Limba Română
            Revistă de ştiinţă şi cultură Apare la Chisinău din 1991

DIMENSIUNI ALE UNITĂŢII NOASTRE

RECITINDU-L PE COȘERIU

CRITICĂ, ESEU

LIMBA ROMÂNĂ AZI

CONSPECTE

RECURS LA PATRIMONIU

COŞERIANA

EX CIVITAS

PROZĂ

DIALOGUL ARTELOR

POESIS

MEMORIALISTICĂ

CĂRŢI ŞI ATITUDINI

IN MEMORIAM

AUTORI ÎN NR. CURENT


Arhiva

2017

2016

2015

2014

2013

2012

2011

2010

2009

2008

2007

2006

2005

2004

2003

2002

2001

1991-2001

CULTIVAREA LIMBII: PIC CU PIC

O singură prepoziţie, mai multe probleme cu utilizarea ei

Vlad POHILĂ

Alte articole de
Vlad POHILĂ
Revista Limba Română
Nr. 7-9, anul XII, 2002

Pentru tipar

Are marele scriitor german Heinrich Mann (1871-1950) o tulburătoare nuvelă intitulată simplu şi totodată enigmatic: “Profesorul Unrat”. Deja în etate, vlăguit şi cam dezechilibrat, protagonistul acestei naraţiuni se amorezează de o frumoasă artistă de cabaret, pe care admiratorii o supranumeau Îngerul Albastru. La fel, “Îngerul Albastru”, s-a numit şi un film inspirat de scrierea lui Heinrich Mann, în care rolul cântăreţei l-a jucat celebra Marlene Dietrich, aceasta asigurându-i filmului un extraordinar succes, între cele două războaie mondiale. În faţa “cabaretistei” profesorul Unrat devine ridicol până la tragic: pasiunea sa ricoşa la frumuseţea şi tinereţea acestei femei fatale. Însă nu de aceea l-au poreclit liceenii Unrat pe profesorul lor. În germană Unrat înseamnă “fonfăit”, “fornăit”, “om care vorbeşte pe nas”, dar şi “infam”, “ticălos”, “mârşav”. Calificativul şi l-a atras bietul profesor nu atât pentru că era într-adevăr cam fonfăit, dar mai ales pentru o pasiune mai veche a sa – studia particulele şi/sau prepoziţiile din greaca veche, dacă nu mă înşel – din opera lui Homer. Această febleţe i-a asigurat reputaţia de om pedant, meticulos, chiţibuşar, din cale-afară de exigent.
Vă recomandăm să citiţi această şi alte creaţii de Heinrich Mann, iar noi, chiar cu riscul de a da prilej de asocieri cu Profesorul Unrat, vom zăbovi asupra utilizării corecte sau greşite a unei banale prepoziţii – CU, atunci când e urmată de un substantiv sau alt nume, astfel prepoziţia CU introducând un atribut, un complement indirect sau unul circumstanţial.
Din nou cu riscul de a provoca iritarea unor cititori, ne vedem nevoiţi să facem o serie de paralele cu limba rusă. Nu o facem dintr-o febleţe pentru rusă; pur şi simplu, aşa cum prea bine se ştie, această limbă ne-a influenţat atât de puternic, devastator, încât comitem multe greşeli de exprimare, respectiv de scriere tocmai din motivul că urmăm orbeşte modelul rusesc. Inclusiv – oricât ar părea de ciudat – abateri de la normă generate de utilizarea inadecvată a prepoziţiei în cauză. E vorba de nişte greşeli ce vizează regimul gramatical (recţiunea) – calitatea unui cuvânt de a primi un determinant cu o anumită construcţie; de a face legătura dintre cuvinte şi determinantele lor.
“Boala” noastră de a utiliza cu şi fără treabă prepoziţia CU e mai veche, fiind diagnosticată cu precizie în numeroase articole, studii şi emisiuni de cultivare a limbii, încât unele forme greşite la care ne vom referi sunt banale, “bătătorite”. Partea proastă e că, fiind banale şi condamnate de multă vreme, asemenea erori mai persistă în limbajul unor vorbitori de limbă română de la noi.
Tocmai de aceea, vom trece în revistă şi unele abateri din această categorie, în speranţa că vor fi dezrădăcinate acum pentru totdeauna, cu atât mai mult cu cât numărul celor care adoptă formele corecte sau revin la acestea este totuşi în continuă creştere.
Astfel, în prezent auzi cu mult mai rar decât, să zicem, cu zece ani în urmă, pseudoformule gen: “Cu Anul Nou!” pentru “La mulţi ani!” sau “Cu sărbătoarea!”, “Cu aniversarea!”, “Cu onomastica!” etc. pentru formele corecte “Mulţi ani!”, “Felicitări de ziua naşterii”, “Felicitări de ziua onomastică”, “Felicitări cu ocazia sărbătorii...”. Tot mai des auzim în context vechea urare “Sărbători fericite!”, cu precizările de rigoare, atunci când e cazul: “Crăciun fericit!”, “An Nou fericit!” etc. Descoperim, plăcut surprinşi, în vocabularul unui număr tot mai mare de vorbitori de la noi, frumoasa urare “O zi bună/frumoasă (în continuare)”, spusă dimineaţa, şi chiar “O săptămână bună/frumoasă (în continuare)”, spusă în timpul unei discuţii (convorbiri telefonice) de la începutul săptămânii. Persistă, din păcate, greşeala ce se conţine în îmbinarea “a conduce cu...”, ca în următoarele exemple: “Ştefan cel Mare a condus (cu) ţara 47 de ani” (citat dintr-un articol “istoric”!); “C. Ş. conduce de 22 de ani (cu) corul satului” (citat dintr-un ziar ce-şi zicea “românesc sută la sută” – ediţia de Chişinău a “Jurnalului Naţional”, cu regret, “dat dispărut” de pe piaţa presei de la noi); “El/ea conduce (cu) firma (instituţia, organizaţia) cutare”; “Conduce foarte bine/excelent (cu) autoturismul” ş.a.m.d. În aceste cazuri avem a face cu calchierea construcţiei ruseşti “rukovodit” plus un substantiv la cazul instrumental, care, culmea! în rusă e de obicei fără prepoziţia respectivă “s”, “so” – “cu”, aceasta doar subînţelegându-se. Mai e de menţionat că acest verb rusesc, “rukovodit’” are în română, pentru primul echivalent – a conduce –, o serie de sinonime. Fără prea multe comentarii, cităm câteva exemple corecte, mai bine zis – corectate, cu referire la pildele citate mai sus: a conduce un stat (o armată, un partid, o instituţie; maşina, avionul, vaporul etc.); a dirija un cor (dar şi un proces); a îndruma un colectiv de artişti/un cerc artistic (dar şi nişte învăţăcei); a conduce/cârmui o ţară ş.a.m.d.
Este, şi nu numai în opinia noastră, deosebit de supărătoare, mai ales când iese din gura unui intelectual, calchierea “a se schimba cu locurile”. La ce bun aici prepoziţia CU, când se spune omeneşte: “(Hai) să schimbăm locurile”? Şi nu numai locurile, ci şi multe altele, dacă nu chiar orice – fără această prepoziţie, devenită aici buclucaşă. E de reţinut că tentaţia de a strecura un CU între verbul “a schimba” şi un determinant apare mai ales când se vrea accentuată ideea de reciprocitate. Or, această idee transpare la fel de pregnant şi în construcţii arhicunoscute, general acceptate şi general utilizate care exclud ca de la sine prepoziţia CU: “Să facem schimb de opinii (de idei, de experienţă etc. substantive abstracte )”, însă în egală măsură şi cu referire la substantive concrete: “Am făcut un schimb de cărţi (de timbre, de tablouri ş.a., până şi de... sticle de bere sau de vin”!).
 Nu e cu nimic mai brează în privinţa absurdităţii ei nici calchierea “a respira cu ceva”, ca în exemplul “a respira (cu) aer curat/(cu) oxigen etc.”. Pentru a lăsa impresie de om instruit, unii o fac şi mai lată, zicând: “a respira (sau a răsufla) cu ozon”, alţii mai “respiră/răsuflă” şi “cu sănătate”. Despre expresia “a respira/a răsufla cu sănătate” nu putem spune decât că e o stupiditate scornită de nişte oameni rusificaţi de-a binelea. Un român care nu cunoaşte rusa nici nu ar înţelege despre ce-i vorba, căci la mijloc e o traducere mot-à-mot a expresiei ruseşti “dâşat’ zdoroviem”, care înseamnă pur şi simplu “a fi sănătos tun”! Vă urăm şi noi să fiţi sănătoşi tun, fără vreo aluzie la tunurile turceşti, nici la tancurile ruseşti! Sigur că se respiră aer curat, se respiră oxigen, din păcate se respiră acum şi gaze toxice, alte impurităţi; oricum, între verb şi substantiv aici nu are ce căuta prepoziţia CU.
Expresii gen “a risca cu viaţa/cu sănătatea” pe lângă faptul că au o cacofonie – o alăturare urâtă, supărătoare de sunete, subiect la care vom reveni cu o proximă ocazie –, mai sunt de respins tocmai din cauza acestui “cu” nelalocul său, inutil aici. Corecte sunt formele “a-şi risca viaţa/sănătatea”; mai putem varia şi astfel: “a-şi expune riscului viaţa/sănătatea”; “a-şi primejdui/a-şi periclita viaţa/sănătatea (situaţia, reputaţia, bunul nume)” ş.a.m.d.
O greşeală curioasă, am zice, apare în limbajul nostru prin utilizarea îmbinării “a prieteni cu...”. Bunăoară: “Ion şi cu Maria prietenesc încă de la şcoală”; “Ei prietenesc cu familiile”; “Prietenesc universităţile din Chişinău şi din Bucureşti” şi chiar “Prietenesc statele membre în C.S.I.”! Cu vreo două decenii în urmă, maestrul V. Mândâcanu şi-a exprimat rezervele faţă de existenţa în genere a acestui verb – “a prieteni” – în limba noastră, fără, însă, a exclude eventualitatea ca întrebuinţarea lui să prindă: în limbă există cazuri când o greşeală se generalizează, încât, din cauza utilizării ei de către mai mulţi vorbitori, “greşeala devine corectă”, fenomenul numindu-se generalizarea erorii. Peste ani, verificând, nu am găsit acest verb în nici un dicţionar explicativ sau de alt fel al limbii române. În cel mai bun, până la ora actuală, cel puţin, Dicţionar rus-românde Gh. Bolocan, T. Medvediev şi T. Voronţova (Bucureşti, 1984), verbul drujit’ e tradus astfel: “a fi prieteni, a fi în relaţii prieteneşti, a lega prietenie, a stabili relaţii de prietenie cu...” Deci, nici pomină de “a prieteni”! Există, ce-i drept, un verb asemănător, reflexiv şi tranzitiv: a (se) împrieteni, definit astfel: “a deveni prieten cu cineva sau a face pe cineva prieten”. Apare acest verb, bunăoară, într-o poezie de Nichita Stănescu, intitulată “De dragoste”, şi cităm: “Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul / iar nu slăvindu-l de neînţeles /căci ce-a fost el, n-a fost eres / şi sărutare de pământ îi fuse mersul”.
Ce ne facem, însă, cu “a prieteni” urmat de un determinant introdus cu prepoziţia CU? Răspunsul îl găsim ţinând seamă de traducerea adecvată în română a verbului rusesc drujit’ – a se vedea şi variantele reproduse de noi ceva mai sus. Nu rămâne decât să facem delimitările necesare între formele greşite, aberante şi cele corecte: greşit: “Ion şi cu Maria prietenesc”; corect: “Ion şi Maria sunt prieteni/au legat/ţin relaţii prieteneşti/de prietenie încă din şcoală”; greşit: “Ei prietenesc cu familiile”; corect: “Ei sunt prieteni de familie”; “sunt familii-prietene”; greşit: “Prietenesc universităţile din Chişinău şi din Bucureşti”; corect: “Universităţile din Chişinău şi din Bucureşti au stabilit/ţin relaţii de prietenie/se află în (bune) relaţii de prietenie”; aceeaşi situaţie e şi cu statele (din C.S.I. sau de aiurea): “au stabilit/ţin/menţin (poate şi dezvoltă) relaţii de prietenie/relaţii amicale”.
Un capitol aparte îl formează utilizarea barbarismului “a zacusî cu ceva”. Îi înţeleg pe cei care râd acum pe sub mustaţă, dar parcă nu v-a fost dat şi Dvs. să auziţi cândva, pe undeva, spunându-se: “Am zacusât cu cârnaţ” – sau şi mai şi! – “Am zacusât cu siliotcă”?! În rusă, verbul acesta, zakusit’, urmat de un substantiv la cazul instrumental, se utilizează de obicei cu referire la băutul spirtoaselor, de exemplu: “Vâpiv stakan vodki, on zakusil kolbasoi (solennâm ogurţom etc.)”. În asemenea situaţii, în română, se spune: “a îmbuca”, “a lua/a pune ceva în gură”, “a mânca la repezeală”; “a gusta ceva”. Se zice şi mai concret: “a mânca ceva după băutură”, dar nu obligatoriu cu referire la votcă, palincă, ţuică şi alte asemenea, pentru că se îmbucă/mănâncă ceva şi după luarea unui medicament; uneori se bea (apă! numai apă!) după ce se ia o doctorie. Cât despre substantivul rus “zakuska”, acesta, lucru ştiut, se traduce prin “gustare” sau “aperitiv”. Dar, nota bene: “zacusca” românească nu e aceeaşi cu “zakuska” rusească; pentru un bucureştean, de exemplu, “zacuscă” nu înseamnă altceva decât un preparat culinar, o mâncare făcută din vinete, gogoşari, ceapă ş.a., prăjite în ulei; sau din peşte cu garnitură de legume.
Aceeaşi înrâurire străină, adică rusească, se face simţită şi în expresia culeasă chiar mai deunăzi dintr-un ziar zis şi el naţional, românesc: “Ea vorbeşte cu zâmbet”. Cum vine asta, vă veţi întreba? Foarte simplu: s-a recurs la o traducere greşită a îmbinării ruseşti “ona govorit s ulâbkoi”. Dar ruşii pot spune multe şi mărunte, ceea ce nu înseamnă că noi trebuie să procedăm la fel. De ce să nu spunem: “Ea/el vorbeşte zâmbind/surâzând”, eventual – “vorbeşte cu un zâmbet/cu surâsul pe buze”; parcă nu e mai frumos, mai bine, mai clar aşa?
Urmând orbeşte modelul rusesc de a face legătura dintre anumite cuvinte şi determinantele lor, căpătăm forme bizare, cu totul străine hainei noastre lingvistice. Citim, bunăoară, într-un ziar de stânga, tradus la Chişinău din rusă în “moldoveneşte”, adică într-o română infectă, despre un veteran de război rus, care – să vedeţi! – “a luat Berlinul cu lupte grele”. Nu spunem nimic despre implicarea acestui veteran în vreo luptă adevărată sau imaginară cu naziştii, precizăm doar că îmbinarea “vzeat’ s boiem” se traduce prin “a cuceri prin (nu – cu) lupte”. Aceeaşi origine o are şi următoarea expresie pseudoromânească, fals românească: “cu fiece zi”, ca în propoziţia “Elevul răspunde la lecţii cu fiece zi tot mai bine”. E clar că s-a tradus ad litteram fraza “Ucenik s kajdâm dniom otveceaet na urokah lucişe”. Corect, acest enunţ s-ar traduce astfel: “Elevul răspunde pe zi ce trece tot mai bine”.
Până acum ne-am referit la cazuri în care prepoziţia “cu” apărea pentru că aşa sună mai aproape de sintaxa rusă, care ne copleşeşte în continuare cotidian auzul, minţile. Există însă şi cazuri inverse: din aceleaşi motive, prepoziţia “cu” este amputată – scoasă din uz sau înlocuită prin alta. Exemplele pe care le vom cita în continuare nu conţin obligatoriu erori dintre cele mai grave, totuşi, ele sunt edificatoare pentru că fac iarăşi şi iarăşi dovada schilodirii limbii noastre atâta timp cât ni se bagă pe gât rusa; tocmai aceste abateri ne demonstrează cât de mare a fost şi mai este pericolul promovării unei limbi “moldoveneşti”, care, fireşte, nu voia şi nu vrea să însemneze altceva decât o română rusificată, iar în ultimă instanţă – mutilată şi sărăcită.
Să trecem în revistă câteva exemple. Îmbinările de cuvinte “responsabil/răspunzător pentru ceva”; “a fi la fel ca mine”; “a spune ceva de faţa mea” nu sunt greşite; ele, însă, au strâmtorat, într-o anumită măsură – au înlăturat chiar din uz nişte forme similare, toate conţinând prepoziţia CU (adecvată aici în română, dar inexistentă în rusă): “responsabil cu ceva”; “a fi la fel cu mine/tine/noi”; “a spune ceva faţă cu mine”. Exemple: “(El) este responsabil cu (= de; pentru) pregătirea cadrelor (manifestării, conferinţei etc.)”; “A spus aceasta faţă cu mine (= în prezenţa mea; de faţa mea)”; “El este la fel cu mine (= este ca mine; asemenea mie) în ceea ce priveşte pregătirea profesională” etc.
Dacă “responsabil cu ceva” poate fi suspectată că este o construcţie mai recentă (abia după cel de-al doilea război mondial a apărut funcţia “partinică” numită “(secretar) responsabil cu ideologia”), apoi celelalte două sunt cu certitudine mai vechi. Drept dovadă, vom aminti, în context, o strofă dintr-un duios cântec interpretat de Maria Lătăreţu: “Foaie verde mărgărint / Eu, neicuţă, mă mărit / Cu-n băiat la fel cu tine /Şi-mpreună ne-o fi bine”. Îmbinarea “de faţă cu...”, aşa cum am mai menţionat, semnifică “în prezenţa (cuiva)”, care, evident, nu poate fi confundată (se mai întâmplă şi aceasta la noi!) cu altă îmbinare, aparent identică: “faţă cu”. Ultima este bine cunoscută şi datorită piesei lui Ion Luca Caragiale “Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi chiar din acest titlu de capodoperă a dramaturgiei române desprindem semnificaţia: “în raport cu...”, “în ceea ce priveşte”, “raportat la...”
Revenind la începutul tabletei, vom preciza că invocarea chipului şi a preocupărilor sentimentale, dar mai ales gramaticale ale profesorului Unrat nu a fost decât o provocare, un mod de a stimula curiozitatea Dvs. pentru corectitudinea unor îmbinări de cuvinte sau expresii uzuale conţinând o parte de vorbire considerată de unii ca lipsită de însemnătate. În consecinţă, o serie de expresii, construcţii sunt utilizate alandala, “cum o da Dumnezeu”. În limbă, în exprimarea/scrierea corectă, cu adevărat, nu există lucruri neînsemnate; putem vorbi doar de importanţa pe care o acordăm/atribuim noi unui sau altui cuvânt, unei sau altei forme, în fine – unui sau altui fenomen lingvistic. Astfel încât nu era chiar lipsită de rost preocuparea personajului heinrichmannian pentru particulele şi/sau prepoziţiile din limba lui Homer...
 
  home    nr. curent    cărți    autori    noutăţi    contact    referinţe    Invitaţie la dialog