen13. Cum observa cu pătrundere şi Donatela Di Cesare ([29, 11]), numai pornind de la această definire a naturii limbajului ca obiect al lingvisticii integrale se poate ajunge, în mod legitim, şi la individualizarea celor trei planuri de manifestare a „competenţei“ sau, adaug eu, se poate aprecia, la justa lui valoare, aportul conceptual şi tehnic decisiv al savantului nostru la organizarea internă, pe planuri şi subdomenii, a lingvisticii integrale în ansamblul ei. Contribuţiile sale oricît de numeroase şi substanţiale în domeniul investigaţional şi metodologic, din cele mai diverse zone problematice ale disciplinei lingvistice, îşi vor putea dobîndi întreaga semnificaţie numai la capătul unui asemenea drum. În sfîrşit, numai de pe tărîmul liminar al globalizării acestui întreg şi imens parcurs se vor putea întrezări, în cele din urmă, şi şansele – pentru moment incalculabile! – pe care disciplina ştiinţifică astfel fundamentată le oferă pentru promovarea unei abordări, în acelaşi spirit şi pe aceeaşi bază, dincolo de zările proprii ale lingvisticii integrale, spre tărîmurile unei semantici istoric-culturale sau ale unei vaste poetici a culturii14.
 
Note
1 Să semnalăm, aici, şi faptul că, în cel dintîi volum care îi este dedicat, în cea mai mare parte, în Franţa, C. Laplace apreciază opera coşeriană ca furnizînd „cea mai pertinentă [teorie lingvistică] dintre toate cîte au fost elaborate pînă astăzi“ şi realizînd o „formidabilă răsturnare a valorilor“ în raport cu principalele puncte de reper ale secolului încheiat (Saussure şi Chomsky), echivalentă cu o adevărată „«revoluţie copernicană» a lingvisticii“ ([40, p. 180]). Întîrzierea relativă a pătrunderii acestei „revoluţii“ în spaţiul cultural francez – cu excepţia străpungerii, în ultimul deceniu, a semanticii sale structurale – s-ar putea datora, cred, între altele, şi puternicei „eredităţi“ structuraliste şi poststructuraliste, în acest context, dar existarea în asumarea ansamblului doctrinar coşerian va putea fi, cred, suspendată prin apariţia, în traducere, franceză, chiar în acest an, a uneia din cărţile capitale ale acestei doctrine (i. e. [21]). Pentru situaţia din lingvistica nord-americană, v. infra, precum şi notele 8, 12.
2 Pentru constituirea acestei „viziuni“, ca punct de pornire din care s-a putut dezvolta întreaga sa concepţie asupra limbajului, vezi [7, 1, 4–5].
3 Între cele mai penetrante analize ale acestei crize, o consemnez, aici, pe cea propusă în Marea Britanie, prin volumele lui Roy Harris (v., de ex., [33]).
4 O asemenea confruntare sistematică, de ansamblu, nu ştiu să existe, pînă în prezent, în literatura de specialitate, pentru că volumul din 1982 al lui V. Sánchez de Zavala [42] ratează, din păcate, tocmai „opoziţia“ radicală de „caracter epistemologic“, ceea ce subminează, în consecinţă, întreaga investigare. Elemente disparate sînt semnalate, mai ales în lucrări din Germania şi Spania (v., de ex., [47], [5] ş. a.) dar şi din S.U.A. (v., de ex., infra, [43]).
5 Delimitarea unor secvenţe istorice, în constituirea doctrinei „integrale“, întîmpină, fireşte mari dificultăţi, operaţia este, totuşi posibilă şi necesară în plan exegetic, în măsura în care ea poate surprinde o progresie certă în „articularea sensului global“ a operei, prin dezvoltarea, aprofundarea şi accentuarea diferită a unor aspecte, într-o dinamică de ansamblu a „devenirii“ doctrinare. Segmentarea propusă, aici, se referă exclusiv la aspectul/nivelul întemeierii epistemologice şi are mai mult o valoare orientativă generală (vezi, însă, infra, nota 9).
6 Această poziţie apare ilustrată prototipic într-un foarte cunoscut „eseu“ al lui Toma Pavel [41].
7 Dintr-o panoramă a acestor consecinţe şi reverberaţii, nu pot lipsi volumele lui R. Windisch [48]; E. Iktonen [35]; pentru imensul spaţiu al fostei U.R.S.S., vezi prezentarea panoramică de Eugenia Bojoga [6]; consecinţe semnificative în Spania şi în America Latină, dar şi ecouri „seismice“ în S.U.A. (vezi, infra şi nota 8).
8 Am tratat critic abordarea diferită a problemei „teleologiei“ pe care o adoptă M. Shapiro, într-un text prezentat la Colocviile internaţionaleLingvistici coşeriene“, organizate la Universitatea Ovidius din Constanţa (iulie, 1997).
9 Una din cele mai grave erori săvîrşite în exegeza operei coşeriene mi se pare a fi, tocmai, proclamarea unei pretinse „sciziuni“ sau „rupturi de adîncime“, care ar exista între etapa sud-americană şi cea inaugurată în Germania (cînd E. Coşeriu s-ar „reîntoarece“, sub presiunea noului mediu academic, la temeiurile, anterior depăşite, ale „structuralismului“). De această eroare se face vinovat, în primul rînd, Sánchez de Zavala [42], dar ea este întreţinută şi de confuzia, mult mai larg răspîndită, între cele două tipuri de orientări „structurale“ (de sorginte saussuriană şi, respectiv, humboldtiană): cum a subliniat, în repetate rînduri profesorul nostru, lingvistica integrală preia „motive saussuriene“, în speţă în semantica structurală idiomatică, dar le „reinterpretează“ în spirit humboldtian.
10 În vasta sa panoramă a istoriei lingvisticii, Hans Arens se întreba, cu scepticism, care a fost impactul real al concepţiei lui Wilhelm von Humboldt în întreaga dezvoltare ulterioară a lingvisticii moderne [3, II, 275]. Răspunsul la această întrebare îl găsim, după convingerea mea, în ansamblul operei lui E. Coşeriu (nu doar în [27] şi în celelalte titluri selectate aici).
11 Să amintim, doar, că respingerea întemeierii lingvisticii ca ştiinţă a culturii se bazează, la N. Chomsky, pe atitudinea sa filozofic sceptică cu privire la „principiul accesibilităţii produselor minţii“ în general şi pe verdictul său ezitant, dar profund nedrept, care vizează tocmai temeiul hermeneutic al lingvisticii integrale: „Studiul limbii mi se pare să sugereze că acesta [principiul accesibilităţii conţinuturilor minţii] ar trebui abandonat chiar ca punct de plecare“ ([13, 244]; [14, passim] etc.). Pentru şansele şi limitele „stilului galilean“, vezi şi [10, 1–50].
12 Merită să fie consemnată, aici, resituarea explicită, în acest sens, pe poziţiile unei „abordări fenomenologice“ (în sensul coşerian) a celui mai important promotor al generativismului chomskyan pe Continentul European (vezi mărturisirea lui N. Ruwet, în dezbaterea din [31, 121 şi urm.]) şi, pe de altă parte, progresul internaţional viguros, din ultimele două decenii, al curentului „antichomskyan“ şi „antiformalist“ al cognitivismului de „generaţia a II-a“, de tip lakoffian, care se situează pe o platformă fenomenologică şi hermeneutică, în principiu, apropiată de cadrul epistemologic integralist (vezi [39, 89] şi în sp., [36], 175–176).
13 Între exegezele de mare amploare asupra acestor concepte centrale trebuie menţionate, pe lîngă volumele realizate în Germania – şi, în primul rînd, în „şcoala“ de la Tübingen –, cărţi ca [46], precum şi seria de lucrări iniţiate în cadrul Centrului de studii integraliste din Cluj-Napoca (vezi [44] ş. a.).
14 Vezi, în acest sens, şi încercările mele de a relua, în spirit integralist, contribuţiile de „semantică şi istorie a culturii“ din marea tradiţie a „şcolii lingvistice clujene“ [8], sau de a răzbate, prin hotarele sensului definit coşerian, în orizontul metaforicii blagiene a culturii [9].
 
Referinţe bibliografice
1. Aarsleff, Hans, From Locke to Saussure. Essays on the Study of Language and Intellectual History. – Minneapolis, 1982.
2. Albrecht, J. (Hrsg.), Energeia und ergon. SprachliheSprachgeschichteSprachtypologie, 3 vol. – Tübingen. 1986.
3. Arens, Hans, Sprachwissenschaft. Der Gang ihrer Entwicklung von der Antike bis zur Gegenwart. – München, 1969.
4. Banfi, Antonio, Principi di una teoria della ragione. – Roma, 1967.
5. Bernardo, Jose Maria, La construcción de la lingüística. Un debate epistemológico. – Valencia, 1995.
6. Bojoga, Eugenia, Receptarea operei lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S. – Cluj-Napoca, 1999.
7. Borcilă, Mircea, Eugenio Coseriu şi orizonturile lingvisticii // „Echinox“, 1988, nr. 5, p. 1, 4–5.
8. Borcilă, Mircea. Noua cale a lingvisticii istorice româneşti // Limba română, Chişinău, 1995, nr. 5, p. 38–45.
9. Borcilă, Mircea, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii // Revistă de filozofie, 1997, XLIV, nr. 1–2, p. 147–163.
10. Botha, R. P., On «the Galilean Style» of linguistic inquigin. – „Lingua“, 1982, p. 1–50.
11. Bouveresse, J., Hermeneutique et linguistique. – Combas, 1991.
12. Cassirer, Ernst, The Logic of the Humanities. – New Haven, 1942/1961.
13. Chomsky, Noam, Rules and Representations. – New York, 1980.
14. Chomsky, Noam, Knowledge of Language: Its Nature, Origin, and Use. – New York, 1986.
15. Coseriu, Eugenio, Teoría del lenguaje y lingüística general. – Madrid, 1963/1967.
16. Coşeriu, Eugeniu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, trad. Nicolae Saramandu. – Bucureşti, 1958/1997.
17. Coseriu, Eugenio, Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gergenwart. Eine Übersicht (Teil I: Von der Antike bis Leibhiz). – Tübingen, 1969.
18. Coseriu, Eugenio, Einführung in die transformationellen Grammatik. – Tübingen, 1970.
19. Coseriu, Eugenio, Die Ge- schichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gergenwart. Eine Übersicht. Teil II: Von Leibniz bis Rousseau. – Tübingen, 1972.
20. Coseriu, Eugenio, Leistung ung Grenzen der transformationellen Grammatik. – Tübingen, 1975.
21. Coseriu, Eugenio, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística. – Madrid, 1977.
22. Coseriu, Eugenio, Gramática, semántica, universales. Estudios le lingüística funccional. – Madrid, 1978.
23. Coşeriu, Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, trad. Eugenia Bojoga. – Chişinău, 1981/2000.
24. Coseriu, Eugenio, Conpetencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, vers. esp. F. Meno Blanco. – Madrid, 1988/1992.
25. Coseriu, Eugenio, Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii, // „Apostrof“, 1992, III, 11, 14.
26. Coseriu, Eugenio, Die deutsche Sprachphilosophie von Herder bis Humboldt, Teil III. – Tübingen, 1993.
27. Coseriu, Eugenio, Wilhelm von Humbold. Die deutsche Sprachphilosophie von Herder bis Humboldt, Teil III. – Tübingen, 1994.
28. Coseriu, Eugenio, Die Sprachwissenschaft in 20. Jahrhundert. Theorien und Methoden. – Tübingen, 1995.
29. Di Cesare, Donatella, 1997. Introduzione, la E. Coseriu, 1997, 11–19.
30. Di Cesare, Donatella, 1998. Einleitung, la W. von Humboldt, 1936/1998, p. 11–131.
31. Dominicy, Marc (ed.), Épistémologie de la linguistique, Bruxelles, Histoire – Épistémologie – Langage, 1991, tome 13, fascicule I.
32. Geckeler, H. et al., 1982. Logos semantikós. Studia in honorem Eugenio Coseriu. – Madrid, (5 vol.).
33. Harris, Roy, The Foundations of Linguistic Theory. – London, 1989.
34. Humboldt, Wilhelm von, 1936/1998. Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues, Hrsg. Donatella Di Cesare, Paderbon.
35. Iktonen, Esa, Causality in Linguistic Theory. – London & Canberra, Bloomington, 1984.
36. Johnson, Mark, The Body in the Mind. The Bodily Basis of Meaning, Imagination, and Reason. – Chicago, 1987.
37. Kabatek, Johannes, Murguía, Adolfo, „Die Sachen sagen, wie sie sind…“. Eugenio Coseriu im Gespräch. – Tübingen, 1997.
38. Kabatek, Johannes, Einheitlichkeit der Bedeutung, Designant und Integrale Linguistik, in Bruno Steib (Hrsg.), Linguistica romanica et indiana. Festschrift für Wolf Dietrich. – Tübingen, 2000.
39. Lakoff, G., & Johnson, M., Philosophy in the Flesh. The Embodied Mind and Its Challenge to Western Thought. – New York, 1999.
40. Laplace, Colette, Théorie de la traduction: les concepts–clefs de trois auteurs… – Paris, 1994.
41. Pavel, Toma, Mirajul lingvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale. – Bucureşti, 1989/1993.
42. Sánchez de Zavala, Victor, Funccionalismo estructural y generativismo. – Madrid, 1982.
43. Shapiro, Michael, The Sense of Change. Language as History. – Bloomington & Indianapolis, 1991.
44. Tămâian, Emma, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale. – Cluj-Napoca, 2001.
45. Trabant, Jürgen, Traditionen Humboldts. – Frankfurt, 1990.
46. Vilarnovo Caamaño, Antonio, Lógica y lenguaje en E. Coseriu. – Madrid, 1993.
47. Weber, Heinrich, 1988/1992. Prólogo del editor, // E. Coseriu, 1988/1992, p. 7–10.
48. Windisch, Rudolf, Zum Sprachwandel. Von den Jung Grammatikern zu Labov. – Frankfurt, 1988.
 
 
* Textul de faţă a fost prezentat la Sesiunea Omagială a Academiei Române din 9 mai 2001.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog