Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

FASCINAŢIA CUVÂNTULUI

Cai negri pe drumul spre Petersburg

Eugeniu COŞERIU

Alte articole de
Eugeniu COŞERIU
Revista Limba Română
Nr. 10, anul XII, 2002

Pentru tipar

– Vino, zice taică-meu, lui Kalin i-e rău.
– Şi ce-mi pasă mie, zic, dacă-i e rău? Nu-mi pasă chiar deloc. Şi nici nu-l pot suferi pe Kalin ăsta al tău, e un moşneag dat în mintea copiilor.
(Taică-meu zîmbeşte: sînt de aceeaşi vîrstă. Adică şi el e moşneag? Dar el n-a dat în mintea copiilor.)
– Nu vorbi aşa, zice taică-meu, Kalin e prietenul meu. Şi-i e foarte rău. La căpătîiul lui Kalin e deja o doctoriţă.
– Treizeci şi nouă, zice tata. Are treizeci şi nouă de grade, bietul Kalin.
– Ah, eşti aici, zice Kalin. Te aşteptam. Te aşteptam ca să-ţi zic vreo două. Ai fost un mincinos tot timpul, Giovanni. Mi-ai tot spus că o să mă duci înapoi la Petersburg, şi nici gînd. Şi uite, acum o să mor fără să revăd Petersburgul. Acum e prea tîrziu. Eşti un ticălos, ce mai.
(Kalin ăsta! Dar dacă voia atît de mult să mai vadă o dată Petersburgul, de ce nu s-a întors singur? Cine-l împiedica?)
– Treizeci şi nouă cu cinci, zice taică-meu.
– Ascultă, Giovanni, de ce nu plecăm chiar acum? zice Kalin.
– Chiar, zice taică-meu, de ce nu plecăm chiar acum? Cine ne împiedică? Pun să înhame caii la troică şi plecăm.
– Repede, repede, zice Kalin. Dacă nu, nu mai văd Petersburgul.
(Doctoriţa zîmbeşte. Dar ce-i cu taică-meu?)
– Pornim la drum, Kalin! Înveleşte-te bine; pe cîmpiile Rusiei e foarte frig. Repede, Kalin, caii sînt nerăbdători.
– Dar sînt caii noştri de pe vremuri, zice Kalin. Cum le-ai dat de urmă? Negri toţi trei.
– Nu contează cum le-am dat de urmă. Ce contează e că aleargă. Vezi cum aleargă?
– Văd, zice Kalin. Sînt ca pe vremuri, cei mai iuţi cai din lume. Coamele flutură în vînt, zăpada se învîrteşte sub troică... Dar unde sîntem, Giovanni?
– Sîntem la Minsk. Trecem pe sub pădurile din Minsk. Nu le recunoşti, Kalin?
– De-abia la Minsk? Ba da, le recunosc, sînt pădurile de-odinioară. Mulţumesc, Giovanni. Cînd am spus că eşti un mincinos am glumit, ştii? Ştiam eu că o să mă duci înapoi la Petersburg. Dar cum mai aleargă caii, şi sania parcă n-atinge pămîntul.
– Chiar aşa, n-atinge pămîntul. Şi-am şi ajuns la Vitebsk.
– De-abia la Vitebsk? Repede, Giovanni, dacă nu, nu mai văd Petersburgul. Ţi-aduci aminte, Giovanni? Aici am făcut un an de puşcărie. Eram revoluţionari pe-atunci. Dar tu eşti un ticălos, Giovanni. Tu m-ai smuls destinului meu de revoluţionar, zice Kalin.
– Nu-i adevărat, zice taică-meu. Nu sînt un ticălos, şi n-a fost vina mea, împrejurările au fost de vină.
– Nu, Giovanni, tu ai fost de vină. Şi ţi-ai renegat şi tu destinul de revoluţionar. Şi-n felul ăsta revoluţia n-a mai avut loc.
– Ba da, Kalin, revoluţia a avut loc.
– A avut loc fără noi? Vezi că eşti un ticălos, Giovanni? Oricum, aici am făcut un an de puşcărie. Îl ţii minte pe Nusim, croitorul? Ce-o mai fi cu el?
– O fi murit, zice taică-meu. Ce vrei...
– Nu fi rău, Giovanni. Nu mai fi ticălos. Nu-mi vorbi de moarte acuma cînd trebuie să văd iar Petersburgul.
– Patruzeci, zice taică-meu.
– Cum aleargă caii noştri, Giovanni. Dar de ce nu dăm o fugă la Iasnaia Poliana? E aproape.
– Nu putem. Iasnaia Poliana rămîne în dreapta, în provincia Tula.
– E aproape, Giovanni. Hai să-l mai vedem pe Tolstoi. Ţii minte vara aceea la Tolstoi? Ne dăduseră afară din universitate, eram urmăriţi şi contele ne ascunsese la el, ţi-aduci aminte, Giovanni? Hai să-l mai vedem pe Tolstoi. Pe urmă o luăm imediat din nou spre Petersburg.
– Degeaba, Kalin. Tolstoi a murit.
– Nu-i adevărat. Minţi, Giovanni, ca-ntotdeauna. Tolstoi n-a murit. Şi Iasnaia Poliana e aproape, chiar foarte aproape. Se vede de-aici, e de-ajuns să te ridici în picioare în troică. Vezi casa cea veche de ţară şi pe Tolstoi în pridvor? Nu-l vezi, Giovanni?
– Ba da, Tolstoi e în pridvor. Citeşte şi-şi mîngîie barba. Dar nu ne putem opri, Petersburgul ne aşteaptă şi am ajuns deja la Velikie Luki.
– Cum aleargă caii. Sînt caii noştri de pe vremuri. Şi acum unde sîntem?
– La Staraia Russa. Sîntem la Staraia Russa, Kalin. Ai răbdare. Caii aleargă şi în curînd ajungem la Petersburg. Tocmai ocolim lacul Ilmen şi am ajuns la Novgorod.
– La Novgorod? Ţi-aduci aminte de Olga, Giovanni? Fata aia blondă? Ce-ţi mai plăcea.
– Mi-aduc aminte, Kalin, zice taică-meu. Şi pe urmă spre mine: – Dar să nu-i spui mamei.
– Cum aleargă caii, Giovanni. Coamele flutură în vînt şi zăpada se-nvîrteşte sub troică. Sînt caii noştri de pe vremuri. Dar unde sîntem?
– Tot patruzeci, zice taică-meu. Sîntem la Petersburg, Kalin. Intrăm în Petersburg. Nu vezi primele case joase de la periferie?
– Ba da, Giovanni. Şi acum ne apropiem de centru. Dar ce-i cu ceaţa asta?
– E ceaţa Petersburgului, Kalin. E ceaţa obişnuită din Petersburg.
– Şi frigul ăsta? Ce-i cu frigul ăsta, Giovanni?
– E frigul Petersburgului. Suflă vîntul dinspre Ţarskoe Selo şi e frig. E frigul obişnuit din Petersburg. A îngheţat şi sudoarea cailor. Vezi ţurţurii de gheaţă din coamele lor?
– ...
– Patruzeci şi unu, zice taică-meu.
– Şi întunericul ăsta? Ce-i cu întunericul ăsta, Giovanni?
– E întunericul Petersburgului. Dar în curînd se aprind felinarele. Vezi? Felinarele s-au şi aprins. Iar acum mergem în lungul Nevei, şi în fund se vede Palatul de Iarnă. Uite cîte sănii, Kalin. Auzi cum sună zurgălăii, uită-te cum flutură panaşele de argint. Acum o să ne odihnim, Kalin, iar la miezul nopţii vom ieşi să privim reflexele aurorei boreale.
 
(„Corriere Lombardo”, 23/24 martie 1964;
în traducere spaniolă: „Mundo Uruguaio”,
Montevideo, 12.X.1950)
 
 
Pata. Lupul. Anotimpul ploilor
 
În timp ce se rădea, într-o dimineaţă, Domenico băgă de seamă că sub bărbie îi apăruse o mică pată cenuşie. Era mică de tot, ca o aluniţă, dar nu era rotundă. Avea un fel de nucleu, cu protuberanţe în jur, mai lungi şi mai scurte. E drept, se vedea doar în lumină, şi Domenico se gîndi că, poate o avusese dintotdeauna şi nu-şi dăduse seama pînă atunci. Trecură cîteva zile şi Domenico nu se mai gîndi la asta. Dar într-o dimineaţă, în timp ce din nou, în mod excepţional, se bărbierea singur, văzu că pata de sub bărbie crescuse considerabil. Era acum cît o nucă şi, depăşind linia maxilarului, se întindea pe obrazul drept. Apoi, din cenuşie cum era la început, devenise mai întunecată, aproape brună. Domenico se nelinişti destul de tare: poate se vedea deja de la distanţă şi, dacă avea de gînd să mai crească, i-ar fi compromis fizionomia. Dar pe stradă, la birou, la teatru şi la restaurante, nimeni nu remarcă pata lui Domenico. Trecură apoi zile şi săptămîni şi luni, trecură ani şi pata crescu. Se întindea pe gît şi pe piept, iar sus, după ce acoperise întreg obrazul, trimitea protuberanţe pe după ureche şi pe sub şuviţele de păr. Domenico era tot mai neliniştit, acum nu pentru frumuseţea lui, pierdută deja pe veci, nu fiindcă nu afla cauzele misterioase ale acelei pete, ci pentru faptul că nimeni altcineva nu o băga de seamă. Prietenii îi vorbeau jovial ca întotdeauna, fetele continuau să-l iubească, subalternii nu şuşoteau prin colţuri. Domenico era perplex. Pînă ce într-o zi, era o zi de septembrie şi în cursul nopţii plouase puţin, Domenico îşi dădu seama că pete la fel cu a lui şi chiar mai mari acopereau chipul prietenilor săi, al fetelor pe care continua să le dezmierde cu tandreţe. Pete mai mari sau mai mici întunecau chipul tuturor fiinţelor, oameni şi animale. Şi aceleaşi pete, la fel de tenebroase, la fel de opace, acopereau zidurile oraşului, trimiteau protuberanţe pe acoperişuri şi pe clopotniţele bisericilor. Pete la fel se vedeau pe pietre, pe copaci şi pe cer. Da, şi pe cer. Şi era aceeaşi umbră. N-avea de ce să se bucure, Domenico, dar era totuşi o uşurare.
 
* * *
Rămas singur după dezastru, lui Domenico i se făcu frig. Se gîndi că toate lucrurile pe care învăţase să le cunoască şi să le preţuiască drept folositoare vor fi, în viaţa restituită unor epoci anterioare cu mii de ani, absolut inutile. De altceva era nevoie acum. Era nevoie de gheare şi colţi puternici, de muşchi elastici de fiară şi poftă de sînge cald. Se făcea tot mai frig. Gheţurile veşnice coborau tot mai mult către ecuator, cele două calote enorme aproape că se uneau, iar în atmosfera încremenită ninsoarea cădea fără încetare, măruntă şi înţepătoare. Domenico rătăcea pe gheţuri şi îi era frig. Nu mai recunoştea locurile. Păduri, oraşe, rîuri şi mări erau acoperite de gheaţă şi, încetul cu încetul, chiar munţii îşi rotunjeau crestele şi, adăugîndu-le fluxului rigid al zăpezii, pierdeau mereu din înălţime. În curînd nu s-ar mai fi deosebit din cîmpie. Domenico se gîndea că i-ar trebui colţi şi gheare. Şi totuşi fu o zi tragică cea în care constată că pe piept îi crescuse o blană deasă şi negricioasă, că avea colţi şi gheare, că muşchii îi deveniseră elastici ca ai fiarelor şi că pînă şi glasul său, în aerul îngheţat, nu era altceva decît un lătrat prelung de lup înfometat dornic de sînge cald.
 
* * *
Fără să aibă cea mai mică intenţie să cumpere ceva, Domenico intră în magazinul de mobilă. Îl atrăgeau într-un fel fotoliile căptuşite în alb, lungile divane verzi şi surîsul femeii singure din spatele pupitrului, dar totul confuz, ca în clipele de toropeală dinaintea somnului, simţea o vagă chemare din partea oglinzilor în care s-ar fi văzut înalt, puţin adus de spate, cu umărul drept mai coborît decît stîngul. Un timp, greu de spus cît, Domenico se învîrti prin sala înţesată de lucruri. Îşi lăsă mîna pe un scaun, care nu scoase nici un scîrţîit, şi rămase nemişcat. Apoi se întinse într-un fotoliu şi avu conştiinţa clară a inevitabilului. Alături de el, în picioare, stătea femeia singură, de o vîrstă incertă, poate soţia necredincioasă, poate sora sau cumnata nemăritată a proprietarului, şi Domenico urma să o iubească şi să rămînă lungă vreme cu ea, în plictiseala de nespus a magazinului, printre fotolii-pat, şezlonguri, cuiere, scrinuri şi oglinzi. Să plece ar fi fost imposibil, pentru că afară începuse anotimpul ploilor şi urma să dureze mult, săptămîni sau poate luni, ori poate o nesfîrşită eră geologică.
Afară, o cortină imensă de ploaie, măruntă, aşezată şi grea, cobora din cer în tăcere. Dar într-un ungher îndepărtat al magazinului începu să se audă o picătură. Tac, tac, scandînd mistuirea lentă a anilor.
(„Corriere Lombardo”,
31 iulie/1 august şi 14/15 august 1946)
 
 
Omul cu floarea în buzunar
 
S-a întîmplat ieri la Milano, în piaţa Piemonte, în staţia tramvaiului 5. Cum ştie toată lumea, cine are abonament se poate sui prin faţă. Ei bine, printre cei care aşteptau să urce şi, cu obişnuitul gest de oboseală arogantă, arătau abonamentul, era un domn simplu îmbrăcat, serios şi nu lipsit de eleganţă, care, în mod evident, nu era abonat. Avea în mînă o floare şi, cu un vag surîs amical, o întinse vatmanului. Nu era o orhidee şi nici măcar un trandafir, era doar o floare de cîmp, galbenă.
Vatmanul nu pricepea: „Dumneavoastră aveţi abonament?” întrebă. Domnul nu răspunse: între descumpănit şi uimit, încercă din nou să-i ofere vatmanului floarea.
– Ajunge, spuse vatmanul; dacă n-aveţi abonament, urcaţi prin spate şi luaţi bilet.
Însă domnul nu se tulbură, păru întrucîtva jignit de atîta neînţelegere, totuşi încercă să insiste. Înaintă şi puse un picior pe scară. Era acum foarte aproape de vatman şi tot îi mai întindea floarea.
– Dar sînteţi nebun, zise vatmanul, şi, manevrînd o pedală ascunsă, închise uşile.
Domnul cel tăcut abia apucă să se retragă dezamăgit, cu floare cu tot.
– Ce aiurit, zise un călător.
– Care aiurit, zise altul, o fi vreun nebun scăpat de la balamuc.
Gestul necunoscutului care voia să înlocuiască abonamentul cu o floare li se părea tuturor absurd.
Un călător, însă, încercă să-l apere. Arătă că necunoscutul făcea o lamentabilă confuzie între omagiu şi plată. „Fără să vrea, spuse, a ofensat demnitatea unui onest funcţionar al transportului municipal organizat, încercînd să-l corupă cu o floare. Sau poate nu are noţiunea de funcţionar şi de mijloc de transport în comun şi, oricum, a oferit un omagiu inutil, neştiind, evident, că în societatea noastră modernă omagiul inutil e absurd. Poate că, mai spuse, nu fără pedanterie, o floare ar fi fost de ajuns ca să-i deschidă domnului portiera cvadrigii lui Apollo, în vremuri mitologice, dar nu şi să-i deschidă uşile unui tramvai în 1947”. Între timp tramvaiul se repusese în mişcare.
Rămas jos, domnul cu floarea galbenă flutura inutil o legitimaţie de abonament pe toate liniile.
 
(„Corriere Lombardo”,
28/29 octombrie 1946)
 
 
Inocentiştii
 
În seara aceea, aflase el, inocentiştii se adunau în casa pădurarului Kars. Întovărăşit de diavolul lui, Domenico se duse într-acolo. Drumul era lung, cărările erau şerpuite şi întunecoase, dar aripile diavolului erau puternice şi drumul nu dură mai mult de jumătate de minut. La intrarea casei de lemn, Domenico se opri şi ciocăni.
- Cine e? întrebă bănuitor bătrînul Pogon.
- Eu sînt, Pogon. Sînt eu, Domenico. Vreau să vin printre voi.
- Intră, frate, spuse bătrînul Pogon şi deschise larg uşa; din cameră, fum de răşină şi de tămîie şi mireasmă de smirnă-l izbiră pe Domenico-n faţă.
- N-am înţeles, frate, continuă bătrînul Pogon. Ce înseamnă printre noi? Vrei să intri în familia noastră de fericiţi? Altfel nu se poate.
- Da, zise Domenico, vreau să fiu unul de-ai voştri. Vreau să intru în fericita voastră familie.
Dar diavolul de lîngă el sughiţă, şi bătrînul Pogon nu-l văzu şi nu-l auzi.
- Fraţi iubiţi, spuse atunci bătrînul Pogon, şi-l luă pe Domenico de mînă. Vă aduc un nou frate. El n-are încă barbă şi foloseşte săpunul cel spurcat, mănîncă usturoi şi carne de animal ucis şi se închină cîrmuitorilor pămînteşti. Dar de azi încolo n-o să mai facă. Briciul nu-i va mai atinge barba şi foarfecii nu-i vor mai atinge părul, aşa cum n-au atins barba şi părul lui Cristos şi ale apostolilor; spuma săpunului celui spurcat nu-i va mai mînji chipul, aşa cum n-a mînjit chipul Domnului Nostru şi pe acela al Preasfinţilor Părinţi ai Bisericii. Iar usturoiul şi carnea nu vor mai intra în gura lui cea împrospătată şi limba lui nu va mai păcătui mărturisind credinţă cîrmuitorilor pămînteşti, ci va mărturisi doar credinţa în adevărul împărtăşit lumii de Domnul Nostru Inocenţiu din Balta. Şi nu va mai întrebuinţa oglinzi, nici cerneală, nici maşinării, nici unul din lucrurile care vin de la Anticrist. Întîmpinaţi-l cu bucurie, fraţi iubiţi, e încă o oaie rătăcită care se întoarce la tîrlă.
Sărmanii ucraineni şi moldoveni îl priviră ţintă, cu priviri năuce îşi întoarseră toţi către el feţele bărboase.
- Domenico! tună vocea bătrînului Pogon din claia de păr slinos. Mărturiseşti credinţa împărtăşită nouă de Domnul Nostru Inocenţiu din Balta, singura şi dumnezeiasca întruchipare a Sfintei Treimi pe pămînt?
- Da, zise Domenico, mărturisesc.
Dar în sinea lui se gîndea: „Asta n-am mai auzit-o. Prin alte părţi inocentiştii spun că monahul Inocenţiu, ridicat la ceruri în anul de graţie 1917, cînd a fost marea răscoală a noroadelor, era întruchiparea Sfîntului Duh. Cînd colo, bătrînul Pogon, căpetenia inocentiştilor din valea asta şi din încă şase, zice mai mult, zice că Inocenţiu era întruchiparea Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh laolaltă”.
Diavolul lui Domenico tresări şi sughiţă, dar bărboşii sectanţi nu-l văzură şi nu-l auziră.
- Domenico, jură că nu vei mai intra în bisericile lui Anticrist şi nu vei mai ţine sărbătorile lui diavoleşti. Rugăciunea ta va fi rugăciunea noastră, în fiecare sîmbătă seara, iar sărbătorile tale vor fi cele poruncite de Domnul.
- Jur, zise Domenico.
Sărmanii moldoveni şi ucraineni, cu femeile lor, îl priviră cu ochii rătăciţi. Domenico îşi plimbă privirea prin cameră: pe bănci de lemn, de-a lungul pereţilor acoperiţi cu icoane, ardeau lumînări, iar în vase de pămînt ardeau răşină şi tămîie. Lumînările aruncau o lumină stranie asupra unor imagini cumplite: se vedea iadul păcătoşilor şi raiul fericiţilor, mulţimea de draci care-i chinuiau pe păcătoşi, călătoria Maicii Domnului prin locurile veşnicei plîngeri. Deasupra, pe peretele din faţă, trona imaginea lui Inocenţiu, un călugăr sumbru cu ochii de foc, cel care prezisese răscoala noroadelor şi fusese băgat la închisoare şi bătut cu vergi de oţel şi purtat în lanţuri, desculţ, pe drumuri înzăpezite, pînă la temniţele de la Marea Albă, cel pentru care bunicii lui făcuseră de-atîtea ori pe jos drumul cel mai lung pînă la mănăstirea din Balta, unde el vestea apropiata venire a domniei lui Cristos şi înfrîngerea lui Anticrist şi a slugilor sale.
Diavolul mîrîi şi hohoti din nou, dar rîsul i-l auzea numai Domenico.
– Acum o să înceapă sărbătoarea, spuse bătrînul Pogon. Sărbătoarea noastră e sărmană şi simplă.
– Nu! strigă tînărul Prado, cu părul lung şi negru şi cu barba rară. Mai întîi Domenico să se spovedească în faţa noastră a tuturor şi să ne spună de ce şi-a bătut de-atîtea ori joc de noi şi de bubele noastre, sfătuindu-ne să întrebuinţăm săpunul cel spurcat.
– Domenico nu era pe atunci fratele nostru, zise Pogon, dar acum este. Acum ştie că bubele sînt pedepse pe care ni le dă Domnul pentru păcatele noastre şi că săpunul e de la Anticrist. Dar acum să începem sărbătoarea.
– Nu, mai spuse tînărul Prado, şi chipul îi roşi sub ridurile pline de colb. Trebuie să mă spovedesc eu. Fraţilor, în mine sălăşluieşte diavolul. Am femeia mea, care-i Anna, dar diavolul m-a împins să rîvnesc la femeile altora şi să păcătuiesc cu toate. Teresa, Olga, Maria, Giuseppa, Vera, Tatiana şi Liudmila, aici de faţă, cu toate am păcătuit în afara sărbătorilor, neţinînd seama de legile noastre. Fraţilor, în mine sălăşluieşte diavolul. Şi am rîvnit şi la Elvira, femeia lui Domenico, şi de aceea îl urăsc. Fraţilor, ajutaţi-mă să-l gonesc pe diavol din trupul meu.
– Legaţi-l de masă, porunci bătrînul Pogon. Şi daţi-i un bici. Frate, goneşte diavolul din tine.
Tînărul Prado privea cu ochii rătăciţi şi începu să se biciuiască.
Diavolul lui Domenico rîdea.
– Şi noi! strigară Anna, Teresa, Olga, Maria, Giuseppa, Vera, Tatiana şi Liudmila. O mie de draci ne chinuie.
- Toţi, spuse bătrînul Pogon. Bice la toţi. În voi toţi sălăşluieşte diavolul.
Începură atunci să se biciuiască cu toţii, femeile şi bărbaţii lor – Kars, Isail, Mazod, Frano, Migar, Raskol şi Pana – şi toţi ceilalţi, bărbaţi şi femei, şi bătrînul Pogon.
Diavolul lui Domenico rîdea. Bicele continuau să lovească carnea, să sfîşie veşmintele de in. Lumînările ardeau şi ajunseseră la jumătate, fumul umplea încăperea. De-abia se vedea de partea cealaltă, sub imaginea cruntă a lui Inocenţiu, figura lui Pogon, care striga: – Încă, fraţilor.
Apoi spuse: – Gata. Acum diavolul, cum îi e obiceiul, ne-a părăsit pe toţi.
Pe urmă toţi, cu bătrînul Pogon împreună, intonară imnuri de bucurie: Peste munţii cei mari răsare soarele Domnului şi Bucură-se acum toate popoarele, şi altele şi altele. Lumînările erau pe terminate. Fumul era dens.
– Să bem, fraţilor, sîngele Domnului, strigă Pogon credincioşilor care-l priveau cu ochi rătăciţi.
Din ulcioare se revarsă în cănile de pămînt un torent de vin.
– Încă, fraţilor! Sîngele Domnului e dulce şi sporeşte bucuria fericiţilor.
În fumul de tămîie bărboşii inocentişti, cu femeile lor împreună, beau mai departe, apoi începură să dănţuiască în jurul mesei; şi-şi smulseră veşmintele sfîşiate de bice.
– Să ne bucurăm, fraţilor! striga mereu bătrînul Pogon, şi strîngea femeile în braţe, împingîndu-le apoi către bărbaţi. Şi fură atunci îmbrăţişări învălmăşite, între oameni fără nume, bătrîni şi tineri, moldoveni şi ucraineni, printre lumînări aprinse şi icoane vechi, prin fumul de tămîie şi de răşină şi mireasmă de smirnă.
Deodată, Prado, clătinîndu-se pe picioare, îşi aţinti privirea pe Domenico.
– De ce nu se veseleşte ăsta, zice – dacă-i de-ai noştri? De ce e îmbrăcat? De ce n-are şi el o femeie?
– E diavolul! urlă bătrînul Pogon, şi toţi, ameninţători, se ridicară şi se îndreptară spre Domenico.
Dar Domenico era deja afară şi pusese drugul în uşă. Diavolul lui rîse, un hohot pe care-l auziră cu toţii, poate; şi, ieşind, răsturnă străchinile cu tămîie aprinsă şi lumînările pe sub băncile de brad.
– Acum or să ardă bărbile lor murdare cum ard cîlţii, se gîndi Domenico.
 
(„Corriere Lombardo mattino”, 26 aprilie 1946)
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog