Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

SINTEZE. COMENTARII. APRECIERI

Eugeniu Coşeriu despre arta limbajului şi limbajul artei

Elena UNGUREANU

Alte articole de
Elena UNGUREANU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XII, 2002

Pentru tipar

Eugeniu Coşeriu considera limbajul poetic unul privilegiat: faţă de el manifestase o preferinţă încă de la debuturile sale (pe la jumătatea secolului trecut!), în unul din primele studii, despre poezia ermetică: La lingua di Ion Barbu (1949), studiu care, din păcate, întârzie să apară şi în limba română. Mai mult, avea şi anumite preocupări literare şi, cum recunoaşte într-un interviu, “pe atunci […] mă ocupam şi cu filosofia, mai ales cu estetica, tot din punct de vedere mai mult literar”1. Ulterior, s-a consacrat cercetării limbajului în general, situând vorbirea la locul cel mai de cinste în teoria şi filozofia limbajului, vechea pasiune însă nu a fost dată uitării, celebrul savant persistând în ideea de a împăca creativitatea limbajului cu tradiţiile fixate şi cu normele sociale ale limbajului. Cele mai preţioase observaţii în legătură cu problema majoră a limbajului artei circulă de mult în lingvistica de specialitate, mai ales în străinătate. În spaţiul românesc, ideile au fost receptate ceva mai târziu, iar în română lucrări care să fi abordat direct problematica în cauză, din perspectivă coşeriană, au început să apară abia în anii ’80. Între altele, un studiu de referinţă, de fapt o prelegere, prezentată într-una din conferinţele ţinute la Iaşi, Chişinău şi Suceava (1992 – 1993), de o rigoare şi dezinvoltură de invidiat, este chiar cel cu titlul “Limbajul poetic”. Recitindu-l, azi, după alte şi alte reveniri, îţi dai seama că e una din acele “bijuterii” ale gândirii lingvistice, care nu poate fi trecută cu vederea de specialişti şi chiar fiind prezentată într-o formă orală, păstrează o compoziţie perfectă, incitantă şi memorabilă. Ea face parte din acele “mii de pagini ale operei sale, fără cunoaşterea căreia nu se mai poate face astăzi lingvistică, nicăieri în lume”2 . Conceptele fundamentale ale teoriei D-sale, în special creativitatea şi alteritatea, se regăsesc cu mare putere de discernământ şi în studiul limbajului poetic, aşa cum se şi cuvine într-o teorie a lingvisticii integrale. Anume interesul pentru limbajul poetic l-a condus spre cercetarea şi revelarea celor mai importante aspecte, cărora s-a consacrat ulterior, în special fundamentarea trihotomiei limbă – sistem – normă.
Până la o nouă ediţie a prelegerilor (postumă) ni se pare oportună orice abordare în acest sens. Meditaţiile de mai jos se înscriu în această ordine de idei.
Limbaj şi comunicare poetică. Limbajul obişnuit, tradiţional, nonpoetic se subordonează în întregime funcţiei de comunicare, în timp ce limbajul poetic realizează mai mult decât o funcţie de comunicare în sens tradiţional: funcţia artistică. În alt sens însă, se poate spune că funcţia comunicativă a limbajului poetic nu face parte din dimensiunea cotidiană, pragmatică a vorbirii, ea dezvăluie o latură inedită a semnului lingvistic: o continuă semnificare, o dez-originare şi o re-originare în acelaşi timp. Discursul, atât cel poetic, cât şi cel nonpoetic, din perspectiva modernităţii, repune dilema aflării lor între o comunicare fără limite şi o comprehensiune tot mai dificilă pentru vorbitorul de rând. O constatare banală: ce reprezintă comunicarea în general; subiectul vorbitor se defineşte prin limbaj; totul e comunicare (comunicarea cu semenii, comunicarea profesională, comunicarea cu artele, cu eu-l propriu etc.). Cunoaşterea însăşi e comunicare. Cuvântul nu e un fenomen derivat al vieţii şi al inteligenţei; e, dimpotrivă, sursa amândurora, ritmul lor de întreţinere.
Una din întrebările la care încearcă să răspundă poeticienii ar fi următoarea: de ce nu se realizează întotdeauna comunicarea cu cititorul poeziei? De ce interlocutorul / receptorul este incapabil (nu rareori) să înţeleagă mesajul, să prindă “informaţia” pe aceeaşi undă pe care a fost transmisă? Nu se creează astfel iluzia comunicării ca înţelegere, dat fiind faptul că ea, comunicarea (inclusiv cea nonpoetică), se realizează doar la suprafaţa expresiei, nu şi pe dimensiunea ei de adâncime, ca semnificare? Receptorul are misiunea nu doar să decodifice mesajul, ci să şi adere la el, să şi-l însuşească, să-l practice. Atât emiţătorul, cât şi receptorul adaugă întotdeauna unui mesaj transmis/primit coeficientul său de înţelegere. Deşi mai întotdeauna se presupune că toţi conlocutorii înţeleg lucrurile despre care se comunică la fel sau aproape la fel ca eul vorbitor, în calitate de subiecţi ai limbajului, noi “nu vorbim numai cu limba, cu sistemul lingvistic, ci vorbim, în afara faptului că vorbim, şi cu tot corpul, vorbim şi cu toată cunoaşterea lucrurilor, şi cu toate ideile despre lucruri, şi cu toate imaginile pe care le avem despre    lucruri, şi cu toate contextele, nu numai explicite, ci şi implicite”3, afirmă, pe bună dreptate, Eugeniu Coşeriu. Deci, având toate astea mai mult sau mai puţin diferite, receptăm mesajul cu o anumită diferenţă pe care o implică orice fel de comunicare: fie că nu înţelegem total limbaj corpului, fie că nu cunoaştem în acelaşi fel lucrurile şi ideile despre ele sau imaginile, fie că, în definitiv, contextele receptorului sunt altele decât ale emiţătorului. Coeficientul de înţelegere a comunicării este, de regulă, determinat de impulsul de a reacţiona, de a polemiza, de a câştiga teren, de a se impune. Numai “oralul este domeniul retuşabilului şi al sensurilor negociabile între parteneri coprezenţi”4, dar chiar şi acest domeniu este atât de amplu întreţesut cu poeticul, încât va reclama, la fel ca textul poetic, explicarea lui prin apel la cultura semnificatului / cunoaşterii – hermeneutica.
În domeniul poeziei însă nu se negociază sensul/sensurile, el/ele se decodifică, prin mai multe încercări de a restabili calea inversă celei parcurse de poet.
Limbaj poetic versus limbaj cotidian. Înainte de a discuta despre coordonatele limbajului poetic, vom încerca să le precizăm pe cele ale limbajului cotidian, colocvial, astfel încât distincţia dintre ele să apară cât mai tranşantă.
Teoriile funcţionale şi structurale au considerat mult timp că limbajul poetic este un limbaj specific care stabileşte o opoziţie netă faţă de cel nonpoetic, definindu-se prin devieri stilistice, subiectivism, ambiguitate semantică etc., – calităţi improprii, chipurile, celui din urmă. Ulterior, concepţia aceasta dominantă a fost reevaluată, caracteristicile poeticului/poeticităţii fiind asimilate şi limbajului cotidian. Limbajul poetic nu mai este calificat ca antilimbaj, diferit de celelalte limbaje, nu mai este opus lor, ci cumulează funcţiile lor, el este, din perspectivă coşeriană, limbaj absolut, pentru că-şi asumă responsabilitatea tuturor subiectelor. Autorul însuşi devine subiect absolut. “Limbajul poetic nu poate fi o deviere faţă de limbajul pur şi simplu sau faţă de limbajul de toate zilele, ci, dimpotrivă, limbajul poetic, în care se actualizează ceea ce ţine deja de semn, este limbajul cu toate funcţiunile lui, adică este plenitudinea funcţională a limbajului”5.
Eugeniu Coşeriu defineşte limbajul poetic prin conceptul de actualizare totală a funcţiilor. Renumitul savant răstoarnă opinia încetăţenită în studiile lingvistice ale sec. XIX – XX (teoria limbajului poetic ca deviere) şi afirmă cu spectaculozitate: “Dimpotrivă, nu limbajul poetic este o deviere sau o formă specială a limbajului, ci limbajul poetic este limbajul pur şi simplu cu toate funcţiunile ca funcţiuni actuale, şi, dimpotrivă, limbajul de toate zilele, limbajul ştiinţific ş.a.m.d. sînt, de fiecare dată, drastice reduceri funcţionale ale limbajului ca atare”6.
Teoria coşeriană este centrată pe conceptul subiectului de limbaj şi pe dimensiunea alterităţii limbajului. Dimensiunea alterităţii este una primordială, comunicarea fiind întotdeauna orientată spre un altul, spre cineva. “Nu limbajul, ci limbajul absolut, dezlegat de celelalte subiecte, este identic cu poezia”7, întrucât în limbajul poetic subiectul (absolut) se obiectivează. Subiectivitatea actului poetic este însuşită, la lectură, de către cititorul care se regăseşte pe sine în discursul poetic. Mediind, într-un cadru temporal, între două lumi diferite: cea obiectivă şi reprezentarea subiectivă despre ea, subiectul modalizator instituie o cunoaştere mai profundă a sinelui.
Creatorii limbajului poetic postmodern au sesizat foarte bine ceea ce E.Coşeriu numeşte “lumea făcută din bucăţi”, care nu e o lume imaginară, ci e lumea noastră de toate zilele8.
Încercând să aplicăm dihotomia limbaj poetic/limbaj cotidian, ne însuşim opinia savantului de la Tübingen, care sună astfel: ”Şi totuşi, după ce am susţinut cu atâta migală şi poate cu rigoare identitatea dintre limbaj şi poezie, ca să încheiem, vrem să arătăm de ce nu poate fi acceptată această identitate <…> Subiectul care creează arta şi care creează arta numai ca să fie, care deci se obiectivează în artă tot aşa cum omul se obiectivează în limbaj, nu este subiectul vorbitor sau creator de limbaj, ci este un subiect universal, un subiect care      şi-a asumat responsabilitatea tuturor subiectelor <…> 9. <…> Pe când subiectul de limbaj nu este creator de limbaj, nu este subiect absolut, şi nu fiindcă i-ar lipsi ceva, ci fiindcă subiectului absolut îi lipseşte ceva: subiectul de limbaj are o dimensiune, în afară de aceasta, aceea de a se putea obiectiva în cuvinte, în limbaj, are dimensiunea alterităţii, adică e un subiect între subiecte; întâi de toate, limbajul este nu comunicare de…, comunicarea unui conţinut pentru cineva, ci e o comunicare cu cineva, şi această comunicare cu cineva nu poate lipsi niciodată în limbaj, pe când în artă lipseşte în mod necesar”10. Aşadar, în artă (inclusiv în poezie, în producţia poetică) dimensiunea comunicării cu cineva lipseşte; acest fapt îi conferă un specific de comunicare estetică, având funcţie estetică definitorie. În alte limbaje funcţionale, funcţia estetică poate fi secundară sau poate să lipsească cu desăvârşire: “funcţia estetică <…> atrage după sine concentrarea atenţiei asupra semnului lingvistic şi devine astfel fenomenul care se află exact la antipodul unei orientări spre un scop anume, aşa cum este, în limbă, comunicarea”11.
Ceea ce face dintr-un mesaj verbal o operă literară, o operă poetică, o operă de artă este literaritatea. Limbajul poetic stimulează continuu relaţia dintre limbă şi realitate, dezvăluind permanent structura semnului lingvistic şi posibilităţile infinite de utilizare/semnificare a lui, devenind astfel instrumentul cel mai eficient al artei: “Arta nu se face pentru a comunica, ci numai ca să fie, în sensul în care este artă, se înţelege, pe când limbajul se face pentru a comunica cu cineva, independent dacă apoi comunicăm ceva, sau nu putem comunica nimic, fiindcă ori eu (vorbitorul – n.n.) sînt incapabil să spun, ori el (receptorul – n.n.) e incapabil să mă înţeleagă. Aceasta înseamnă că, numai dacă considerăm subiectul ca un subiect absolut, atunci limbajul este exact ca şi arta, este subiect care se obiectivează. Dacă-l considerăm ca subiect între subiecte pe acest subiect, atunci nu mai avem acelaşi raport absolut sau, ca să sfârşim cu o formulă, limbajul este într-adevăr poezie, însă numai limbajul considerat ca absolut; nu limbajul, ci limbajul absolut, dezlegat de celelalte subiecte, este identic cu poezia12.
Limbajul cotidian, dimpotrivă, are dimensiunea alterităţii intrinsecă, fapt care îl orientează spre un al subiect, implicat într-un act de vorbire. Limbajul vorbit are caracter dialogic sau plurilogic, iar nu rareori solilogic sau monologic (ultimele două faţete ar face şi ele parte din alteritate, dar una orientată spre propria persoană). Dar acest fapt nu presupune şi ideea de “înţelegere”, “comprehensiune”, “comuniune”, astfel încât numai rareori se întâmplă ca un conlocutor să se afle pe aceeaşi undă. “A comunica nu presupune în mod fatal «a te înţelege» cu interlocutorul, ci pur şi simplu a accepta să-l asculţi ori a-l face să te asculte. Comunic cu cineva şi când sunt în dezacord cu el, când îl combat sau când sunt combătut şi mă găsesc în situaţia de a mă apăra”13. Nu acelaşi lucru îl putem afirma şi despre limbajul poetic. Dialogul dintre poet/eul poetic şi posibilul cititor se înscrie într-o “dramă” a cunoaşterii diferite a ceea ce se comunică, a comunicabilului. Opera literară nu este doar text, este text plus altceva care este definitoriu, esenţial: textul poetic are funcţie hipersemnică, deci este un hipersemn, generator de semnificare continuă. Textul poetic emite un mesaj care schimbă gramatica viziunii cititorului său asupra realităţii.
În dinamica actului poetic, se produce o semantică în mai multe trepte. În limbajul poeticii (post)moderne, altfel spus, al avangardelor literare, poeţii practică o “lucrare asupra funcţionării lingvistice a textului, ucidere premeditată a semnificaţiilor (cunoscute – n.n.), distrugere conştientă a interacţiunii lor cu semnificanţii, în virtutea unei negări provizorii a înfăţişării lumii. În acest gen de poezie ieşită din comun ca situaţie, semnificanţii îşi asasinează semnificaţii în conformitate cu o poetică a non-comunicării sau, cum era la modă să se spună acum câţiva ani în anumite cercuri ale culturii militante, cu o poetică a «comunicării unei non-comunicări»”14.
În centrul creaţiei lingvistice stă limbajul artistului, care actualizează cel mai mare număr de virtualităţi ale limbii, astfel încât din legăturile sintagmatice, transfrastice, transdiscursive ale textului se naşte o semantică secundară (generată de poeticitate), de alt tip faţă de semantica limbajului comun/cotidian.
Eugeniu Coşeriu a fost un foarte bun cunoscător, apreciator şi valorificator al artei în general. Poate tocmai de aceea doctrina D-sale îşi poate găsi aplicare nu numai în domeniul lingvisticii, ci, în egală măsură, şi în literatură, filosofie, istorie, estetică, etică etc. Ideea fundamentală de la care porneşte Marele lingvist rezidă în distincţiile cu care operează: “Limbajul absolut este, fără îndoială, poezie, nu se poate deosebi de poezie, este acelaşi tip de creaţie. Însă limbajul ca limbaj nu este absolut (este relativ, în opinia savantului. – n.n.). Limbajul se poate face absolut în poezie, unde limbajul nu mai este numai semnificaţie şi desemnare, ci este şi sens. Şi atunci limbajul devine absolut, e izolat, şi devine operă. Adică limbajul este ca un fel de materie a operei de artă, a poeziei – aşa cum piatra sau culorile sînt materia sculpturii sau materia picturii –, însă o operă de artă, într-un sens, mult mai înaltă şi mai dificilă, fiindcă aici materia însăşi e vorbitoare, adică nu e numai materialitate, ci are şi semnificaţie; semnificaţia devine şi ea materie pentru a face un anumit sens”15. Poezia, arta în general, pentru sens se face. În întreaga-i viaţă de cercetător, în toată opera, Eugeniu Coşeriu n-a făcut altceva decât să-l caute şi să ni-l demonstreze. Şi a reuşit mai bine ca nimeni altul.
 
Referinţe bibliografice:
1. La lingua di Ion Barbu (con alcune considerazioni sulla semantica de lingue ’imparate’) // Atti del Sodalizio glottologico milanese, 1949, 12,    nr. 2, p. 47 – 53.
2. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe // Anuar de lingvistică şi istorie literară, t. XXXIII, 1992 – 1993. Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 5.
3. Eugeniu Coşeriu, Semantica structurală // Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 98.
4. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia. Sugestii pentru o pragmatică a comunicării, Bucureşti, 1995, p.8.
5. Eugeniu Coşeriu, Limbajul poetic // Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 163.
6. idem, p. 153–154.
7. idem, p. 162.
8. idem, p. 159.
9. idem, p. 161.
10. idem, p. 162.
11. Jan Mukarovsky, Despre limbajul poetic // Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Bucureşti, 1972, p. 197.
12. Eugeniu Coşeriu, Limbajul poetic // Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 162.
13. Ştefan Munteanu, Comunicare şi pseudocomunicare // Limbă şi literatură, 1993, vol.I – II, p. 31.
14. Maria Corti, Principii ale comunicării literare. Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanţa, 2000, p.111.
15. Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, 1996, p. 53.
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog