Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE. COMENTARII. APRECIERI

“Realismul lingvistic” sau doctrina ştiinţifică a lui Eugenio Coseriu

Dumitru COPCEAG

Alte articole de
Dumitru COPCEAG
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XII, 2002

Pentru tipar

Într-o lucrare publicată cu mai mult de un sfert de secol ani în urmă, N. C. W. Spence1 prezenta opera lui Eugenio Coseriu ca un eveniment ieşit din comun în domeniul ştiinţei limbajului. El încheia, întrebîndu-se ce consecinţe va avea opera coseriană2. Răspunsul la această întrebare l-a oferit timpul. În prezent se poate vorbi de o doctrină lingvistică coseriană, solid constituită, cu un număr mereu în creştere de adepţi în multe ţări ale lumii. Care este aportul lui Coseriu la dezvoltarea ştiinţei lingvistice? Ce loc ocupă teoria sa printre alte mari doctrine lingvistice? La aceste întrebări, după părerea mea, deocamdată nu se poate răspunde. Orice încercare de evaluare exactă a gîndirii lui Coseriu ar fi prematură. Acest lucru îl vor putea face doar generaţiile viitoare de lingvişti, considerîndu-i opera din perspectiva venerabilă şi purificatoare a timpului, ca pe un fapt deja aparţinînd istoriei. Pe moment, ceea ce se poate afirma cu siguranţă, bazîndu-ne pe suficiente elemente obiective, este că făcînd o comparaţie între Cursul de lingvistică generală al lui Ferdinand de Saussure şi Sincronie, diacronie şi istorie a lui Eugenio Coseriu, prima lucrare rămîne în dezavantaj. Pentru cei care au citit cu suficient spirit critic cele două opere, o atare concluzie se impune cu toată puterea evidenţei. Şi dacă ei nu recunosc acest lucru în mod deschis, o fac pentru că nu îndrăznesc să pună la îndoială imensa (şi în bună parte meritata) autoritate ştiinţifică a savantului genevez. Să nu uităm, de asemenea, că E. Coseriu este contemporanul nostru, în timp ce figura impunătoare a lui Ferdinand de Saussure are deja aureola istoriei. Cu toate acestea, cred că e timpul ca evaluarea menţionată să fie exprimată cu toată claritatea. Şi aici este locul cel mai indicat să o facem.
Scopul acestei contribuţii constă în a găsi un nume adecvat pentru doctrina lingvistică a savantului de la Tübingen. Un nume care să exprime într-o formă sintetică dacă nu toate aspectele esenţiale ale acestei doctrine, – lucru, bineînţeles, imposibil – cel puţin cîteva trăsături mai importante ale acesteia.
Mă gîndisem, mai întîi, la «funcţionalism lingvistic»: totuşi, termenul, pe lîngă faptul că este, ca să spunem aşa, «ocupat», nu ar reflecta aspectul general şi, după părerea mea, cel mai pertinent din punct de vedere filosofic al gîndirii lui E. Coseriu; viziunea sa realistă asupra fenomenului lingvistic, capacitatea sa de a investiga şi a analiza limbajul uman aşa cum este, aşa cum ni se prezintă în realitatea sa obiectivă, distingînd clar între ceea ce aparţine limbajului ca fapt real de ceea ce aparţine metodologiei de cercetare a limbajului. În consecinţă, propun ca adecvată pentru a desemna doctrina lui Eugenio Coseriu denumirea de realism lingvistic. Dacă va fi acceptată, această denumire se va alătura la «pozitivism lingvistic», la «idealism lingvistic», la «structuralism», «pragmatism», «transformaţionalism» şi altele deja consacrate prin uz. «Realism» nu în vreunul din sensurile speciale pe care le are acest cuvînt în terminologia filosofică3 - aluzie în primul rînd la cunoscuta distincţie între realism şi nominalism - ci în accepţia sa curentă, «sensul de realitate: atitudine intelectuală sau artistică, mod de a gîndi, de a simţi, de a vedea lumea, conform cu realitatea»4.
Pentru a justifica denumirea propusă, nu ar fi nevoie de nici o argumentare specială; ar fi suficient să ne referim la lucrarea deja citată a lui Spence, care remarcă tocmai faptul că E. Coseriu ajunge să elucideze marea confuzie saussuriană, distingînd între ceea ce aparţine planului realităţii limbajului şi ceea ce nu are decît o existenţă convenţională (ca procedeu metodologic) în planul cercetării acestei realităţi5 (astfel, distincţia între sincronie şi diacronie). Acest aspect al operei lui Coseriu este, fără îndoială, cel mai important din perspectiva de care ne ocupăm aici şi ar putea constitui, el singur, un motiv suficient pentru a-i atribui doctrinei coseriene denumirea de «realism lingvistic». O argumentare completă ar implica o analiză detaliată, punct cu punct, a tuturor scrierilor lui Eugenio Coseriu, deoarece toate au, într-un fel, caracter realist. Desigur că o atare analiză nu poate fi dusă la capăt în paginile acestea. În consecinţă, voi adopta o soluţie intermediară, limitîndu-mă la a semnala în rîndurile ce urmează doar cîteva aspecte ale doctrinei coseriene - după părerea mea cele mai importante - care ar putea pleda în favoarea denumirii propuse.
 
 
1. Viziunea integrală a fenomenului lingvistic
 
Diversele orientări, curente, şcoli cunoscute în istoria lingvisticii se caracterizează, după cum se ştie, printr-o anumită unilateralitate, în sensul că ele îşi concentrează atenţia asupra unui anumit aspect al limbajului, neglijînd sau pur şi simplu ignorînd celelalte aspecte. Astfel, pentru reprezentanţii metodei comparativ-istorice obiectivul lingvisticii constă în a studia dezvoltarea istorică a limbilor naturale şi afinitatea între ele; pentru Ferdinand de Saussure şi continuatorii săi lingvistica are drept unic şi adevărat obiect limba considerată în ea însăşi şi pentru ea însăşi6; reprezentanţii geografiei lingvistice se interesează de varietatea teritorială a limbilor; cei ai şcolii «idealiste» Croce-Vossler - de limbaj ca intuiţie şi expresie; limba abstractă, ideală, concepută ca o reţea de relaţii este obiectul glosematicii; gramatica, în calitate de mecanism pentru producerea propoziţiilor, este obiectul lingvisticii generative. Numărul exemplelor ar putea fi mărit considerabil.
E adevărat că fenomenul lingvistic este în general complex şi cu mai multe faţete, în aşa fel încît o anumită specializare corespunde unor necesităţi metodologice uşor comprehensibile. Cu toate acestea, niciodată nu trebuie să pierdem din vedere viziunea ansamblului, nici să ignorăm sau să subapreciem –cum se întîmplă adesea chiar în lucrări ale unor lingvişti notorii – aspectele care nu constituie obiectul cercetării respective.
Pe de altă parte, se poate afirma că, modul de abordare cu cît este mai amplu cu atît este mai aproape de realitate; altfel spus, cu atît este mai realist: «Întîi de toate, cînd se vorbeşte de “realitatea existentă”, e necesar să o înţelegem în toată plenitudinea sa şi să nu ne limităm la un sector al acesteia, ceea ce se face frecvent (dacă nu teoretic, atunci practic)...»7. Şi din acest punct de vedere doctrina lui Eugenio Coseriu merită numele de «realism lingvistic», dat fiind că ea cuprinde fenomenul «limbaj» în toată plenitudinea sa, fără a neglija nici unul din aspectele sale esenţiale, fără a lăsa neobservată nici una din multiplele sale faţete. Maestrul a cultivat şi continuă să cultive, pe lîngă lingvistica generală şi filosofia limbajului, lingvistica romanică8, semantica structurală, sociolingvistica, geografia lingvistică, stilistica, cercetarea filologică şi etimologică, lingvistica aplicată, istoria lingvisticii9 etc. Problematica cercetărilor sale – vorbirea şi limbile (istorice şi funcţionale), competenţa lingvistică (cu nivelele sale de «tehnicitate»: norma, sistemul şi tipul), schimbarea lingvistică, legile lingvistice, relaţiile dintre lingvistică şi logică, caracterul sistematic al lexicului – este atît de amplă, încît o prezentare exhaustivă a acesteia ar fi imposibilă aici. Nu mi se pare exagerat să afirm că nu există nici un aspect cu adevărat important al limbajului uman care să nu fie examinat sau cel puţin semnalat în opera sa.
Semnificativ în acest sens este modul său de a vedea diversele orientări existente în prezent în lingvistică, considerîndu-le nu ca exclusive, ci drept complementare, de unde şi posibilitatea unei colaborări între ele: «Sper să ajung să fac cunoscută complementaritatea teoretică a direcţiilor principale din lingvistica actuală. Complementaritatea practică – adică o colaborare efectivă şi prolifică între aceste direcţii – va depinde, totuşi, de faptul dacă se va renunţa la interferenţele în domenii străine, precum şi la pretenţiile de exclusivitate, adică, dacă reprezentanţii acestor direcţii îşi dau seama că vorbesc, desigur, despre acelaşi fenomen al limbajului, dar de aspecte şi planuri diferite ale acestuia»10.
Pe scurt, diferitelor viziuni parţializatoare asupra fenomenului lingvistic li se poate opune viziunea «integralistă» a lui Eugenio Coseriu. De aici altă, eventual, denumire pentru doctrina sa: integralism lingvistic (denumire care nu o contrazice în nici un fel pe cea de «realism», doar că are un conţinut mai puţin general decît aceasta).
 
 
2. Concordanţa dintre teorie şi fapte
 
Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii implică abstractizarea11, dar nu orice tip de abstractizare, ci o abstractizare solid fundamentată pe fapte. Simpla acumulare de fapte, ca şi studiul său detaliat este, de bună seamă, o operaţie de mare importanţă, dar nu reprezintă decît prima fază a cercetării, nivelul ei cel mai de jos. Idealul ştiinţei nu constă în acumularea unui număr cît mai mare posibil de fapte – în lingvistică o asemenea acumulare de fapte niciodată nu poate fi exhaustivă, deoarece faptele sînt infinite –, ci în reducerea pluralităţii la unitate, în descoperirea unor principii care guvernează nenumăratele fapte, altfel spus, în interpretarea teoretică a aceloraşi fapte.
În istoria lingvisticii – ca, de altfel, şi în alte ştiinţe – pot fi remarcate, în acest sens, două orientări opuse: pe de o parte, autori care acordă foarte multă atenţie faptelor, neglijînd, în schimb, problematica teoretică – e suficient să amintim imensa (şi valoroasa) muncă a lingviştilor indoeuropenişti din secolul trecut sau impresionanta operă a romanistului Meyer-Lübke (care declara deschis aversiunea sa faţă de discuţiile teoretice12) – pe de altă parte, o serie de construcţii teoretice, unele evident absurde (ca acelea ale lingvistului sovietic N. I. Marr), altele, din contră, frumoase şi seducătoare – astfel, idealismul lui Croce-Vossler, glosematica lui Hjelmslev sau chiar lingvistica lui Ferdinand de Saussure –, dar insuficient sprijinite pe fapte.
Din acest punct de vedere, Eugenio Coseriu ocupă, după părerea mea, un loc aparte printre reprezentanţii diverselor curente lingvistice. E destul de dificil să întîlneşti alt autor în a cărui operă teoria să se îmbine cu faptele într-un mod atît de reuşit. Filosoful şi lingvistul, gînditorul şi cunoscătorul unui mare număr de limbi se completează reciproc în scrierile sale. Realist în sensul cel mai autentic al acestui termen, capabil de a se ridica în sferele cele mai înalte ale abstractizării filosofice, fără a pierde din vedere detaliul concret, limbajul uman în realitatea sa vie, în manifestările sale cotidiene – fundamentînd abstractizarea în faptele concrete şi interpretînd faptele concrete în lumina abstractizărilor –, Coseriu oferă explicaţii pe deplin convingătoare, enunţă adevăruri pe care raţiunea le acceptă ca atare fără cea mai mică reticenţă (şi nu numai raţiunea, ci de asemenea - ceea ce e foarte important – intuiţia).
Unul din cele mai semnificative exemple care pot fi aduse în acest context este cel al «tipului lingvistic romanic» descris de Coseriu: «Finalmente, “tipul lingvistic” cuprinde principii funcţionale, adică tipuri de procedee şi categorii de opoziţii ale sistemului şi reprezintă, de aceea, coerenţa funcţional constatabilă între diferitele secţiuni ale sistemului însuşi.... De exemplu, în limbile romanice, exceptînd franceza (şi, în măsură mai mică, occitana), coerenţa funcţională la nivelul tipului este dată... printr-un principiu general care poate fi formulat astfel: determinări materiale “interne” (paradigmatice) pentru funcţii “interne”, designative, adică nerelaţionale (cum ar fi genul şi numărul); determinări materiale “externe” (sintagmatice) pentru funcţii “externe”, relaţionale (cum sînt funcţiile cazurilor, comparaţia adjectivelor etc.)»13.
În lumina acestui principiu se explică toate sau aproape toate inovaţiile morfologice şi sintactice ale limbilor romanice14. Astfel, în spatele varietăţii externe se întrezăreşte existenţa unei unităţi interne: de desubtul multitudinii eterogene de fapte morfosintactice romanice se descoperă un principiu unic care le explică pe toate (e inutil să insistăm asupra valorii epistemologice majore a acestor explicaţii).
 
 
3. Justificarea teoretică a “iregularităţilor”
 
Oricît am încerca să dăm cercetărilor noastre rigoare şi precizie, oricîte eforturi ar face unii lingvişti să transforme lingvistica într-o ştiinţă exactă, realitatea ne pune întotdeauna în faţa unor situaţii în care precizia se arată imposibilă: limite neclare, clasificări imperfecte, definiţii nesatisfăcătoare, fapte ce nu «se potrivesc» bine în tiparele analizei. (Exemplele mi se par inutile, întrucît este vorba de o stare de lucruri prea cunoscută de către orice cercetător care se ocupă de studiul limbii). Pe de altă parte, trebuie să ţinem cont de faptul că trăim în «împărăţia cantităţii»15, adică, într-o epocă ce se defineşte printr-o spectaculoasă dezvoltare a ştiinţelor exacte şi, în relaţie cu aceasta, printr-o anumită viziune «geometrică» asupra lumii. Cubismul în artele plastice, urbanistica modernă, anumite aspecte ale muzicii şi literaturii din timpurile noastre sînt manifestări ce nu pot fi izolate de dezvoltarea ştiinţelor exacte şi de progresul tehnic respectiv16: toate trebuie examinate în cadrul aceluiaşi mare fenomen intelectual pe care îl putem numi «spiritul secolului». De aici tendinţa spre precizia matematică şi schematism, spre reprezentarea lineară a realităţii, manifestată în multe sectoare ale activităţii umane, printre care trebuie să includem şi lingvistica.
Numai că există anumite aspecte ale realităţii care nu se lasă schematizate, nici prinse în formule matematice. Este cazul complexei realităţii umane spirituale, sociale, culturale şi istorice. De aceea, în aşa-numitele «ştiinţe ale omului» nu există decît aproximare şi niciodată exactitate absolută17. De aceea şi eşuează diferitele încercări de formalizare a lingvisticii (care e, indubitabil, o «ştiinţă a omului»).
Or, Coseriu remarcă importanţa pe care o are conceptul de libertate în toate activităţile conştiente ale omului (din care face parte şi activitatea lingvistică). Şi tocmai aici, în această idee de libertate, în acest «principiu de libertate», trebuie să căutăm justificarea teoretică a stării de lucruri menţionate mai sus. O libertate de aici încolo, nu absolută, nu anarhică, ci, dimpotrivă, «disciplinată», supusă unei serii de «determinări»18, dar care, cu toate acestea, nu încetează să fie «libertate» şi, în consecinţă, implică totdeauna o anumită doză de imprecizie.
După cîte ştiu, în lingvistică nimeni pînă acum n-a atribuit libertăţii umane rolul pe care i-l atribuie Coseriu: «...schimbarea lingvistică nu are “cauze”, în sensul de “cauze eficiente” (singura cauză eficientă aici este libertatea creatoare a vorbitorilor)...»19.
Astfel, iregularitatea – un anumit grad de iregularitate – apare ca ceva inerent naturii proprii a limbajului uman. Oscilaţiile, excepţiile, «lacunele»20 sînt, prin urmare, inevitabile în orice limbă naturală şi trebuie să fie acceptate ca atare.
În strînsă legătură cu libertatea în calitate de cauză eficientă a «producerii» continue a limbii, trebuie să considerăm imprevizibilitatea schimbărilor lingvistice21, inadecvarea pentru ştiinţa limbajului a metodelor care, de obicei, se aplică în ştiinţele naturii şi «pericolul»... «...care implică cuantificarea a ceea ce nu este cuantificabil, pretenţia de a înlocui metoda comparativă şi istoria prin matematici şi tehnica de calcul. Adesea avem impresia că, folosind simboluri şi cifre, sîntem exacţi şi coerenţi. Dar în realitate exactitatea rezidă în gîndire şi în adecvarea sa la obiect, iar nu în simboluri şi cifre, care sînt simple instrumente, uneori foarte comode, pentru exprimarea gîndirii înseşi. Dacă gîndirea este falsă sau absurdă, simbolurile şi cifrele nu ne permit să o facem exactă şi cu judecată; ele permit doar ca această gîndire să fie de o falsitate şi de o absurditate perfecte sub aspect matematic» 22.
Extrem de importantă mi se pare constatarea faptului că în ştiinţele naturii avem de a face cu sisteme stabile – de unde capacitatea lor de generalizare absolută şi, practic, de prevedere – în timp ce în ştiinţele umane, al cărui obiect este cercetarea unei sau altei activităţi «libere şi conştiente» a omului, sistemele sînt instabile: «În natură se constată un singur tip de variabilitate, cea a “fenomenelor” ca atare. Într-adevăr, fenomenele naturale (“realizările sistemului din natură”) se interpretează cu referinţă la un ansamblu de legi (“sistem”) care sînt, în principiu, imuabile. În cultură, din contră, avem două tipuri de variabilitate: variabilitatea realizărilor cu privire la sisteme şi variabilitatea sistemelor înseşi. Sistemul legilor naturale este, în realitate, formal analog unui sistem cultural sincronic, dar valabil în sens pancronic. În consecinţă, în ştiinţele fizice se poate “prevedea” în mod diacronic, deoarece este vorba de aplicarea – sau “realizarea” – aceluiaşi sistem (postulatul fundamental al acestor ştiinţe este, într- adevăr, că sistemul nu se schimbă)»23.
Aceasta este, după părerea mea, una din trăsăturile cele mai realiste ale doctrinei lui Eugenio Coseriu şi, în afară de aceasta, un aspect al gîndirii coseriene – mai bine zis, unul din aspectele – care nu se limitează doar la domeniul lingvisticii, ci care se extinde şi asupra celorlalte ştiinţe, precum şi asupra epistemologiei în general.
 
 
4. Denunţarea mirajului
 
Prin «miraj» înţeleg (metaforic, desigur) acceptarea anumitor idei împămîntenite în lingvistică, dar care în realitate se dovedesc a fi doar simple «entităţi verbale»24, capabile să ne ofere doar explicaţii iluzorii ale unui fenomen sau altul. Coseriu are meritul de a semnala acest fenomen cu diferite ocazii. Aşa este, de exemplu, convingătoarea (şi plastica) demonstraţie care face să se prăbuşească teza durkheimian-saussuriană despre o limbă «exterioară indivizilor» şi a unei «conştiinţe colective» mitice în care ar consta această aşa-zisă limbă în totalitatea şi perfecţiunea sa25: «Mutatis mutandis, acesta este vechiul sofism al grămezii: desigur că un bob nu înseamnă o grămadă şi grămada există “independent” de fiecare bob luat în parte, dar numai în momentul în care se scoate un bob, restul continuă să formeze grămada. Dacă se iau toate boabele simultan, atunci şi grămada dispare. Concluzia exactă este deci că nici un bob nu constituie grămada şi nu că toate boabele nu o constituie sau că grămada este “exterioară” boabelor...; unitatea conştiinţei este un fapt primar constatat în aceeaşi conştiinţă...; dacă conştiinţa colectivă sau socială ar exista efectiv ca exterioară indivizilor, doar ea însăşi ar putea să ne spună acest lucru şi să scrie sociologie, iar nu sociologul individual Durkheim...»26.
Sau analiza conceptelor de «tendinţă» şi «analogie», de atîtea ori invocate în orice gen de explicaţii lingvistice: «...explicarea dată conceptului de “tendinţă” nu este în nici un caz acceptabilă. Într-adevăr, nu trebuie să atribuim tendinţe limbilor deoarece acestea sînt tehnici ale vorbirii şi nu subiecte dotate cu intenţionalitate; limbile ca atare nu tind spre nimic... Vorbitorii manifestă “tendinţe”, dar, în mod normal, nu tind să modifice tehnica lingvistică, ci numai să exprime într-o manieră adecvată ceea ce gîndesc, simt şi intuiesc. Vorbitorii modifică efectiv limba, însă, în general, fără să-şi propună aceasta; tendinţele lor nu se referă la modificarea instrumentului lingvistic, ci la utilizarea acestuia. Astfel, explicarea dată conceptului de “tendinţă” – cum adesea se întîmplă în lingvistică – nu constituie, în realitate, o explicaţie, ci, pur şi simplu, altă formulare a aceloraşi fapte care se constată. Prin urmare, a spune că o limbă “tinde” spre ceva înseamnă acelaşi lucru cu a constata că un fenomen x, într-un moment b, este mai frecvent în acea limbă decît în momentul a, anterior»27. «Se afirmă că în verbul romanic a acţionat analogia care, în schimb, nu acţionase în domeniul nominal. Dar aceasta nu este o explicaţie (reducerea unui fapt la alt fapt), ci, ca şi în cazul “tendinţelor”, nimic mai mult decît o altă formulare a aceloraşi fapte care se constată. Într-adevăr, “analogia” nu e o forţă sau o entitate capabilă să acţioneze, ci numai un procedeu utilizat de către vorbitori în activitatea lor de a produce şi a reproduce limba: nu este o motivaţie, ci o modalitate a faptelor»28.
Tot astfel, prin prisma criticii coseriene, aşa-numita «structură profundă», concept de bază în gramatica transformaţională, se dovedeşte a fi ceva ce pur şi simplu nu există din punct de vedere lingvistic: «Or, în gramatica transformaţională... orice semnificaţie propoziţională se reduce pur şi simplu la desemnare. De aici tocmai atît de numeroasele asemănări ‘profunde’ între limbi diferite şi multele (presupuse) ‘universalii’ pe care le constată la fiecare pas gramatica transformaţională; adesea este vorba în realitate de structuri semnificative radical distincte, dar care sînt echivalente în desemnare, fapt pentru care sînt considerate ca ‘identice în structura profundă’. “Identitatea” care se are în vedere este, în fond, identitate extralingvistică: ea este, pur şi simplu, identitatea lumii ca atare şi în nici un caz identitate a limbilor luate în considerare»29.
 
 
5. Aplicaţii practice
 
Altă trăsătură realistă a doctrinei coseriene constă în aplicabilitatea sa practică. Într-adevăr, practica reprezintă cea mai bună modalitate de a verifica validitatea unei teorii («Scientia, quo magis theorica, magis practica»), principiu general care în lingvistică dobîndeşte o importanţă specială, dat fiind că esenţa limbii este tocmai practica – limba este o «tehnică», un «instrument», serveşte pentru ceva – astfel încît tot ceea ce poate contribui la funcţionarea sa mai bună, tot ceea ce are o utilitate practică, se dovedeşte a fi fundamentat şi din punct de vedere teoretic şi constituie, în acelaşi timp, proba cea mai bună a faptului că teoria nu este o pură speculaţie mentală, ci o construcţie conformă cu realitatea.
Unele din aplicaţiile practice ale doctrinei sale ne le semnalează însuşi Maestrul: «...lexematica se dovedeşte a fi indispensabilă pentru lingvistica aplicată (predarea limbilor, lexicografia unilingvă şi plurilngvă, teoria şi practica traducerii)»30. Progresul şi noile abordări ale lingvisticii teoretice şi descriptive vor avea desigur repercusiuni în domeniul lingvisticii aplicate, în special, în teoria traducerii (care depinde de o înţelegere exactă a distincţiei dintre desemnare, semnificaţie şi sens) şi în predarea limbilor (fapt pentru care este indispensabilă aceeaşi distincţie, precum şi distincţia corelativă dintre competenţa elocuţională, competenţa idiomatică şi competenţa expresivă)31. O menţiune specială merită, în acest sens, studiul său Lo erroneo y lo acertado en la teoría de la traducción32, în care se analizează detaliat «distincţia deja citată între desemnare, semnificaţie şi sens», aşa cum se manifestă în procesul traducerii.
O altă aplicare practică a fost semnalată într-o lucrare a mea, în care o anumită serie de greşeli, destul de frecvente în procesul de predare a limbilor –de ex., depiende, în loc de depende, sindicado în loc de sindicato etc.– se interpretau ca «erori pozitive», întrucît sînt fapte care, deşi sînt greşite din punctul de vedere al «normei», demonstrează un anumit grad de asimilare a «sistemului»33.
În general, cred că cunoaşterea teoretică a distincţiei dintre «normă» şi «sistem» - pe lîngă predarea limbilor străine şi a limbii materne - ar putea fi de o mare utilitate practică, cel puţin în ceea ce priveşte lexicul, pentru scriitori, traducători, specialişti în publicitate, ca şi pentru toţi cei care prin specificul profesiunii lor se văd, adesea, puşi în situaţia de «a crea» cuvinte noi. (Cuvintele care se creează la întîmplare – cum adeseori se întîmplă în propaganda comercială – produc un efect artificial şi dezagreabil, în timp ce cuvintele create în conformitate cu sistemul, intuitiv sau chibzuit, sună a cuvinte «naturale»).
În concluzie la acest succint (şi, inevitabil, incomplet) expozeu, al cărui obiectiv a fost – repet – numai acela de a propune o denumire pentru doctrina lingvistică a lui E. Coseriu, voi aminti că există în opera Maestrului, alături de valoroasa analiză raţională a realităţii limbajului, mărturii ale unei intuiţii artistice pe potrivă. Astfel, drept dovadă aducem pasajul următor în care aşa-zisa ‘realitate’ este prezentată sub formă de imagini sugestive: «Cuvintele se schimbă continuu: nu numai din punct de vedere fonic, ci şi din punct de vedere semantic, un cuvînt nu este niciodată acelaşi... În fiecare moment se manifestă ceva care deja a existat şi ceva care niciodată n-a existat înainte: o inovaţie în forma cuvîntului, în folosirea sa, în sistemul său de asociaţii. Această schimbare continuă, această năzuinţă neîntreruptă de creaţie şi de re-creaţie, în care, ca pe nişte pînze ondulante de mii de culori sau ca pe suprafaţa scînteietoare a mării în bătaia soarelui, în nici un moment nu se poate fixa un sistem static concret, deoarece în fiecare moment sistemul se frînge pentru a se reconstitui şi pentru a se frînge din nou în momentele imediat succesive – această schimbare continuă este, tocmai, ceea ce numim realitatea limbajului»34.
Un argument în plus pentru a atribui doctrinei coseriene numele de realism lingvistic.
 
Note
1. N. C. W. Spence, Towards a New Synthesis in Linguistics: the Work of Eugenio Coseriu // Archivum Linguisticum, 1960, v. 12, f.1. Autorul se referă în special la două dintre operele mai importnte ale lui E.Coseriu publicate pînă la acea dată (1960): Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje şi Sincronía, diacronía e historia.
2. Ibidem, «It remains to be seen whether Coseriu’s efort will bear fruit», p. 34.
3. Vezi Réalisme în A. Lalande, Vocabulaie technique et critique de la philosophie, Paris, 1962 şi Realismo în J. Ferrater Mora, Diccionario de filosofía, II. Buenos Aires, 1971.
4. Cf. A. Lalande: «Réalisme... Sens de la réalité (par opposition au verba-lisme, à l’abus des abstractions, ou encore à la chimère.»
5. Vezi N. Spence, p. 33-34 şi passim.
6. F. de Saussure, Curso de lingüística general, Buenos Aires, 1965, p.364
7. M. García Morente, Zaragüeta Bengoechea, Fundamentos de filosofía e Historia de los sistemas filosóficos, Madrid, 1954, p. 576.
8. Merită să remarcăm interesul particular pe care E. Coseriu îl manifestă faţă de limba română, fapt explicabil, deoarece româna, pe lîngă faptul că e limba sa maternă, este, cel puţin sub unele aspecte, cea mai originală şi, în acelaşi timp, cea mai puţin cunoscută dintre limbile romanice. Vezi, de exemplu, E. Coseriu, Die rumänische Sprache bei Hieronymus Megiser // Studii şi cercetări lingvistice, XXVI, 1975, nr. 5: Lateinisch-romanisch vas ‘Schiff’// Revue roumaine de linguistique, XX, 1975: şi Zur Kentniss des Rumänischen in Westeuropa um 1600. Megiser und Botero // Cercetări de lingvistică, XXII, 1977, nr.2.
9. O adevărată «specialitate» a lui Coseriu (şi în acelaşi timp, una din trăsăturile sale realiste) este faptul de a descoperi că anumite idei atribuite în general unui lingvist sau altul sînt în realitate mult mai vechi. Astfel, aproape tot ceea ce afirmă F. de Saussure a fost afirmat anterior de G. von der Gabelentz (vezi E. Coseriu, Tradición y novedad en la siencia del lenguaje. Estudios de historia de la lingüística, Madrid, Gredos, 1977): ideile fundamentale ale lui Ascoli despre «substrat» apar la Hervás y Panduro (vezi E. Coseriu, Hervás und Substrat // Studii şi cercetări lingvistice, XXIX, 1978, nr. 5), adevăratul fondator al tipologiei lingvistice este filozoful şi economistul englez Adam Smith (vezi E. Coseriu, Tradición...) etc. Ca o particularitate realistă a Maestrului trebuie interpretată şi demascarea anumitor prezentări în care se falsifică diverse aspecte ale operei (sau ale vieţii) unor lingvişti din trecut, cum ar fi, de exemplu, Wilhelm von Humboldt (vezi E. Coseriu, Tradición..., p. 142) sau Lorenzo Hervás y Panduro (vezi E. Coseriu, Lo que dice Hervás // Estudios ofrecidos a Emilio Alarcos Llorach, Oviedo, 1978, III, p. 35, 48).
10. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos, 1977, p. 256.
11. «...diferenţa dintre concret şi abstract nu trebuie confundată cu diferenţa dintre real şi ireal» – vezi E. Coseriu, Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüistico, ed. a III-a, Madrid, 1978, p. 16.
12. Vezi citatul din Meyer-Lübke cu comentariul de rigoare în I. Iordan, Lingüística románica. Evolución-corrientes-métodos, Madrid, 1967, p. 38-39.
13. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, p. 195.
14. Fapte dialectale romanice sînt semnalate într-un studiu de al meu (vezi D. Copceag, Fapte dialectale romanice în perspectivă tipologică // Fonetică şi dialectologie, VII, 1970, p. 173-178.
15. Cf. titlul unei cărţi a lui René Guénon; Le règne de la quantité et les signes des temps (ap. V. Horia, Introducción a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemología literaria, Madrid, 1976, p. 12.).
16. V. Horia, Introducción a la literatura del siglo XX, p. 71-101 şi passim.
17. «Exactitate» în sensul ştiinţelor fizice. Cf. E. Coseriu, Sincronía, diacronía e historia, p.237.
18. E. Coseriu, Sincronía, diacronía e historia, p. 70-80 şi passim.
19. E. Coseriu, Grammaire transformationnelle et grammaire historique // XIV Congreso Internazionale di Linguistica e Filologia Romanza, Napoli, 15-20 aprilie 1974, p. 333.
20. Cf. E. Coseriu, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional, Madrid, 1978, p. 213-214.
21. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje, p. 173: E. Coseriu, Sincronía, diacronía e historia, p. 235-236.
22. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje, p. 184.
23. Ibidem, p. 172.
24. H. Bergson, Les deux sources de la morale et de la religion, Paris, 1932, p .281.
25. Cf. F. de Saussure, Curso de lingüística general, p. 57-58.
26. E. Coseriu, Sincronía, diacronía e historia, p. 35, 38.
27. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje, p. 187.
28. Ibidem, p. 189-190.
29. E. Coseriu, Gramática, semántica, universales, p. 118.
30. Ibidem, p. 235.
31. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje, p. 262.
32. Ibidem, p. 214-239.
33. D. Copceag, «’Errores positivos’ en el aprendizaje del español» // Español actual 22, 1972, X, p. 19-20: cf. E. Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios. Madrid, 1967, p. 11-113.
34. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje, p. 101-102.
 
Traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga din volumul

“Logos semantikós. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu”, 1981

 

 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog